Vârstele introspecției

La prima vedere poate părea ciudat să cauți și, cu atât mai mult, să găsești elemente comune între trei romane atât de diferite ca subiecte și ca structură, precum Oameni capabili, romanul polițist de debut al unui scriitor și jurnalist consacrat din Suedia, Klas Ekman, Exercițiu de încredere al unei scriitoare americane cu origini coreene, Susan Choi, și Inimă frântă al unui japonez multipremiat, Akira Mizubayashi. Toate cele trei romane au fost traduse și publicate în România în 2021, de două edituri deja consacrate, Humanitas Fiction, respectiv Crime Scene Press. Dar cei trei autori ne demonstrează (chiar dacă nu asta a fost intenția lor inițială) că e bine să privești dincolo de aparențe, că gândirea în tipare îți poate bloca perspectivele multiple. Dacă Inimă frântă are structura unui roman clasic, deci cititorul poate citi volumul oriunde, oricând, Oameni capabili îi zdruncină acestuia toate prejudecățile generate de consumul de romane polițiste. Klas Ekman construiește personaje complexe, surprinzător de bine creionate, aproape că nu există personaje principale și personaje secundare, pentru că, pagină după pagină, acestea își dezvăluie complexitatea de trăiri, dar și rolul cheie în economia intrigii atent gestionate. Autorul suedez reușește să atragă cititorul în drama unui femei mature, cu o căsnicie destrămată, dar care trebuie să mențină aparențele de dragul unui copil bolnav, apelând la o succesiune interesantă de dialoguri între personaje, care alternează cu numeroase momente de introspecție surprinzător de sincere și de profunde, atât ale Annei, cât și ale celor cu care interacționează:

„Johan nu știa ce să-i răspundă. Nu exista nimic de spus care să semene măcar pe departe cu un răspuns logic. Fusese îngrozitor să fie singur, într-o relație moartă. Iar acum era și mai îngrozitor să fie singur, purtând acel secret cumplit. Ar fi dat orice să poată mărturisi cuiva. Dar, în loc de asta, era obligat să recurgă la noi și noi minciuni.” (Klas Ekman, Oameni capabili, p. 125)

Pentru cititorul contemporan, dramele personajelor lui Ekman coincid parțial cu dramele proprii, ambele consecințe ale unei alienări greu de gestionat uneori: tiparele societății de consum sunt aceleași oriunde te duci astăzi pe glob; rutina nimicitoare a unei zile de lucru devine obsedantă pe măsură ce creativitatea îți este îngrădită, anulată. Anna va reuși să rupă acest cerc vicios într-un mod cu totul surprinzător și cu totul nerecomandat, dar va fi apreciată pentru sinceritatea debordantă și pentru curajul de a se mobiliza chiar și atunci când totul părea pierdut:

„Când își dădu seama că era o șansă de nouăzeci și nouă la sută ca el să nu mai fie se simți lovită mai puternic decât își închipuise. Nu mai exista nici ca amenințare, dar nici ca tată al copiilor, care, într-o zi, după ce se liniștea, ar fi venit acasă, ar fi clarificat situația și poate chiar și-ar fi cerut iertare. Asta ar mai fi restabilit echilibrul, după teroarea prin care trecuse ea.

Ce crezuse, de fapt, că se întâmplase cu Magnus înainte ca Rickard să vină și să-i sugereze deznodământul cel mai cumplit?

Că se retrăsese în Mallorca? Sau că plecase la Praga să se dea în spectacol?

Nu era ușor să fie la fel de indiferentă acum, când aproape avea certitudinea că era mort – asta dacă într-adevăr își pierduse viața. Dar Johan părea să mintă. Știa mai multe decât spunea.

Anna încercă de câteva ori să-și schimbe poziția pe canapea. Nimic nu funcționa. Nu-și putea liniști creierul.

Nu exista decât un lucru de care avea, de fapt, nevoie și care i-ar fi putut domoli neliniștea.

Poate că nu era o idee prea bună, dar era o chestiune de supraviețuire. Trebuia să fie puternică.” (Klas Ekman, p. 296)

Lupta pentru adevăr, pentru dreptate este un loc comun în toate cele trei romane, dar ideea este dezvoltată prin trei tehnici diferite. Dorința de a ști, indiferent dacă este de bine sau de rău, învinge întotdeauna, chiar dacă succesiunea de evenimente va fi greu de prevăzut și cu atât mai greu de gestionat:

„- Gândește-te la femeia din pădure, spuse Peter. Nimeni nu pare să se gândească la ea. Nimeni nu știe nici măcar cine e. E cel puțin revoltător!

– Și de ce trebuie să rezolvi asta chiar tu?

– Femeia a murit singură și a fost lăsată în așa fel încât nimeni să n-o găsească.

Tora îl privi ca și cum înțelesese ceva.

– Știu, spuse ea. Dar a fost găsită.

– Și nimeni nu-i reclamă dispariția. Cineva trebuie să-i pledeze cauza, zise Peter. E vorba despre respectul față de ființa umană.

Era conștient că suna nefiresc, dar așa simțea. O văzuse pe femeia aceea zăcând acolo, pe pământ, și imaginea i se fixase pe retină. Un tablou nedemn și de-a dreptul dezgustător, dar, înainte de toate, o sfâșietoare imagine a singurătății.

– Iartă-mă, dar parcă te identifici, într-un fel, cu ea, spuse Tora. O faci din grijă pentru ea sau pentru tine însuți?

Peter era dezamăgit. Și rănit. De ce credeau atât de mulți oameni că pledoaria pentru dreptate și adevăr provenea dintr-un fel de interes propriu? Prin urmare, și Tora îl privea ca pe o ființă tragică, ca pe un om atât de singur?

Oare avea măcar un dram de dreptate? Nu, Peter nu credea asta.

– E vorba despre dreptate, spuse el.” (Klas Ekman, p. 315)

Consecvența și răbdarea se dovedesc trăsături cheie în procesul de maturizare al personajelor create de toți cei trei autori, dar care sunt surprinse la vârste diferite. Dacă Anna este o femeia matură, care-și acceptă într-un final rolul multiplu de soție, mamă, iubită, Sarah și colegii săi de la cursul de teatru se află la vârsta critică a adolescenței și cu atât mai periculos pare testul la care îi supune profesorul, intitulat (nu întâmplător) Exercițiu de încredere. Susan Choi construiește intriga apelând la succesiunea de amintiri ale unor tineri americani obișnuiți, dintr-un orășel oarecare, dominați de mediocritatea unei societăți de consum care devine greu de suportat. Dacă în primele pagini personajul central pare să fie Sarah, în partea a doua accentul se mută pe Karen, o tehnică specifică romanelor postmoderniste (cititorul avizat va face rapid asocierile de rigoare cu William Faulkner, Hemingway și alți clasici americani). Introspecția generată de un exercițiu de diafragmă se dovedește dureros de profundă atât pentru Sarah, cât și pentru cititor:

„Se lasă să alunece pe lângă perete, pe podea, își strânge genunchii la piept. Poate Joelle îi va aduce o empanada cu ananas, deși nu îi este foame și nici nu-și mai aduce aminte când i-a fost foame ultima dată. Durerea rece, ca un pumn care îi apasă pe diafragmă, a înlocuit de mult foamea. Aproape s-a obișnuit cu ea, cu presiunea aceasta a tristeții ca o piatră pe mecanismul respirației. Sau poate nu s-a obișnuit cu ea, ci s-a împuținat? Se gândește la promisiunea pe care i-a făcut-o doamna Rozot ca la o profeție. Dacă rezistă suficient de mult, va câștiga puterea de a vrăji și nu va mai simți durere. În fiecare dimineață, marchează cu X un calendar din mintea ei: este cu o zi mai aproape de a nu mai simți durere. Încearcă să respire adânc, chiar își întinde picioarele pe podeaua rece, pentru ca diafragma ei să aibă loc din plin. Nu poate. Nu-și poate umple plămânii. Nu poate muta piatra și inspira până la capăt. Locul diafragmei și importanța ei fără seamăn, poate chiar mai mare decât cea a creierului. Când vor ajunge să controleze respirația în trei părți, le-a explicat el, se vor întâmpla două lucruri: vor înțelege, în sfârșit, adevăratele dimensiuni ale diafragmei și adevărata întindere a puterilor lor. Până acum, probabil au folosit jumătate (sau o treime!) din capacitatea totală a diafragmei. Chiar mai rău, probabil au crezut că creierele controlează corpurile. Greșit. Diafragma – deschisă la capacitate maximă, reglând inspirația și expirația, armonizându-se cu noi înșine și cu lumea, excluzând tot zgomotul de fond, permițând gândurile clare – este cea care controlează corpul și mintea, care, desigur, formează un întreg. Și Sarah nu și-a pierdut doar controlul asupra diafragmei, ci poate și posesia ei. Este uzurpată de o piatră.” (Susan Choi, Exercițiu de încredere, p. 74 – 75)

Analiza sinceră a propriilor trăiri, dialogurile interioare bogate o ajută pe Sarah să își depășească condiția. Nimic nou sub Soare! America, țara tuturor posibilităților, nu mai surprinde de mult, așa cum nici visul american nu mai surprinde de mult (din păcate!). Dar, de fapt, Susan Choi, își propune doar un exercițiu probabil și posibil de gestionare a propriei maturizări, care se adresează oricărui cititor capabil să fie sincer cu el însuși, capabil să se obiectivizeze fără să fie melodramatic. Personajele, chiar dacă sunt americani obișnuiți, sunt complexe, profunde, capabile de judecăți de valoare de care numai noi, europenii, ne credeam în stare să le ducem la bun sfârșit. Dar, dacă ștergem reperele spațiale, acțiunea romanului se poate desfășura oriunde, pe orice continent, efect nu numai al globalizării cea atât de blamată, ci, mai degrabă, al acceptării propriei noastre identități ca ființe vii care evoluează pe aceleași fundamente genetice și societale. Pentru Susan Choi, introspecția este cel mai util exercițiu oricând și oriunde, un exercițiu care te salvează, care te ajută să continui, să creezi, să îți construiești propria libertate:

„Karen stătea în fața librăriei Skylight din Los Angeles, așteptându-și vechea prietenă, autoarea. Vechea ei prietenă, autoarea, ajunsese la librărie cu mașina înainte cu vreo cincisprezece minute și stătuse în fața magazinului în același loc în care stătea acum Karen. Vechea ei prietenă, autoarea, aruncase o privire în librărie și apoi una spre ceasul de mână, de parcă aștepta pe cineva sau ceva sau de parcă ascundea o ezitare, prefăcându-se că așteaptă pe cineva sau ceva. Pe urmă, de parcă acel cineva sau ceva ajunsese sau ezitarea încetase, a intrat în magazin. În acest timp, Karen privea de la o cafenea de vizavi. La cafenea, și Karen așteptase pe cineva sau ezitase. O așteptase pe vechea ei prietenă, autoarea, și senzația – oricare ar fi fost aceea – revederii fostei ei prietene, autoarea. Senzația fusese precisă și satisfăcătoare. Fusese o presiune bruscă pe stern, o presiune care însemna entuziasm, și spaimă, și anticipare, și reținere, toate la un loc, dar cu emfază pe entuziasm și anticipare. Karen se pricepea foarte bine să-și analizeze și să-și identifice sentimentele. Își exersase această abilitate mulți ani. […] Karen s-a gândit la toate lucrurile acelea menționate mai sus despre public, și demonstrațiile de putere, și superioritatea morală și a hotărât să nu se așeze în public, ci să rămână afară., pe trotuar, unde nu ar părea nelalocul ei, fiindcă era destulă agitație pentru un trotuar din Los Angeles, întrucât acesta era unul dintre rarele cartiere „pietonale” cu care Los Angeles se mândrește așa de mult.” (Susan Choi, p. 151 – 152)

La fel cum constrângerile unui orășel de undeva din inima Americii, unde nu se întâmplă (aparent) nimic, și constrângerile societății asiatice pot părea zdrobitoare, pot genera adevărate revolte unui călător nefamiliarizat cu reperele acesteia. Dar Akira Mizubayashi ne demonstrează că tiparul nostru genetic este același, indiferent de culoarea pielii, expresia feței. Tiparele culturale trebuie înțelese, abordate ca o îmbogățire a tiparelor genetice, ca un proces continuu de creație, ceea ce definește, în esență, unicitatea noastră, a oamenilor. Intriga romanului său este aparent simplă: asimilarea unei drame din copilărie cu ajutorul unei viori pe care se luptă să o refacă mai bine de patruzeci de ani. Procesul de refacere al viorii nu reprezintă altceva decât etapele acceptării mentale a dispariției tatălui său, a maturizării ex abrupto și a înțelegerii unui război pe care nu și l-a dorit niciunul dintre ei. Muzica care îl însoțește tot timpul pe Rei, îl ajută să își păstreze luciditatea în momente dificile, dar și în momente fericite, armoniile infinite ale unui instrument aparent simplu, precum vioara, fiind similare cu trăirile sale interioare:

„Rei tocmai gustase o primă bucățică de carne de porc pané. Apoi a turnat puțin shoyu, sos de soia, pe un tsukemono, o felie subțire de castravete murat în saramură. Când a băgat în gură această formă ovală, timpul l-a readus dintr-o mișcare absolut incontrolabilă către Rei Mizusawa, băiatul în vârstă de unsprezece ani care fusese, cel care își lua micul dejun, într-o dimineață de toamnă a anului 1938, așezat pe tatami, în fața tatălui său, la masa mică, rotundă. A părăsit o clipă compania celor două femei, pentru a se lăsa atras în labirinturile amintirilor sale îndepărtate. L-a văzut apoi pe tatăl său apărând cu un șorț de bucătărie, ocupându-se cu pregătirea micilor platouri. Brusc, a întrebat-o pe Ayako Yamazaki:

– Mi-ți putea da un ou?

– Un ou?

– Da, un ou. Scuzați-mă, este foarte nepoliticos din partea mea…

Rei a continuat ca un somnambul.

– Cred că am mâncat un namatamago (ou crud) în acea zi… Am simțit brusc nevoia să torn un ou crud bătut și amestecat cu sos de soia în acest orez fierbinte… Se pare că acest orez gustos asociat cu gustul de tsukemono m-a purtat brusc spre teritoriul întunecat al copilăriei mele trecute. Da, în dimineața aceea am mâncat un namatamago la micul dejun, în acea duminică din 1938, ziua în care tatăl meu a dispărut din viața mea, pentru totdeauna…” (Akira Mizubayashi, p. 125 – 126)

Reconstrucția viorii moștenite de la tatăl său și donarea acesteia nepoatei salvatorului său, îl va ajuta să închidă cercul și să accepte că, de fapt, moartea tatălui său a fost doar strict fizică.

Trei romane, trei moduri diferite de abordare, trei vârste ale introspecției, care se pot citi cronologic, în funcție de vârsta personajelor, dar și aleatoriu, pur și simplu în funcție de trăirile noastre de moment.

Oameni capabili de Klas Ekman