„Ce să fie? Nu-i nimic/ A trecut acceleratul…”, le spune doct, cu penele înfoiate, un pui de piţigoi suratelor sale înaripate, speriate de acel „fulger negru, trăsnet lung” ivit pe un deal, în depărtare. Ţin minte versurile acestea încă din vremea copilăriei, aşa cum îmi amintesc şi de Rapsodiile sale: „A trecut întâi o boare/ Pe deasupra viilor…”. Prin gimnaziu, din opera lui G.Topîrceanu se studiază o fabulă despre aroganţă şi lene, Bivolul şi coţofana, un text care spune, ca de obicei, multe despre firea autorului, înzestrat cu un rafinat simţ al umorului, dar şi cu puternica ispită de a da replica detractorilor săi. Şi cine nu a citit, măcar o dată, Balada unui greier mic („Cri-cri-cri, toamnă gri…”) sau Catrenele sale, inspirate de o „biată inimă naivă”, îndrăgostită din nou?! La fel de bine îmi amintesc versurile din Balada chiriaşului grăbit, lămuritoare imagine a vieţii unui om cu situaţie locativă incertă. Topîrceanu a fost un etern chiriaş, n-a avut niciodată casa lui, n-a fost niciodată proprietar.

Până nu ajungi la Iaşi (nu la Nămăeşti, Argeş, unde mai există un muzeu) în Casa G.Topîrceanu, de pe strada Ralet Nr. 7, ai impresia că ştii destul de multe despre acest poet, care ţi s-a părut întotdeauna vesel, uşor de înţeles şi de ţinut minte, judecat lesne ca fiind oarecum superficial, poet, în orice caz, din afara canonului. Clădirea de pe strada Ralet, ultimul domiciliu al lui Topîrceanu, îi aparţinuse lui Demostene Botez şi adăpostise în 1919 sediul unei reviste, Însemnări literare, pe care Topîrceanu o îngrijea împreună cu Mihail Sadoveanu şi cu Garabet Ibrăileanu.

Poetul n-are profunzime, nici filosofie, este un simplu versificator, prea amuzant, s-a spus. Lovinescu nu l-a agreat, nici Camil Petrescu, iar Iorga l-a numit „măscărici literar”. Când i se reproşează că nu are talent şi că e neserios, Topîrceanu le răspunde „zevzecilor”: „Nici nu-mi pasă!”. Probabil că îi păsa, dar asta nu l-a împiedicat să-şi dorească mereu să-şi vadă cititorii râzând. Seriozitatea excesivă îi repugna. Subiectele „decupate” de multe ori din viaţa banală, cotidiană, sunt prinse într-o tehnică impecabilă a versificaţiei clasice (n-a fost niciodată ispitit de modernism, de ce ar fi fost în prozodie?!), care creează cadenţa luminoasă a poeziilor ce alcătuiesc volumele Balade vesele şi triste, Parodii originale (ambele publicate în 1916, an de război), Migdale amare (1928), Scrisori fără adresă (1930), Pirin-Planina. Epizoduri tragice şi comice din captivitate (1936), Minunile Sfântului Sisoe (roman neterminat, publicat postum, 1938). Ce scrie Topîrceanu pare simplu, nu pentru că este facil, ci pentru că Topîrceanu îşi găsise amprenta stilistică şi o exersa cu siguranţă, în versuri care l-au făcut repede un poet popular, adică iubit de cititori. Dar să fii popular (cunoscut, citit, vândut în librării) nu înseamnă să fii lipsit de talent.

Povestea lui Topîrceanu, a lui Top, cum e numit poetul în cartea lui Alex Tocilescu (de fapt, pseudonimul folosit la debut, în 1904), începe la Bucureşti, oraşul unde vede lumina zilei dintr-o întâmplare – părinţii erau, de fapt, din părţile Argeşului. Toate lucrurile acestea şi încă multe altele, pe care şi le-a imaginat, le ştie Alex Tocilescu, un autor al cărui temperament, cred, se apropie mult de cel al personajului său, Top. Dovadă stau titlurile ample, explicative, ale acestei cărţi greu de aşezat într-un tipar, fiindcă nu este nonficţiune, dar nici ficţiune nu e:

Capitolul I: În care soţii Topîrceanu discută anumite aspecte privitoare la valoarea estetică a fiului lor Gheorghe; se spune că Topîrceanu ar fi fost un copil urât, din fragedă pruncie, aşa cum, chemată să-şi exprime opinia, confirmă şi Raliţa, sora mai mare a scriitorului.

Capitolul II: În care tânărul Topîrceanu scrie prima sa poezie şi i-o recită la fel de tânărului său coleg Stănciuc; recitarea versurilor şi validarea lor este condiţionată de obţinerea unei peniţe şi a unor nasturi (Topîrceanu avea nasturi acasă, căci şi tatăl, şi mama se ocupau de ţesături), la care se adaugă o batistă şi un creion cu vârful rupt. Negocierea dintre autor şi prezumtivul cititor are loc la şcoală, în timpul orei, şi se dovedeşte păguboasă.

Capitolul III: În care tânărul Topîrceanu începe şi sfârşeşte liceul; la Sf.Sava, tânărul fusese tentat să încalce regulile stricte ale şcolii şi chiar riscase o cuvenită sancţiune, fiindcă aruncase cu un cocoloş de hârtie în pedagog.

Capitolul IV: În care, în pofida sfaturilor fratelui său mai mare şi mai înţelept, tânărul Topîrceanu se înamorează prosteşte de frumoasa Victoria; dragostea aceasta nepotrivită se va transforma într-o căsătorie nefericită, de care scriitorul se va dezice repede, mai ales că în calea sa, la Iaşi, se ivise deja Otilia Cazimir.

Capitolul V: În care sunt descrise câteva instantanee care nu au fost făcute niciodată şi în care apare tânărul Topîrceanu; scriitorul era pasionat de tehnică şi avea chiar un aparat de fotografiat modern. Un instantaneu imaginar, surprins prin ochii unui porumbel, îl înfăţişează pe tânăr părăsind camera închiriată, sursa celebrei Balade a chiriaşului grăbit – „Rămâi sănătoasă, cucoană, / Că-mi iau geamantanul şi plec!”. Topîrceanu pleca în 1911 spre Iaşi, unde avea să fie redactor al revistei Viaţa românească.

Un salt în timp (şi în carte) ne aduce la momentul în care, în Capitolul X, aflăm că Topîrceanu pleacă la război, e făcut prizonier, ajunge la dracu-n praznic şi cochetează cu meseria de mecanic de locomotivă. De pe front, Top îi scrie Otiliei, la Iaşi, însă scrisorile vin tot mai rar şi au tot mai puţine pagini. Ajuns la Rusciuk, aşa cum scrie Topîrceanu în memoriile sale din prizonierat, pe malul bulgăresc al Dunării, se consideră norocos că a scăpat cu viaţă. Malul românesc era adâncit în beznă. Era greu de întrezărit viitorul. Şi s-auzeau câinii-n Giurgiu.

Când este eliberat din prizonierat, scriitorul trece mai întâi prin Bucureşti, apoi revine la Iaşi, chemat de oamenii dragi, de Otilia Cazimir şi de Sadoveanu. Garabet Ibrăileanu îi scrie şi el, de mai multe ori, rugându-l să nu uite Moldova şi-i promite un salariu bun, ca subdirector al Teatrului Naţional din Iaşi. Viaţa i se aşază, cât de cât, într-o matcă firească, dar, curând, va face, cum spune frumos Alex Tocilescu în Capitolul XII, presă şi depresie. Cu puţin timp înainte să se îmbolnăvească grav, Topîrceanu stă de vorbă, în timpul unei partide de şah, cu Mihail Sadoveanu, care încearcă, zadarnic, să afle cauza tristeţii poetului:

Şi atunci ce te deranjează? Ce-ţi lipseşte? Ce te roade? mai că se enervă Sadoveanu. Mi se pare că le ai pe toate: talent cu carul, lumea te citeşte cu drag, ai unde să scrii, gazetele se bat între ele ca să te publice… (p. 86)

Aparent, nu-l nemulţumea nimic. Şi totuşi îl nemulţumea totul. Poetul găseşte o soluţie de a ieşi din starea de tristeţe, acordând atenţie lucrurilor mici, bucuriilor insignifiante, acelor bucurii din care iau naştere versurile. Poezia lui G.Topîrceanu, fără să fie una a „boabei şi a fărâmei” ca cea argheziană, este totuşi o poezie a universului mărunt, cu mecanica sa perfectă, dătătoare de sens:

Când nu trăgea cu puşca, cioplea bumeranguri. Când nu cioplea bumeranguri, desfăcea mecanisme în părţile componente. Iar când nu desfăcea mecanisme în părţile componente, scria poezii. Iar la asta se pricepea destul de bine. (p. 86)

În locuinţele sale, pe care poetul le schimba des, din diverse motive, se puteau găsi tot felul de vietăţi neobişnuite, „un pui de lup găsit pe cine ştie unde, ba o stăncuţă sau un papagal cumpărate cu puţinii săi bani de la vreun negustor, ba o vulpe pripăşită, ba un sticlete care intrase pe geam”. Nu de glorie avea nevoie scriitorul pentru a-şi recăpăta plăcerea vieţii, dar gloria vine totuşi nechemată, în 1926, aşa cum îşi imaginează Alex Tocilescu secvenţa decernării unui premiu râvnit:

Poetul se ridică stângaci, toţi îl aplaudă, publicul strigă „Top! Top! Top!”, poetul face o plecăciune, are un zâmbet chinuit pe faţă, de parcă n-ar vrea să fie acolo şi totuşi îi pare bine că e. Cei doi prezentatori îl invită pe scenă. Lângă el, Didi radiază de fericire, Topîrceanu se strecoară pe lângă ea şi porneşte spre scenă.

Bineînţeles, lucrurile nu s-au întâmplat astfel. Premiul Naţional de Poezie nu era Oscarul, care oricum avea să fie decernat pentru prima oară abia trei ani mai târziu. Doar că Topîrceanu cam aşa simţi, probabil, acordarea premiului.

Pe de altă parte, pe undeva au şi maneliştii dreptate atunci când cântă despre duşmanii care-s geloşi pe succesul omului.

Să ne-nţelegem: Topîrceanu era un poet apreciat, cunoscut, citit, iubit, ba chiar vândut (ceea ce nu se poate spune despre mulţi la acea vreme). Doar că era un poet popular doar la popor; nu şi la critici, care îl considerau un „măscărici literar”, cum l-a numit Nicolae Iorga. E drept, omul scria cu ritm, rimă, măsură regulată, în tradiţia unor vremuri care cam apuseseră în anii ʼ20. Iar acordarea Premiului Naţional de Poezie era o ocazie cum nu se poate mai bună pentru toţi criticii lui (şi nu erau deloc puţini, iar Camil Petrescu, cu care Topîrceanu se războise nu o dată în scris, era cel mai aprig dintre toţi) să-i sară-n cap şi să-l facă una cu pământul, în toate gazetele şi gazetuţele şi revistele în care li se oferea găzduire. De fapt, cam asta avea să fie atitudinea breslei faţă de Topîrceanu până la capătul vieţii sale (atitudine pe care, e drept, o întreţinea, atacându-i pe ceilalţi cu multă înverşunare la rândul său), ceea ce îl cam supăra pe poet, care aparent nu credea în adevărul proverbului „câinii latră, caravana trece”. (p. 89-91)

Ultimele capitole ale acestei cărţi (ca toate celelalte, de altfel) sunt scrise încântător, aproape cinematografic, cu secvenţe memorabile şi stop-cadre pline de umor rafinat care pun în evidenţă un personaj mărunt de statură şi nu foarte chipeş, bărbat elegant, cu farmec, şi sensibilitate, iubitor de pisici şi de alte necuvântătoare, vânător şi fotograf, poet cu umor şi om copleşit de tristeţi nelămurite. Până la ultima pagină, Alex Tocilescu ştie să păstreze acel necesar miez de taină, la care capătă acces cei care au ocazia/şansa de a citi Povestea lui Topîrceanu:

Capitolul XIV: În care totul începe cu o durere

Capitolul XV: Ce-a rămas în cameră

*******

Despre Alex Tocilescu (n. 1977, Bucureşti) ştim că este scriitor, om de teatru, copywriter şi muzician – în 2010 făcea parte dintr-o formaţie rock denumită Aeroport. După mai mulţi ani petrecuţi în străinătate, mai întâi în Germania (unde a absolvit secţia de Studii Americane a Universităţii din Frankfurt), iar ulterior în Statele Unite, se întoarce în 2009 în România. Debutul din 2005 cu volumul de proză scurtă Eu et al., de la Editura Polirom, este urmat de un alt volum, un roman intitulat Carne crudă (Brumar, 2007) şi de volumele de proză scurtă, Standard (Editura Paideia, 2009) şi Imperiul pisicilor (Polirom, 2017). Marius Chivu include 2 dintre prozele lui Alex Tocilescu în volumul editat în 2013, la Polirom – Best of: proza scurtă a anilor 2000. La Editura Art, i-a apărut în 2017 volumul Adevărata carte cu pisicile lui Tocilescu. În 2018, piesa de teatru Bun de export a fost selecţionată pentru Festivalul Naţional de Teatru.

*******

Povestea lui George Topîrceanu face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topîrceanu).