„Ce s-a pierdut din creștinism. Bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut” de Bart D. Ehrman

Vorbind despre creștinism e ușor să cazi în tot felul de capcane: logice, emotive, cauzate de necunoaștere sau de fanatism. Nu există consens nici în sînul diferitor tabere (credincioși creștini de tot felul sau atei) și cu atît mai puțin se pot găsi niște puncte comune asupra cărora să cadă de acord și unii și alții. Spun aceasta nu ca pe o simplă introducere, ci pentru că am de gînd totuși să vorbesc despre subiect și, din această cauză, mă simt obligată să-mi dezvălui poziția. Și recunosc că cea de agnostic e comodă pentru cei ca mine, care nu sunt dispuși să intre în dispute pe subiectul respectiv, dar pe care, cu toate acestea, subiectul îi fascinează; care nu simt nici o chemare pentru o credință oarbă, dedicată, dar, în același timp, respectă credința altora și, mai ales, recunoaște înrâurirea profundă și incontestabilă a creștinismului asupra culturii occidentale. Expresia pe care am întîlnit-o în unul din jurnalele lui Matei Călinescu – harababură spirituală – e oarecum potrivită și pentru mine. Mă delimitez, așadar, de orice fel de activism pro sau contra, de orice tabără pentru care n-aș fi decît o dezaxată, pentru a vorbi despre latura strict istorică a creștinismului, despre rezultatele cercetărilor pe textele așa-numite sfinte, și despre evoluția, din aceste perspective, a ortodoxiei creștine, în baza cărții Ce s-a pierdut din creștinism. Bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut de Bart D. Ehrman. Menționez că termenul „ortodoxie” e folosit aici și în carte în sensul de credință dreaptă, corectă, adevărată, nu în sensul de ramură a creștinismului.

Cartea începe prin a ne asigura că bogata diversitate a creștinismului modern (prezbiterieni, penticostali, teleevangheliști, etc.) nu poate fi egalată, ba chiar nu poate fi întrecută decât de varietatea manifestată în sînul creștinismului timpuriu, de pînă la constituirea canonului creștin oficial. Mulți creștini, dacă nu chiar majoritatea credincioșilor sunt convinși de faptul că Noul Testament ne parvine neschimbat, în forma pe care o cunoaștem azi, dintr-un trecut îndepărtat, mai mult decît atît – că este de inspirație divină. Dar probabil nu a mai rămas nici un cercetător în domeniu, din rîndul celor care se numesc bibliști, care ar mai considera acest lucru adevărat. Noul Testament este o colecție de 27 de scrieri care au fost selectate să facă parte din canonul creștin, iar a selecta înseamnă a alege din mai multe scrieri, care erau considerate, pînă la un moment dat (situat cam între secolele IV-V), tot sfinte, adevărate, incontestabile, și mai înseamnă că, pînă la acel moment, nu exista un Nou Testament, ci o diversitate de păreri despre ce este adevărat și ce nu, în sens creștin. De diversitatea aceasta, de pînă la constituirea canonului ortodox, se ocupă Bart D. Ehrman în cartea sa Ce s-a pierdut din creștinism, o carte captivantă, cu teze coerent argumentate. În fond, e o carte de popularizare, scrisă accesibil, fără detalii specifice; pe cunoscători probabil n-o să-i uimească, dar pentru neinițiații ca mine e o bijuterie – suficient de ușor de citit și de înțeles, cît să-ți faci o idee despre domeniul de cercetare respectiv.

În rîndul bibliștilor, existau demult bănuieli asupra faptului că, în primele secole după Cristos, s-au manifestat concepții variate despre adevărul creștin și că existau tensiuni între susținătorii acestora. Bănuielile se bazau doar pe analiza celor 5400 de copii existente ale Noului Testament, datate între secolul II și XV, care arăta că între manuscrise „există mai multe diferențe decât există cuvinte în Noul Testament” (p.355), o bună parte dintre aceste diferențe fiind simple greșeli ale copiștilor, iar altele părând a fi modificări intenționate ale scribilor, pentru a servi unei dogme anumite. Dar în 1945 a fost descoperit un adevărat tezaur pentru cercetătorii creștinismului timpuriu: într-un sat din Egipt, Nag Hammadi, au fost găsite 52 de tratate care conțineau Evanghelii (necanonice) scrise de Filip, ucenicul lui Isus, sau Toma, speculații mistice despre facerea lumii, reflecții despre existență și mântuire, chiar și un extras din Republica lui Platon. Toate aceste manuscrise au confirmat din plin bănuielile care se conturaseră deja referitor la bătăliile pentru Scriptură.

Pe lângă importanța colosală a conținutului acestor tratate pentru studiile biblice, însăși istoria găsirii lor merită amintită, fiind o adevărată aventură. Așadar, în decembrie 1945, niște beduini săpau în căutarea unui îngrășămînt bogat în nitrat, folosit pe ogoarele lor, cînd au lovit cu săpaliga în ceva tare din sol. Era un vas de teracotă sigilat cu bitum. Inițial le-a fost frică să-l deschidă, căci ar fi putut să conțină „un duh rău”. Dar ar fi putut la fel de bine să fie plin cu aur, iar acest gînd le-a spulberat frica imediat și vasul a fost spart. Din păcate, nici pomină de aur – vasul era plin cu cărți. Liderul grupului a împărțit tezaurul membrilor grupului, rupînd în părți egale manuscrisele. Dar nimeni nu avea nevoie de cărți, beduinii fiind analfabeți, așa că toți i-au întors bucățile, pe care liderul grupului, Ali, ajuns acasă, le-a aruncat într-un șopron. În acea seară, mama lui Ali a folosit cîteva hîrtii din manuscrise ca să aprindă focul… În acea perioadă, Ali era amestecat în niște afaceri sîngeroase, cu răzbunări și reglări de conturi, astfel încît exista riscul să-i fie percheziționată casa. Între timp, acesta începuse să creadă că manuscrisele găsite ar putea fi prețioase, așa că i-a încredințat unul din acestea preotului local care, la rîndul său, i-a arătat-o unui cumnat – profesor de engleză și istorie – iar acesta din urmă și-a dat seama de valoarea cărții. A vîndut-o Muzeului Copt, a cărui director avea o idee mai clară despre valoarea reală a ei, așa că le-a recuperat pe toate. În cele din urmă, o echipă internațională de cercetători, coordonată de biblistul american James Robinson, a fost întrunită de către UNESCO pentru a studia, traduce si publica manuscrisele. Ediții ale colecției sunt disponibile acum în traduceri engleze de calitate.

Pe această cale plină de peripeții au ajuns pînă la noi manuscrisele care au făcut multă lumină în conținutul conflictelor din sînul creștinismului timpuriu. Bart D. Ehrman analizează natura disensiunilor dintre diferite grupări creștine și explică specificul acestor grupări. Marcioniții, de exemplu, au fost un grup foarte puternic care respingeau orice element iudaic și, respectiv, Legea veche, Vechiul Testament, care presupunea un Dumnezeu rău, răzbunător, crud. Dumnezeul lui Isus din scrierile lui Pavel, însă, era un Dumnezeu bun, milostiv și tolerant. Astfel, marcioniții au ajuns la concluzia că trebuie să fie vorba de doi Dumnezei diferiți și că trebuia urmat cel din urmă. Ideile marcionite nu au supraviețuit și nu au intrat în canonul ortodox ulterior dintr-un motiv destul de solid pe vremea aceea: pe atunci, o religie, ca să fie „bună”, trebuia să fie veche, iar o religie care excludea Legea iudaică era „prea nouă” pentru a-și cîștiga autoritatea, iar liderii protoortodoxi (predecesorii grupării a căror concepție a ieșit, în cele din urmă, victorioasă) au declarat ideile lui Marcion (liderul grupării care devenise destul de populară, de altfel, din cauza legilor mult mai permisive față de legile iudaice) eretice și au dus o luptă crîncenă (mai ales prin scrieri) împotriva lor.

Gnosticii erau un alt grup de creștini, cosiderați de protoortodoxi încă mai periculoși, pentru că nu se delimitau într-o sectă aparte, ci vizitau aceleași biserici, se închinau în același fel, nu aveau ritualuri separate de alți creștini. În schimb, concepțiile lor erau destul de subversive, din punct de vedere al protoortodoxilor. Ideile gnosticilor mi s-au părut și cele mai curioase, cu o evidentă influență platonică. În centrul concepției gnostice stă ideea că Isus aduce Cunoașterea, însă nu o cunoaștere empirică, ci cunoașterea de sine și anume această Cunoaștere e mîntuitoare. Conform perspectivei gnostice, locul nostru nu este în această lume monstruoasă, în care suntem întemnițați, ci în tărîmul lui Dumnezeu, și doar aflînd cine suntem putem să ne întoarcem în patria noastră cerească. Însă nu oricine poate ajunge la acea Cunoaștere, ea fiind rezervată unui grup select de aleși, care înțeleg textele sacre. Multe din aceste texte gnostice găsite la Nag Hammadi sunt, într-adevăr, greu de priceput de către cercetătorii care le studiază, ideile despre geneză fiind extrem de complexe și întortocheate, însă este evident faptul că o asemenea concepție elitistă nu putea să devină o religie de masă și nu putea să scape damnării.

Ebioniții erau creștinii a căror concepții erau exact opuse celor ale marcioniților. Ei erau adopționiști în sensul că îl considerau pe Isus drept un simplu om care a fost adoptat de către Dumnezeu (în momentul botezului). De fapt, natura lui Isus a fost una din tezele de bază asupta căreia au dezbătut toate grupările creștine timpurii. Era Isus om sau era de natură divină? Era pe deplin om sau numai parțial om și parțial divin? Era unul sau doi în unul?…, ș.a.m.d. În cele din urmă, doctrina care a devenit ulterior ortodoxă a încercat să concilieze natura divină și omenească a lui Isus, iar teologii au dezvoltat un vocabular rafinat referitor la Sfînta Treime, conform căreia Isus este și Dumnezeu șiom, dar totuși este o singură ființă, nu două. Dar să revenim la ebioniți: aceștia erau adepții concepției că Isus era Mesia iudaic, trimis de Dumnezeu iudaic și că era necesar ca toți cei care doreau să-l urmeze să devină evrei, adică să respecte legine iudaice, adică sabatul, mâncarea kosher și circumcizia tuturor bărbaților. Astfel, ebioniții cădeau în altă extremă care împiedica ideilor lor să devină populare, așadarsă devină o religie de masă.

Bineînțeles, au mai existat și alte grupuri de creștini, unele din ele probabil încă nedescoperite, dar numai din descrierea acestora putem să ne dăm seama de ce nu au supraviețuit: pentru că nu erau suficient de incluzive pentru a cîștiga masele și a se răspîndi cu ușurință. Ne putem face totodată o idee despre caracteristicile religiei care a devenit dominantă și a scrierilor care au intrat în canon – acelea care faceau din această religie și din aceste scrieri un organism capabil să se extindă și să devină un puternic instrument politic și social. Victoria anume a acestei forme de creștinism pe care am moștenit-o are, de asemenea, cauze foarte firești și… lumești:

„Surprinde oare că forma romană de creștinism a devenit creștinismul tuturor locuitorilor din imperiu? […] Biserica creștină din Roma era relativ mare și prosperă. În plus, fiind amplasată în capitala imperiului, moștenise o tradiție a iscusinței administrative de la aparatul de stat. Folosind abilitățile administrative ale liderilor și vastele resurse materiale, Biserica din Roma a reușit să-și exercite influența asupra altor comunități creștine. […] influența romană era și economică: plătind dezrobirea sclavilor și răscumpărând libertatea prizonierilor, Biserica romană a adus în țarcul ei mulți credincioși recunoscători, în timp ce folosirea chibzuită a darurilor și milosteniilor către alte Biserici au generat în chip firesc ascultarea plină de simpatie a punctelor sale de vedere.” (p.286-287)

Astfel, forma de creștinism care a ieșit învingătoare și-a cîștigat adepții prin toate metodele: propagandistice, economice și politice. Deosebit de interesantă este descrierea războaielor scrierilor dintre tabere diferite de creștini, care se manifestau prin falsificarea manuscriselor vechi, dar și prin compunerea unor falsuri integrale în numele unor autorități. Mai multe astfel de metode de luptă sunt analizate de către autor în ultima parte a cărții, dar texte canonice și apocrife, autentice sau false, fac obiectul de studiu al întregii cărți, fiind amintite și analizate de-a lungul ei, în contextul diferitor aspecte ale subiectului relatat. Astfel, cartea este antrenantă, accesibilă, argumentată și plină de curiozități și explicații interesante. Luăm din ea istorie, idei și totodată un model de argumentare. Bart D. Ehrman a scris alte cărți mult mai detaliate și, astfel, mai complicate pe acest subiect, dar pentru o sinteză accesibilă a ideilor din acest domeniu merită să citiți anume această carte.

Ce s-a pierdut din creștinism. Bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut de Bart D. Ehrman