Albatrosul şi Ghepardul

Motto1: „Pentru a crește trebuie să părăsim. Să privim de departe. Poate să trădăm.” Simona Lo Iacono, Albatrosul

Motto2: E de prisos să-ţi spun că principele de Salina este principele de Lampedusa, Giulio Fabrizio, străbunicul meu, fiecare lucru e real […]. Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte şi dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Corespondenţă, 30 mai 1957

Mult timp nu am înțeles exact cine este albatrosul. Era mai mult decât pasărea din poemul lui Baudelaire, întruchipare a devotamentului, însoţind corabia pornită pe valurile-amare, imagine reţinută de copii din cartea de poezie pe care mama o deschidea în fiecare seară, înainte de culcare. Părea albatrosul acesta un fel de frate siamez al „prințișorului”, termen folosit fără sens peiorativ – Giuseppe e un prinţ mai mic, este încă un copil. Apărut din senin în familie, Antonno (nedespărţit de Giuseppe) are ciudățeniile lui, începând cu faptul că face totul pe dos:

Sculpta lupuşori, pretinzând că sunt oi.

Când se trezea, nu spunea: sunt treaz. Spunea: am adormit.

Înainte de culcare, nu ura noapte bună, ci bună ziua.

Citeşte de la coadă la cap.

Când controlorul cere biletele de călătorie, el le aruncă pe fereastră.

Nu se încheie bine la nasturi, iar ghetele sunt luate mereu invers.

Dădea răspunsul unei întrebări după câteva zile.

Zicea Nu pentru Da.

Plângea, în loc să râdă.

Când i-a cerut lui Giuseppe să plece, voia de fapt să spună: rămâi cu mine pentru totdeauna.

Foarte bolnav, diagnosticat cu o tumoare pulmonară, Lampedusa, personajul Lampedusa, aflat la un sanatoriu din Roma pentru cobaltoterapie, e îndemnat să ţină un jurnal. Scrisul se dovedeşte, într-adevăr, o terapie, dar şi o pregătire pentru acceptarea plecării din această lume. Scrisul devine cel mai preţios lucru pentru că îi îngăduie lui Lampedusa să decupeze din filmul propriei vieţi acele secvenţe care, din perspectiva unei existenţe aproape încheiate, i se par cele mai importante. Povestea începe în copilărie, din momentul apariţiei lui Antonno. Eu am un răspuns, tu ai o întrebare?! Era vremea în care cei mici primeau răspuns chiar şi la întrebările nepuse:

„Când bona închidea ușa, eu număram: Unu, doi, trei…

Antonno mă îngâna, șoptind: Trei, doi, unu…

Însă, fie că număratul era înainte, fie că era înapoi, după ce doica se îndepărtase trei pași, eu și Antonno săream în picioare pe saltea ca să ne batem cu perne.

Loviturile veneau una după alta, ni le trăgeam unul altuia cu o plăcere fără margini. Fulgii pluteau în aer. Zburau asemenea unor gânduri de iubire.

Încăierarea întrecea orice limită. Ne îngăduia să ne imaginăm c-am fi precum indivizii aceia din Malaiezia, despre care ne citea uneori mama. Corsari, îmblânzitori de tigri, căpetenii de pirați. Ploua cu urlete de victorie. Țipetele revărsate ale unei fericiri dureroase și primitive.

După care cădeam epuizați pe saltea. Părea că niciun blestem nu ne putea atinge. Pernele dezumflate de bătălie. Resturile feței de pernă în mâini.

Transpirați, pradă unei crize nestăpânite de râs, eu și Antonno credeam că adăpătoarea miraculoasă ne răspunsese, chiar dacă nu îi adresasem nicio întrebare.” (p. 86)

Familia, casa, Sicilia, mama, apoi nevasta – acestea sunt lucrurile care contează pentru o întreagă societate tradiţională (aceeaşi ca cea din Ghepardul), şi de care te apropii cu dragoste, primind educaţie. Interesant este că toate cunoştinţele acumulate nu aveau o finalitate practică. Educaţia nobiliară presupunea învăţarea temeinică a limbilor străine şi acumularea unui bagaj cultural semnificativ. Artele, literatura, muzica şi teatrul, mai ales, au rostul lor în formarea personalităţii tinerilor, în înţelegerea diferenţelor dintre vechi şi nou. Tradiţia este considerată superioară, pentru că „nu îşi uită propriii morţi”:

„La Santa Margherita Belice s-a petrecut și un fapt nou. S-a hotărât să fiu dat la școală. Ori, mai bine zis, s-a hotărât că școala avea să vină la noi acasă.

Până atunci, mama fusese cea care se ocupase de educația mea. Susurându-mi fabule în franceză, istorisindu-mi cabale mitologice, citindu-mi povestiri din Vechiul Testament. În capul meu conviețuiau femeile din Israel, Rebeca, Rut, Abigail, cu zeițele mitologice: Thetis, Phoebe, Leto. Erau atât de diferite între ele, încât îmi făcusem ideea că femeile din Biblie erau femei antice, iar cele din Grecia, femei moderne. Dar nu știam în ce consta diferența între vechi și nou. Credeam în mod vag că epocile mai îndepărtate erau mai bune prin faptul că nu își uitau propriii morți.

Dar, la rândul lor, morții oare ce erau?

Nimeni nu-mi explica.

Mama mă învăța și limbile străine. Cunoșteam franceza. Începeam să vorbesc germana. Dar nu știam cum se scria numele meu. Nu știam că literele alfabetului aveau o ordine a lor. Că vocalele limbii italiene erau cinci.” (p. 45)

În familia Lampedusa nu munceşte nimeni, nici bărbaţii, femeile nici atât. Educaţia de la care nu se făcea rabat se avea pe sine ca scop, urmărind desăvârşirea spirituală, nu realizarea unei cariere de succes. Cum altfel să percepi frumuseţea vieţii, sursă a bucuriei estetice, dacă nu având acces la un cod cultural?!

Aristocrația spiritului, condiţionată de cea a sângelui albastru, presupune un mod de viaţă pe care Giuseppe îl deprinde în propria familie, în salonul casei din Santa Margherita sau în palatul din Palermo, locuri privilegiate, unde se ţin concerte în spaţii special amenajate (cu sală, scenă şi cortină) destinate reprezentaţiilor teatrale – se montează, de exemplu, Dama cu camelii. Aristocraţie înseamnă, de asemenea, să ştii să te bucuri de un trai fără griji – unchiul Alessandro întruchipează aristocratul perfect, cu mașina lui modernă, risipitor, elegant, supunând întreaga familie la tot felul de „pierderi economice”, un bărbat de un farmec irezistibil.

Datoriile amânate la nesfârşit, războiul, investiţiile nereuşite, risipa, dar mai ales schimbarea vremurilor sunt elementele care provoacă dispariţia, la propriu, a acestei lumi nobile. Prăbuşirea zidurilor palatului din Palermo, Uriaşul, înseamnă prăbuşirea întregii familii. Dispare cehovian o Livadă cu vişini.

Romanul Simonei Lo Iacono reconstituie povestea Ghepardului şi a autorului său. Partea de documentare este impresionantă, creând impresia unei contopiri între realitate şi ficţiune. Ce faci în puţinul timp pe care îl mai ai de trăit?! Umpli pagină după pagină cu povestea pe care o ştii foarte bine pentru că este povestea ta şi a familiei tale, povestea Siciliei. Asta a făcut Lampedusa.

Scris cu puţin timp înainte de moartea lui Lampedusa (23 iulie 1957) şi ecranizat în 1963 de Luchino Viscontti, Ghepardul a fost publicat postum, în 1958. Giuseppe Tomasi di Lampedusa nu reuşise să încheie un contract pentru cartea sa, editurile fiind reticente faţă de această proză care li se părea depăşită. Ultimul refuz îi parvine cu trei zile înainte de survenirea decesului. Ca o răzbunare a sorţii, la scurtă vreme după publicare, romanul devenea un reper al literaturii universale. O scrisoare-testament trimisă baronului Enrico Merlo di Tagliavia pe 30 mai 1957 arată că Lampedusa nu s-a îndoit niciun moment de valoarea Ghepardului, şi asta pentru că a purtat pe umeri, până în ultima clipă, un albatros – metaforă a încrederii în propriul talent şi în destinul operei sale. Aripile sunt la fel de puternice ca ghearele unui ghepard.

Romanul Simonei Lo Iacono pune în lumină, la final, imaginea unui albatros, pasăre a vântului şi a mării, care nu-şi părăseşte căpitanul până când furtuna şi pierderea echilibrului nu-i provoacă pieirea:

„Simt într-adevăr prezența misterioasă a albatrosului care mă liniștește. Cuvântul său valorează mult mai mult pentru mine: ieri noapte, în visul obișnuit, mi-a spus să nu mă tem.

Ca de obicei, citea pe dos și, în timp ce se lupta cu perechea lui de pantofi, a râs fără dinți, a sculptat un lupușor și a promis că publicarea va veni.

Când, cum, nu știu.

Știu însă că Antonno își ține întotdeauna promisiunile.

Apoi și-a scuturat aripile, lăsând ca ultimele pene să cadă pe pământ. Aproape pe de-a-tregul gol și zâmbitor, a zis că trebuia să își ia rămas-bun.

Am zâmbit, însă nu m-am descurajat.

Nu e prima dată când mă lasă astfel, dispărând brusc, slăbind până la a deveni invizibil.” (pp. 232-233)

Adaug la final câteva fragmente din această carte strălucitoare, pentru mine una dintre cele mai frumoase cărţi ale anului:

„Obiectele știu să vorbească multe limbaje, iar, între ele, cel la care sunt mai sensibile este limbajul morții. Îl adulmecă și îl aplică irevocabil, îl gravează pe propriul corp și îl retrimit în exterior.

Când eram copil, mă uitam la pendula înțepenită la cinci și douăzeci, întrebându-mă cum de nimeni nu punea să o repare. Nu știam că mulți meșteri ceasornicari încercaseră să o repună în mișcare, dar niciunul nu reușise.

Nu există nimic care să nu funcționeze, principesă, nici chiar un mecanism stricat, îi spusese meșterul bijutier mamei. Pendula e cea care nu mai are chef să meargă.” (p. 42)

„Adevărul dormita înlăuntrul lucrurilor, iar, pentru a-l aduce la lumină, era suficientă o simplă acţiune în sens contrar.” (p. 38)

„Căsătoria s-a oficiat în biserica ortodoxă Pasludijnasana, de strada Gogol. Numele străzii era cel al unuia din cei mai importanţi scriitori ruşi, iar slujba a fost ţinută de părintele Makedonski, un preot care ne-a binecuvântat cu darul unei profeţii: Să fiţi prezenţi în absenţă.” (p. 96)

„Nu a spus: Giuseppe. Nu a spus: Excelenţa Voastră. A zis: prinţişorule.

Prinţişorule, eu am să fiu albatrosul dumneavoastră.

Dar… Antonno, albatrosul este o pasăre.

Iar eu faţă de dumneavoastră voi face ca el.

Nu înţeleg, ce o să faci.

Nu o voi părăsi niciodată pe Domnia Voastră. Fie vreme bună ori rea.

Vei fi ca albatrosul pentru căpitanul navei?

Chiar aşa. Pentru dumneavoastră eu voi fi albatrosul.” (p. 119)