À la recherche du roman perdu

Încheiam cronica de întâmpinare a precedentului roman al lui Radu Paraschivescu, „Acul de aur și ochii Glorianei” cu întrebarea aproape retorică, referitoare și la un alt roman istoric al scriitorului, trimiterile la capitale ținând de spațiile unde desfășoară, parțial, acțiunea: „Ce mai la Roma sau la Londra, după o inimă smulsă și niște ochi scoși, oare ce mai poate urma?”

În „Acul…” era anunțat deja „Podul Diavolului”, iar răspunsul din… Pod parcă ar ține chiar cont de întrebarea cronicarului: alte organe (ale unor victime) au de suferit, dar nu le dezvăluim din motive care țin nu de pudoare, ci de plăcerea de a nu vă strica… apetitul pentru un roman care este și polițist, în maniera Agathei Christie, (sunt aluzii subtile sau nu la ea, dar și la alte aspecte ale culturii pop și extra-pop, de pildă serialul „Crimele din Midsomer”, pp.86-87!) și turistic, sau, dacă vreți, de călătorie, capitole întregi fiind de istorie (a artei sau ale arhitecturii), personajele principale fiind, de fapt, poduri (numai 49 se găsesc doar în Franța!) care au de-a face cu… diavolii, în special în vremurile în care au fost construite.

Mai exact, organele respective vor fi… doar vopsite, dar, la urma urmelor, ele chiar nu mai contează deoarece, lăsând cât se poate gluma la o parte, dar nu și spiritul ludic, căruia îi este îndatorat textul, este o adevărată încântare această joacă literară, „joacă” în sensul unui sport (al minții) ale cărui reguli se pot accepta sau nu, rezultatul fiind acceptat, dar și comentat în stil englezesc, cu umor englezesc, dar și cu satiră franțuzească, cu fair-play: avem în oarecare prim plan un cuplu alcătuit dintr-o franțuzoaică chic, dar cu picioare de… maratonistă (chick, sic!) și un englez care poate fi, nu știu de ce (foarte exact!), interpretat de Hugh Grant, mare fan al lui Aston Villa Birmingham („un franglez și o englețoaică”, p.16), echipă care, în sezonul în care pandemia este pe sfârșite și în care au loc evenimentele strigătoare la Ceruri din carte, nu prea are succes, spre necazul englezului… deloc perfid!

Mda, organele nu prea contează, deși există și niște polițiști, dintre care unul destul de important, mai ales că este părăsit de soție (vorba vine, vă induc și eu în erori diverse, ca și cu titlul acestei cronici, care ar fi putut fi și „Numele trandafirului imposibil”!), papilele, fie ele chiar și de fluturi (joc de cuvinte intraductibil din română în română, calambururile fiind la Radu Paraschivescu delicioase – în toate direcțiile lingvistice, românești, franțuzești, englezești), necesitând organe de la care să se pornească fărâmițarea madlenelor… istorice, permițând meditații precum acestea, apropo de dragostea dintre Anne Drobret și Bertrand Eno: „Perfidul Albion și la belle France. În fond și uneori în fund, dragostea e istorie redusă la esență: cuceritorul și cucerita, colonizatorul și colonizata.” (p.16) Dacă vă uitați cu atenție la prenumele și numele celor doi veți observa că Eros a fost atât de iscusit lingvist, încât și-a înmuiat săgețile fix în călimările cu cerneală folosită la anagramare, obligându-l pe scriitor să ne atenționeze:

„Cinci dintre personajele cărții fac parte dintr-un exercițiu de anagramare, pe care nu mă îndoiesc că-l veți birui fără probleme. Nu vă dau numele personajelor, le veți descoperi, cu siguranță.” (p.12)

Cert este că… totul pare a fi atât de scornit încât cu siguranță nimic nu este… scorneală, deși… tăcerea poate fi și scorneală (da, aici mă gândesc la un gest hamletian, de a ține un diablotin ca pe un craniu și a te întreba: A trece sau a nu trece Podul?), ca și, ajungem iar la destăinuirile scriitorului, „inclusiv cele șase capitole dintr-o carte despre podurile cărora li s-a spus ale Diavolului și care împânzesc Europa. Inclusiv legendele și blestemele legate de ele. Inclusiv cartea rară și albumul care apar în decursul acțiunii.”

Probabil nu există… Saint-Cirq-Lapopie și Pont Valentré, deși, dacă dai căutare pe net, le găsești, dar vă dați seama că totul este o conspirație, în „Lămurire” Radu Paraschivescu amuzându-se copios pentru a nu ne da seama decât pe ultima pagină, ultimul rând, de la mulțumiri mai exact, cine este făptașul sau făptuitorul… a nu mai spunem ce! Este, Mon Dieu, totuși… și un policier!

La urma urmelor, iarăși, am putea începe să povestim despre cadavrele a două bătrânele, bunică și străbunică, aruncate lângă „pontul” mai sus amintit… Dar nu v-ar folosi prea mult! Pe cine ar interesa două bătrâne, ucise sau nu, aruncate sau nu, după zeci de ani diferență, în același loc?

Să ai o inteligență diabolică pentru ca, totuși, să te întrebi… de ce?

În altă ordine de idei, subsemnatul a reușit să termine Podul fără să-și vândă sufletul cuiva, nu dăm nume, deoarece cam toți cei din carte, care voiau să termine câte un pod, din Franța, Elveția, Italia, Catalonia, Austria, Scoția, cam trebuiau să sacrifice vreun suflet: sunt șase capitole aparte, intitulate „Poduri, legende și blesteme”, care se constituie practic în altă carte, la care se face apropo, o carte chipurile epuizată, a cărei autoare este o… Agathe Leboeuf-Desvilliers, care apare și ca personaj!

Și dacă tot veni vorba de personaje, din nou, unele sunt lucrate ca de un bijutier: și nu mă gândesc doar la Bijou (Pauline Burma, amanta polițistului), ci mai ales la Narbo, baron De Rent, librarul Doucet, mama baronului, doi veri, Claude și Maxime (oare ultimul să fie vreun fel de omagiu pentru Michel Tournier?), Maxime revoluționând sui generis epistolele erotice, dar și Redon Barnet și Rene Bondrat, ca să nu mai spunem de pistruii lui Mathilde Durcis ori de nurii unei Angelique care te duce strict la Marchiza îngerilor!

Dacă tot vorbeam/scriam și despre roman de călătorii de vacanță, tonul îmi aduce aminte și de nonșalanța și ludicul unui Pascal Bruckner care, într-o carte de analiză, semnala faptul că suntem într-o epocă în care se merită să se lupte măcar pentru concedii și vacanțe (citat inexact, cred că din „Melancolia democratică” – autocaracterizarea francezului dintr-un interviu – „În eseuri sînt un moralist, în romane – mai degrabă un libertin“, interviu realizat de Adina Dinițoiu, Observator cultural – numărul 586, august 2011, potrivindu-se, măcar parțial, și lui Radu Paraschivescu, care este mai puțin fals-sau-real-existențialist decât Bruckner; și, offside, câte eseuri a scris Paraschivescu? Sic! A, revenind la dreptul sacru la concediu, este și un personaj care, în manieră balcanico-mioritică, deși ar fi trebuit să vină la serviciu, totuși se duce în concediu!), „Podul Diavolului” este și un imn adus regiunii Périgord Noir (vă garantez că numărul rezervărilor din partea românilor în această regiune va crește în scurt timp!), de care scriitorul român s-a îndrăgostit aproape… vicios (ca și de năravurile neamului românesc; bine, de ele nu s-a îndrăgostit, doar este pasionat să le colecționeze – este o aluzie în carte și la Fowles, dar la Magus!, în defavoarea beletristicii, spre mânia suporterilor săi, care țin la el, tâlcuitorul, dar și prozatorul, precum Bertrand Eno la Aston Villa!), excursia la peștera Pech Merle fiind memorabilă!

Dar să revenim la subtilitățile romanului, care sunt și croissantul, și untul sărat, și bagheta, și șampania (de aici și importanța servitorului baronului, conform moto-ului romanului, unul dintre ele, din Willard Huntington Wright, alias S.S. Van Dine), și sărutul franțuzesc al cărții!!! Și ar fi de ajuns să ne oprim la primele două capitole, „Trandafirul Imposibil” și „Cine e nebunul?” pentru a înțelege ce Imperial de proză ni se propune, oarecum în maniera în care, de pildă, s-au bucurat de succes… filme precum „La cuțite” (recent) sau „Dacă e marți, e Belgia” (în altă viață!), iertată să ne fie amețitoarea trecere de la beletristică la cea de-a șaptea artă: librăria „Trandafirul imposibil” chiar există în realitate, în Saint-Cirq-Lapopie, numit „cel mai frumos sat din Franța” (cândva, poate mai este și acum, fără să fie „numit”, deoarece, ca să ne întoarcem la Shakespeare, ce este numele unui trandafir, dacă, oricum l-am numi, el tot același parfum ar avea?), iar librăria ar avea acest nume plecând de la André Breton, care ar fi scris într-o carte de onoare că localitatea unde și-a luat o „coșmelie”, tot Saint-Cirq-Lapopie, i s-a părut/ i-a apărut „comme une rose impossible dans la nuit” (p.26) și este o aluzie (și la cântecul lui Gilbert Bécaud!) la faptul că L’important c’est la rose, undeva se mai bate apropo și la filmul lui Woody Allen, The Purple Rose of Cairo, și la pagina 300, ca să facem un alt salt tulburător între realitate și imaginație, ca în filmul lui Allen, între realitate și… artă, apare și o femeie frumoasă fără nume, dar ce contează numele, care te poate obseda, ca pe arhitectul podului Valentré, dar, în fapt, „Amorul nebun” al lui Breton, ca să răspundem și la întrebarea celui de-al doilea capitol, motorul care mișcă și stelele poate fi și pe dos, un fel de ură declanșează lanțul crimelor, și ar fi cazul să mă auto-denunț de-acum, ca să nu mai explic atâta o carte care trebuie savurată à la française, deoarece „delirul de interpretare nu începe decât atunci când un om prost pregătit se-nspăimântă în această pădure de indicii. Dar eu susțin că atenția mai degrabă și-ar sfărâma singură încheieturile mâinilor decât să accepte o secundă ca dorința unei ființe să-i rămână exterioară.” (fragment din Breton, Iubirea nebună, traducere de Ovidiu Nimigean, Polirom, Iași, 2019)

Dar n-am spus nimic nici despre un… carnaval, în care apare însuși Mefisto, care întreabă orice cititor: cât de faustian poți fi? Să-ți vinzi sufletul sau nu pentru literatură? Fără a te… înspăimânta!

Podul Diavolului de Radu Paraschivescu