Paturi oculte – roşcovii oftând cu delicateţe…

Motto1: „Plus că nu era nicio pagubă: dacă tai un roşcove, se zice că alţi doi vor creşte în loc.” Doina Ruşti

Motto2: ,,Lumea de aici, iluzorie şi efemeră…” Mircea Eliade

Paturi oculte?! – m-am gândit că e ceva în neregulă cu titlul acesta, poate lipsesc diacriticele, poate e vorba despre „pături”, cu sens figurat, mase de oameni, ceva asemănător. Ar putea fi şi „pături”, substantivul cu sens propriu, doar că paturile astea, că despre ele este vorba, uneori sunt de-a dreptul desfăşate, n-au cearşafuri sau pături, te întinzi pe scândura goală şi, de îndată ce faci asta (şi tu, şi Flori, unul dintre personaje), încep visele – „roşcovii oftară cu delicateţe…”.

Primul pat neobişnuit se află într-o odaie simplă, lipit de o fereastră ce dă în grădină, spre tufa de liliac. Fata observă tăblia rotunjită a patului. Lemnul cu inserţii în formă de arc dantelat păstrase vag culorile deja intrate în fibră, lăsând la vedere silueta unei dansatoare cu fustă roşie şi a unui cobzar surprins din profil. Şi o diademă:

„În sânge i se lăsase o moleşeală, un fel de fiinţă umbroasă căreia nu putea să-i reziste. Foşnetul amplu, ca de dumbravă înaltă, venea de undeva de aproape. Nu era singură. Picioarele i se mişcau fără efort printre umbrele albastre ale unor persoane pe care nu putea să le vadă distinct. Apoi totul s-a limpezit. Era pe-o stradă largă şi atât de curată, ca o pârtie săpată în cretă. Pe margini fluturau frunzele unor pomi acoperiţi de ghimpi mari, sute de trunchiuri care se vedeau peste tot, o pădure care unduia incredibil de lent, în acelaşi timp, în aceeaşi direcţie. Păreau nişte copaci dansatori, iar pe strada pustie venea spre ea o siluetă, o pată mai mult, ca o frunză luată de vânt.” (p. 14)

Ulterior, fata găseşte alte paturi care, aşa cum indică lucrătura lor, au personalitate proprie, care îndreptăţeşte identificarea lor după tăblia cu rol de blazon: patul cu viţă-de-vie, patul amoros al pianistului, patul de nuntă, şi chiar cel bubos, din care, dacă apuci să adormi, te trezeşti plin de pete şi de păduchi. Interesant şi înspăimântător este că, după fiecare experienţă, înfăţişarea fetei se schimbă vizibil – culoarea părului, a tenului, lungimea nasului şi a ochilor, forma feţei, totul e altfel.

Căderea în vis este bruscă, la fel e şi trezirea. Visul devine o poartă spre subconştientul colectiv, o lume vag conturată, populată de elemente şi fiinţe cu temporalitate incertă, unele destrămate sau aflate în plin (şi continuu, deci inepuizabil) proces de destrămare. C.G. Jung, ca autor al teoriei arhetipurilor ce guverneză subconştientul colectiv, apare menţionat în roman, cât să atragă atenţia cititorului, nu personajului (Flori, deşi studentă la Litere, pare o ignorantă), asupra interpretării viselor, formă de compensare a diverselor dezechilibre.

În dumbrava cu roşcovi nu există moarte, există doar această destrămare ce contaminează şi lumea vie, a unui secol modern – o breşă se iveşte în existenţa celor aleşi, predestinaţii, ca Flori sau Lev, căutătorii paturilor oculte.

Şi acţiunea începe să se deruleze foarte repede, abia ai timp să-ţi dai seama că nu este vorba doar despre un pat, cel de la Valea Stanciului, mai sunt şi altele, făcute din roşcovi sălbatici, în total, 25 sau 26, că atâţia pomi avuseseră meşterul Valache Cercel şi Pipica (Olimpiada), soţia lui, la dispoziţie, în curte, de fapt, o dumbravă bântuită de-un strigoi.

Taina nu e ascunsă, e lăsată la vedere, dar oamenii nu sunt atenţi. Întâlnirea cu elementul miraculos nu-i miră, par să fie obişnuiţi cu strigoii, cu roşcovii vorbitori şi cu schimbările de înfăţişare ale celor care apucă să doarmă o dată într-un asemenea pat.

Avertismente sunt peste tot, „lumea de aici e iluzorie şi efemeră”, cum ar spune M. Eliade. O bătrână, care e un fel de Sf. Duminică, urcă în maşina luată la ocazie. Femeia cu „aripi de ceaţă”, aşa pare, îi spune lui Flori, încă adolescentă, o poveste deopotrivă comică şi dătătoare de fiori. În patul acela, fata dormise într-o vacanţă, suficient cât să afle care-i sunt puterile, unde te poate duce, ca un covor fermecat, pat de Şeherezadă, în ce lumi de interval, nici aici, pe pământ, nici dincolo, definitiv, printre ce oameni şi vremuri – patul acela se pierduse, nu şi istoria lui stranie, suprarealistă, de tip Marquez:

„ ̶ Patul ăla, a continuat ea, nu era de pe lumea asta, tocmai de-aia se bătea lumea să doarmă în el. Dar să ştii şi matale, că de-aia-ţi părea rău după el! Şi ştia şi mătuşa matale, Lionica, mi-o aduc aminte, cât de mititică era, stătea lângă prag şi aduna banii. Că plăteai ca să dormi o noapte în el! Nu mai ţin minte cât a dat maica, dar cred că au fost nişte bani pe care îi adunase toată vara, că se pregătea de mult timp să prindă rând. Nici nu ştii câtă lume s-a procopsit după ce a dormit o noapte la Lionica! (…)

După felul în care se uita, întoarsă peste scaun ca să audă mai bine, baba a înţeles că putea să continue:

̶ Şi ne-am culcat, dar, pentru că n-a putut să plătească şi pentru mine, am dormit amândouă. A zis şi Lionica: o să vi se amestece visele! Trebuia s-o laşi altă dată pe fată – adică pe mine -, că e mică, mai are timp. Ce să mai spun?! Era ca la hotel, o cameră micuţă, cu un pat nu cine ştie ce, mi s-a părut c-avea tăbliile cam pline de jeg.

Flori voia să protesteze, dar, răzgândindu-se, i-a făcut semn să spună esenţialul, ce visase, ce se întâmplase în noaptea aia.

̶ Să mă laşi aici lângă poartă, l-a apucat femeia de umăr, iar tatăl lui Flori, care părea că nu ascultase, a oprit mecanic pe marginea drumului. Se aşteptau să coboare, dar baba, ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume, a povestit ai departe: Eu am visat un băiat cu ochi albaştri, pe-o bicicletă. Venea spre mine zâmbind. Iar mămica zicea că era într-un magazin, voia să ia ceva, dar uitase banii acasă. Când a ieşit, a văzut băiatul pe bicicletă, tot ăla pe care-l visasem şi eu! M-a apucat râsul şi-am întrebat-o: avea ochi albaştri?

Baba tăcea tocmai acum, încât Flori a fost nevoită s-o-ntrebe dacă visul ăla se împlinise.

̶ Da, aşa a fost, s-a înseninat ea, a venit pe-o bicicletă şi m-a cerut de nevastă. Numai că avea un ochi albastru, iar celălalt – nu-l mai avea. Unde ne-am culcat în acelaşi pat! Mama a murit la scurtă vreme, ducând pe lumea cealaltă un ochi de fiinţă fără păcat. Aia e cu patul ăla, fetico, bine că l-a luat domnul Ramón, să nu-ţi pară rău!

Voia să mai întrebe ceva, dar femeia coborâse şi-alerga către poartă, iar în jurul ei creşteau nişte aripi de ceaţă. În zare se întindea cimitirul. Unde se ducea baba asta aşa de târziu? Peste sat se lăsa noaptea, iar silueta bătrânei părea de mult dizolvată în ultimii stropi de lumină.” (p. 27-29)

În Paturile oculte se visează şi cu ochii deschişi, într-un fel de orizontală care capătă dimensiune metafizică – patul e loc de odihnă, loc al iubirii, al reflecţiei, al naşterii şi al trecerii spre alte orizonturi, n-aş spune că spre moarte. Perspectiva se schimbă în fiecare capitol, astfel încât cititorul poate afla versiunea tinerei Flori şi Povestea pianistului în varianta cea mai scurtă, şi Povestea fabricantului de paturi, pe cea a lui Lev, librarul cititor de cărţi scrise în alfabet chirilic, a lui Căpriceanu, un iubit mort, şi, în cele din urmă, şi a Roşcovilor. De la litera V, cea înscrisă pe scândura paturilor oculte, începe şi desfăşurarea detectivistă a intrigii, cu final deschis. Poţi deveni, după moarte, roşcov sau molimă, uneori ai de ales:

„Strada Serghiescu, patul cu viţă, Bucureştiul pustiu, asaltat de sirene, de ambulanţe. Oamenii cu feţele acoperite de măşti. Nu cumva molima care cuprinsese oraşul era chiar el? Şi-acest gând a fost uşa lui Căpriceanu spre următorul nivel şi salvarea lui Flori.” (p. 285)

Paturi oculte de Doina Ruști