Căzuți din junglă. De ce nasc elefanți fără fildeș?!

„De la Madeira am avut tot vreme minunată. Ce frumos e să treci cercul tropicului, ce splendid e portul Rio!” Emil Racoviță, din Corespondență

„Acest mal era cam mlăștinos, cu o încâlcitură de canale și bălți. Și tot așa continuă de la gura râului Apurito și până la gura râului Arauca, pe o întindere de două sute de kilometri. Este o regiune frecventată de rațe sălbatice.” Jules Verne, Minunatul Orinoco

Alexandru Stermin scrie o proză cu deschideri transdiciplinare, din care ai putea afla ce este ROCRES (prima expediție românească transsiberiană de studiu a schimbărilor climatice), de ce a dispărut gaia neagră, unde se găsesc pădurile de crini sălbatici, lalele și orhidee din zona boreală, ce sunt atavismele și cum arată omul-hoazin, de ce se nasc elefanți fără fildeș etc.

Când îi citesc cărțile de călătorie, adevărate jurnale de explorator, mă gândesc mai întâi la Jules Verne, apoi la Emil Racoviță. Știu, din documentare, că unul dintre modelele sale a fost Charles Darwin. Numele lui Carl Gustav Jung este menționat frecvent. Apoi, apar alte nume pe care le găsești, cu surprindere, prin micronarațiunile dezvoltate din succinte rapoarte științifice – Aristotel, Freud, Heidegger, Octavio Paz, Husserl și Herman Hesse, Cioran și Montaigne, Carl Zimmer, psihiatrul Robert Moore etc. E multă cultură pusă în discuție, multe trimiteri, dintre cele mai diverse, la repere universale, de puține ori cu preluare de citat, de cele mai multe ori în mici secvențe folosite ca pretext pentru deschiderea interpretării către orizontul ce aduce laolaltă biologia, mitologia biblică și pe cea elină, filosofia, arta și religia, tot atâtea domenii ale cunoașterii.

La momentul când scriu aceste rânduri, câțiva dintre elevii mei de liceu i-au citit deja cărțile, pe care le-au așezat de îndată între preferințele lor – paginile sunt vii, puternice, au expresivitate, vorbesc, cu datele unui om de știință, despre lumea în care trăim și despre problemele ei, unele acute, altele cronicizate.

Scriind, Alexandru N. Stermin reușește să fie convingător și pentru un pasionat de biologie, și pentru cititorul obișnuit, care ajunge mai curând cu ajutorul fanteziei pe meleagurile tigrilor siberieni sau în jungla amazoniană. Nu te poți decide dacă îi citești cărțile urmărind strict partea științifică sau dacă te oprești la câte un fragment pentru a prețui mai mult inserția unui moment de psihologie aplicată, ceea ce e sigur însă este sentimentul că ai pornit în expediție – mintea se acomodează deja cu peisaje insolite pe care le străbați rând cu rând, acordându-ți timp de reflecție.

Există, în paginile acestei noi cărți (am citit și Călătorie în jurul omului) lucruri pe care le știi – că umiditatea e mare în junglă și că pericolele vin mai ales din zona epuizării psihice, a confruntării cu propriile limite. Prezentarea este îmblânzită de o referință care îți aduce mai aproape imaginarul zonei sălbatice străbătute cu multe precauții de cunoscători, oamenii obișnuiți cu natura neatinsă de civilizație: mulți am văzut filmele despre războiul din Vietnam, ne putem imagina vegetația luxuriantă, lipsa de lumină din inima pădurii, ploaia continuă, exasperantă, noroiul, chiar și bambusul cu țepi. Lucrurile absorb umezeala, ploaia pătrunde până la piele și atunci drumul devine cu adevărat dificil:

„Ploua încontinuu. Ne făceam cale prin junglă și ploaie. Alunecam în mocirlă sub greutatea bagajelor, ne prăvăleam și, când ajungeam jos, ne ridicam murdari de noroi ca niște plantule firave ce germinau în lutul junglei. Era foarte greu, dar eram mânați toți de o forță pe care nu o înțelegeam. Știam că trebuie să mergem înainte, era singura soluție. Aveam momente în care credeam că sunt într-o scenă de film cu războiul din Vietnam.

Echipamentele au rezistat uscate două zile, dar apa a ajuns apoi în rucsac prin partea din spate. Pălăria mi-a putrezit pe cap, iar bocancii au devenit ca un burete. Singurul lucru uscat pe care-l aveam era sacul de dormit. În a treia zi de ploaie, seara, sub cortul ud, m-am strecurat în sac. Îmi era frică să adorm. Dacă adormeam, venea mai repede vremea când trebuia să mă trezesc, să-mi pun bocancii, pantalonii și tricoul, toate ude și reci. Stropii pe care-i auzeam cum cad pe cort parcă erau niște picuri de ceară pe piele. Și ploaia nu se mai oprea.” (pp. 67-68)

Simți, citind Căzuți din junglă, fibra de psiholog a autorului. Neliniștea e percepută la nivelul simțurilor, te îmbracă perfect, ca o a doua piele. Te poate ține captiv, ceea ce este periculos și neplăcut, fiindcă nu te mai poți bucura de experiența în sine a descoperirii de noi teritorii. Un scop, neformulat explicit, dar un scop este pentru orice explorator depășirea temerilor. Și frica este bună, însă, așa cum arată un capitol întreg, doar atunci când constrânge la colaborare.

Senzația de căldură poate să țină departe disconfortul, cel puțin îl diminuează. În junglă, și în orice alt loc, neavând condiții de a genera căldura altfel decât în închipuire, poți recurge la un șiretlic al minții: amintirile din copilărie, haina încălzită de mama pe teracota sobei, apoi, ieșind în ger, nu în ploaie, ai senzația liniștitoare a unei îmbrățișări. Despre cum se poate induce sentimentul de siguranță povestește Alexandru Stermin în detaliu, cu încetinitorul, de parcă ar filma fiecare moment important al acestui proces de îndepărtare a temerilor. Și, dacă mai sus erai orientat către filmele despre Vietnam, în ideea acomodării cu o un ținut spectaculos, nu de puține ori, ostil, acum te simți ca atunci când iernile erau bogate în zăpezi și curajul copiilor de a înfrunta gerul era fără limite. Copilăria la Viștea de Sus este copilăria copilului universal:

„Nu mai suportam gândul că dimineață o să simt tricoul acela ud pe mine. Ca să pot adormi, încercam să mă gândesc la ceva frumos. Mi-am adus aminte cum, când eram copil și venea prima ninsoare, voiam, nebun, să ies afară ca să mă bucur de ea. Mama îmi aducea atunci dintr-o cameră neîncălzită geaca de iarnă. Era rece, dar o ținea o vreme, cu mâinile ei, pe teracota din casă. După ce o puneam pe mine, mă năpusteam în iarnă învăluit de cea mai caldă îmbrățișare. Buimăcit de emoție, am realizat că nu-s acasă, că sunt în sufletul junglei, care nu-i un loc prea potrivit pentru oameni răsfățați. Nu puteam aștepta să vină mama să-mi facă moftul… Și, brusc, mi-am dat seama că trebuie să mi-l fac singur. Am luat tricoul ud, l-am stors zdravăn afară și l-am agățat în cort, pe cârligul de deasupra mea. Am ațipit liniștit. Pe la miezul nopții m-am trezit și l-am luat, așa ud, în brațe și am dormit în el. Dimineața, când m-am îmbrăcat, era jilav rău, dar cald.

Am realizat atunci că e important să-mi păstrez sensibilitatea, să am moftul unui tricou cald pe piele în mijlocul unei ploi tropicale. E nevoie de ea, de sensibilitate, în junglă poate mai mult ca oriunde. Trebuia doar să mi-o asum și să găsesc în mine resursele ca s-o întrețin și s-o cultiv singur. Nu puteam să-mi încremenesc simțurile, căci prin ele percep lumea. Sunt convins că dacă îmi puneam încă două dimineți tricoul ud, după o vreme nici nu l-aș mai fi simțit. Cum puteam oare, lipsit de gingășie, să țin în mână o pasăre colibri cât un fluture, ori să înțeleg cu sufletul încremenit măreția unui arbore căzut, din moartea căruia se naște viața prin ciuperci și gângănii?” (pp. 68-69)

În altă secvență, Stermin compară veninul șerpilor tineri cu nepriceperea omului de a-și ține în frâu mânia. Identificarea emoției, dozajul și exteriorizarea unei stări de spirit fac parte din alfabetul experiențelor puternice, definitorii. Stăpânirea emoțiilor este o lecție pe care natura o înțelege mai bine.

Iată câteva informații despre Alexandru N. Stermin, preluate din prezentarea editurii. Autorul este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

Căzuți din junglă este o carte minunat concepută sub forma salvatoare a narațiunii. Poveștile lumii (căutarea păsării de foc, misterul elefanților fără fildeș, supraviețuirea în Siberia etc.) se păstrează în asemenea pagini care trec granița invizibilă dintre realitate și ficțiune, fiind în același timp jurnal de călătorie cu inserții de psihologie și etică, scriere memorialistică și roman de aventuri.

Las mai jos alte fragmente:

„Ploaia a continuat, iar după încă două zile am simțit că mă ard picioarele în bocancii uzi. Era totuși bine că le mai simțeam după atâta efort. Imaginați-vă că ajunseserăm într-o parte a pădurii invadată de bambus. Erau peste tot numai bârne înalte, groase cât mâna, pe care nu trebuia să le atingem, căci erau pline de țepi mărunți ce nu mai puteau fi scoși din piele. Cale de-o oră am trecut prin pădurea asta. Toată greutatea apăsa, firește, pe picioare, și am simțit cum încep acuum să mă usture tălpile. Seara mi-am dat bocancii jos și mi-am văzut picioarele cum nu le mai văzusem până atunci: erau umflate, pielea era albă și stătea parcă să cadă de pe carne. Camarazii mei s-au speriat și ei.

Aveam într-o sticluță mică, în bagaj, ulei pentru bebeluși. Când mă spăl cu apă dură, îmi crapă foarte repede pielea de pe mâini și am descoperit acest antidot, așa că îl port cu mine pretutindeni. Mi-am dat cu ulei pe picioare și am stat cu tălpile goale peste noapte. În câteva ore pielea s-a înroșit, umflătura s-a mai retras și parcă eram mai bine. În următoarea dimineață a stat ploaia, soarele a licărit pe ici, pe colo și fiecare dintre noi, ca niște gâze căutam câte o pată de soare și ne înveleam cu ea. Am continuat să mergem, dar ne opream din oră în oră ca să-mi scot câteva minute picioarele afară din bocanci, să se vindece în aerul pădurii. Nu m-a speriat starea asta cât m-a speriat păianjenul, știam că nu se moare de la ploaie. Ploaia înseamnă viață. Dar viața înseamnă și moarte.

În mijlocul junglei am realizat că e foarte greu să-ți dai seama unde se termină viața și unde începe moartea. Totul este atât de dinamic! Când ceva moare, din el apar imediat alte forme de viață. […] Și asta se întâmplă la vedere, deasupra solului, nu ca în pădurile temperate, unde totul se desfășoară mai lent și e ascuns de multe ori în sol.

Acesta e, de fapt, punctul sensibil al junglei și de aici vine fragilitatea ei. Când toate ciclurile vieții și ale morții au loc la suprafață, solul are doar rolul de a fixa arborii. Dacă tăiem jungla pentru a face agricultură, putem cultiva ceva maximum doi ani, căci, de vreme ce bogăția organică nu este în sol, ci deasupra lui, fertilitatea se pierde rapid. După ce este pustiit pământul, e aproape imposibil să refaci pădurea. De aceea sunt junglele atât de fragile, de ușor de distrus, și aproape imposibil de recuperat. Dar, pe cât sunt de fragile, pe atât sunt de complexe, căci în dinamica diversității lor junglele ascund elemente și ființe despre care am crede că există doar în pădurea imaginației noastre. Așa se face că mi-am pus în gând, încă din prima zi în care am pășit în junglă, să caut pasărea de foc.” (pp. 69-70)

„Șerpii veninoși din pădurea în care intrăm ajung uneori și până la doi metri, deci nu e greu să-i vezi și să te ferești de ei. Jambierele nu au rolul să ne ferească de șerpii adulți, ci de cei mici. Aceștia au doar o jumătate de metru și e mai greu să-i observi. Deși mici, sunt cei mai periculoși. Dacă adulții, atunci când mușcă, pot controla cantitatea de venin injectată, tinerii nu au acest exercițiu și într-o singură mușcătură injectează tot veninul din glande, care în câteva minute doboară un om în toată firea.

Poate că așa e și cu oamenii: toți avem un potențial de ură și de furie, dar, cu timpul, e de datoria noastră să ne maturizăm emoțional, să învățăm să ne gestionăm reacțiile și să ne exprimăm potrivit emoțiile. Ce e surprinzător la noi, oamenii, este că trebuie să învățăm să ne exprimăm și emoțiile sau pornirile bine intenționate, nu doar pe cele rele.”(pp. 18-19)

„Se spune că atunci când ești foarte furios sau speriat e bine să te speli pe față. Apa ce se revarsă din palme pe ochi, pe nas, pe gură și obraji trezește instinctul scufundării. Creierul simte apa și crede că ne-am scufundat în ea, deci că nu mai putem respira, și atunci, ca să diminueze consumul de energie și de oxigen, face inima să bată mai încet – și astfel parcă ne mai liniștim. M-am spălat pe față și mi-a fost mai bine, mă împrietenisem iar cu viața.” (p. 66)

Căzuți din junglă. Poveștile unui explorator de Alexandru N. Stermin