Povestea unui manuscris (impresii de lectură)

În urmă cu trei-patru ani, întâlnirea cu Toată lumina pe care nu o putem vedea, romanul lui Anthony Doerr, a fost o revelație și o bucurie livrescă aparte. La vremea respectivă, cartea a entuziasmat cititorii români, a avut recenzii elogioase, creându-se astfel un orizont de așteptare în ceea ce privește traducerea altor texte de același autor.

O bucurie, așadar, apariția unei noi cărți semnate Doerr, respectiv Cetatea cucului din nori, tot la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, traducere din engleză și note de Iulia Gorzo. Un roman polifonic, stratificat, cu o țesătură narativă densă, provocatoare, capabilă să te poarte în spațiu și timp, să îți arate că limitele de acest tip există doar în mintea noastră, în așezarea ei confortabilă doar pe dimensiunile știute deja.

Dacă titlul este preluat din „Păsările” lui Aristofan, ideea romanului i-a venit autorului, așa cum menționează în Notade la sfârșitul cărții, de la o altă carte, foarte veche, care s-a pierdut: Minunile de dincolo de Thule, scrisă de Antoniu Diogene, o epopee veche de peste o mie opt sute de ani, un manuscris scris pe 24 de tăblițe din lemn de chiparos păstrate într-un cufăr tot din lemn de chiparos. Manuscrisul reconstituie odiseea unui păstor care călătorește în jurul lumii, trece prin câteva reîncarnări (Eton din Arcadia este, pe rând, măgar, pește, cioară, dorința secretă fiind aceea de a se reîncarna într-o pasăre nobilă și puternică, un vultur).

Povestea acestui manuscris călător, la rândul său, prin timp și spațiu antrenează alte cinci povești, ca într-un puzzle, deși inițial destinele celor cinci personaje par să meargă doar paralel: Ana, Omeir, Zeno, Seymour și Konstance – fiecare dintre ele poartă cititorul în epoci istorice diferite, în perioade extrem de tulburi, de neașezate, în care viața atârnă de un fir de păr, iar salvarea stă adesea în puterea tămăduitoare a cărților și a bibliotecarilor, inclusiv a copiștilor care luptă, la rândul lor, cu timpul și cu deteriorarea adusă inevitabil de acesta:

„Timpul – zi după zi, an după an timpul șterge cărțile vechi din lume (…) Ca să ajungă la noi, în camera asta, a trebuit să dăinuie mai multe de zece secole. Să fie copiat o dată, apoi, după zeci de ani, un al doilea copist să recopieze acea copie, să facă din papirus codice și, cu mult după ce osemintele celui de-al doilea copist se vor fi făcut țărână, să vină și al treilea care să mai copieze o dată totul, numai că de această dată cartea devenise proscrisă. Un stareț țâfnos, un invadator barbar, o lumânare răsturnată, un vierme înfometat – și de toate secolele alea se alege praful…” (pag. 154).

O carte veche ajunge să fie scoasă din mucezeala unei mănăstiri părăsite, să călătorească în lume, să fie copiată și tradusă, salvată mereu și mereu de la deteriorare, salvând ea însăși sănătatea și chiar viața oamenilor cărora li se citesc pasaje din ea. Astfel, în Constantinopolul anilor 1439-1452, Ana îi citește Mariei, sora sa bolnavă, alinându-i durerile și alimentându-i imaginația; după căderea orașului în mâinile turcilor, umila cusătoreasă rătăcește și fuge până când îl va întâlni pe Omeir „cel care trăiește mult”, băiatul ostracizat de comunitate din cauza buzei de iepure, semn privit cu dezgust și teamă, deși nu e decât o anomalie desfiguratoare. Ana și Omeir vor avea mai mulți copii, iar pe unul dintre ei îl va salva din boală cartea cea veche despre păstorul arcadic, mereu păzită și adăpostită de Omeir. Se dovedește, așadar, mirabila putere terapeutică a ficțiunii care aprinde imaginația și gonește febra…

În altă parte a lumii și, evident, mai aproape de zilele noastre (Idaho, 2001-2011) își duc cu greu existența Bunny, o femeie singură, și fiul ei, Seymour, care încă de la trei ani se dovedește diferit, în sensul că manifestă un comportament din spectrul autist: anxietate, frisoane, sensibilitate exagerată, introvertire, inadaptare – ulterior – la viața de elev. Inteligent altfel, Seymour e mereu preocupat de soarta incertă a planetei, de ecologie, de animale, păsări și natură, permanent amenințate de consumerism și de industrializarea excesivă. Își face o prietenă dintr-o bufniță cenușie aflată într-un copac uscat din vecinătatea locuinței, iar când copacul e tăiat și băiatul găsește aripa ruptă a bufniței îndrăgite, apoi animalele izgonite sau omorâte în urma defrișărilor masive, în scopul ridicării unor clădiri urbane, nu-și mai ia pastilele, intră pe site-uri obscure, cade sub influența unei mișcări radicale și decide să detoneze o bombă într-o bibliotecă publică, crezând că slujește astfel o cauză nobilă. Contrapunctic, atenția se mută succesiv de la Seymour laZeno Ninis, tot din Idaho, dar născut și crescut în secolul douăzeci de către tată, căci mama i-a murit. Două surori bibliotecare îl iau sub aripa lor și îi citesc repetat din Odiseea lui Homer, apoi din alte cărți grecești mai vechi sau mai noi, fascinându-l și trasându-i, în timp, viitorul de traducător. Zeno își pierde tatăl în război, ajunge el însuși combatant în Războiul din Coreea, în 1951, cade prizonier în lagăr, unde își descoperă și își acceptă homosexualitatea grație unui profesor de liceu, Rex Browning, un erudit pasionat de limba greacă și de cărțile vechi și rare; de la el, Zeno învață să se dedice unei misiuni care-i va da sens vieții, acela de a traduce cărțile rare din limba greacă. Interesant ce-i spune Rex la un moment dat, când încă erau în lagăr: „Știu de ce ți-au citit bibliotecarele tale poveștile alea vechi. Pentru că, dacă o poveste e spusă suficient de bine, cât timp o asculți evadezi din capcană” (pag. 171). Raportat la conceptul de libertate, rolul poveștii, al ficțiunii în general, este acela de a te ajuta să evadezi dintr-o realitate convulsivă și opresivă. Bătrân, aflat la capătul vieții sale, Zeno pune în scenă, cu adolescenții din orașul său, povestea cea veche a lui Diogene, pe care a tradus-o deja din greacă. Reprezentația are loc la biblioteca publică, iar Zeno îi salvează pe copii de la atacul cu bombă (organizat de Seymour) cu prețul propriei vieți. Omul salvat de povești devine el însuși o poveste și un erou.

Mult mai târziu, între 2057-2064, după ce a ieșit din închisoare, unde a fost cooptat pentru un program computerizat de igienizare a planetei, Seymour se va întâlni cu o parte dintre foștii adolescenți supraviețuitori atentatului său, dăruindu-le cărți cartonate, cu păsări rotindu-se în jurul turnurilor unui oraș din nori, făcute după traducerea lui Zeno Ninis despre povestea păstorului Eton…

Cusătoreasa Ana din Constantinopol, Omeir – fiul unor tăietori de lemne dintr-un sat bulgăresc din munții Rodopi, Seymour și Zeno Ninis din Idaho, cu existențele lor mai mult sau mai puțin obișnuite, peste care istoria – mare sau mică – năvălește intempestiv și nemilos, silindu-i să aleagă, să renunțe, să redimensioneze. Să își treacă de la unul la altul darul mirabil al cărții din care, din loc în loc, apar pasaje salvate și salvatoare. Poveștile lor în povestea călătoare a Cărții Vechi…

… și despre toate acestea, inclusiv despre o planetă devenită deja istorie încremenită află, mult mai târziu, într-un viitor în egală măsură utopic și distopic, Konstance, unul dintre cei 86 de oameni care trăiesc pe Argos, „o navă generațională interstelară, în formă de disc”, oameni aflați în pregătire pentru a locui ulterior pe Beta Oph 2, o planetă unde omenirea ar putea să o ia de la capăt. Argos e condusă de Sybil, „o mașinărie compusă din trilioane de fire aurii, nu mai groase decât un fir de păr omenesc”, suspendată într-un cilindru translucid de peste patru metri. Oamenii se hrănesc cu Praf Alimentar și cu mâncare scoasă la imprimantă. Copiii se folosesc de un Premergător și pot face tururi virtuale pe Pământ, în diverse locuri, pentru a-și cunoaște originile. Când un virus contaminează Argos, tatăl o izolează pe Konstance într-o capsulă protectoare. Pare să fie singura supraviețuitoare a rasei umane. Konstance călătorește virtual prin toate epocile, transgresând timpul și spațiul, „cunoscând” toate celelalte personaje, inclusiv povestea manuscrisului călător. În Qaanaaq, în anul 2146, într-un sat cu 49 de oameni, după ce a evadat ingenios de pe Argos și de sub tutela lui Sybil, Konstance locuiește într-o căsuță pastel, are un fiu de trei ani, iar în pântec un alt prunc: „Ține în poală o carte diformă, făcută din bucăți de saci de Praf Alimentar. O răsfoiește de la coadă la cap, trece de Eton înseamnă flacără, de Vrăjitorul din balenă, mișcând din buze fără un sunet” (pag. 519). Băiatul o roagă să-i spună POVESTEA.

Anthony Doerr pune sub lupă lumea noastră de ieri, de azi și de mâine. Pune sub lupă însăși planeta aceasta din ce în ce mai obosită, mai neliniștitoare, cu resursele ei deja limitate, cu nepăsarea și insularizarea semenilor noștri. Lipsa de empatie pentru celălalt, adesea diferit, dar tot om cu nevoi, cu frâne, cu frici, ca și noi. Rămâne întrebarea următoare: în ce carte se va scrie despre noi, oamenii acestui prezent, cine o va salva și cine o va răsfoi vreodată pentru un copil curios?

Cetatea cucului din nori de Anthony Doerr