Pe scriitorul Dumitru Crudu l-am descoperit (cam târziu, ce-i drept) anul trecut, grație volumului „Salutări lui Troțki”, pe care vi l-am prezentat aici. Am aflat atunci că intrase de multă vreme în lumea scriiturii tipărite, opera sa cuprinzând, pe lângă proză, și poezie, și teatru. M-am bucurat când am aflat că un nou volum de povestiri al său va apărea la Editura Univers, în colecția Scriitori români, ca și precedentul. Când îmi place mult o carte, simt nevoia de-a mai citi din ce a scris respectivul scriitor. Așa a fost și acum, și m-am bucurat să regăsesc acel ceva care mă fascinase în scriitura lui Dumitru Crudu. Titlul m-a incitat încă de când l-am aflat, înainte de a ține cartea în mână și a descoperi ce e cu acea veveriță care moare, iar tonurile de cenușiu-verzui de pe copertă redau perfect nuanțele care învăluie povestirile cuprinse în volum.

Prea puțin este cunoscut la noi spațiul basarabean și cred că literatura ne poate procura imagini destul de clare. Chiar dacă prozele lui Dumitru Crudu nu spun niciodată tot, lăsându-te să-ți închipui singur continuări, rezolvări, amănunte, poți extrage din ele coordonatele vieții de acolo, poți cunoaște problemele care macină societatea în ansamblu sau oamenii de rând, în particular. Nu mi se pare simplu demersul de a scrie despre această carte. Chiar dacă povestirile au doar câteva pagini fiecare, m-a uimit densitatea lor, complexitatea care se ascunde în spatele titlurilor adeseori hazlii. Povești triste, dure, dar cu toate acestea, cuprinse de un umor pe care cu greu l-ai putea bănui în spatele unor detalii tragice.

Războiul sau umbrele sale, conflictele care par să nu înceteze nici pe timp de pace, un protest tăcut împotriva paradoxurilor sorții. Ca între pietrele morii par că se află toate aceste personaje ce se perindă prin paginile cărții. Și în sumedenia de povestiri ai surpriza să le descoperi pe unele dintre ele revenind pentru a continua să-și depene absurdul propriului destin. Aerul care le înconjoară este tulbure, o umbră pare că plutește asupra tuturor. Teama și moartea bântuie, lovesc fără milă. Și totuși, în această atmosferă aspră, mai rămâne loc și pentru umor, și pentru ironie și, nu în ultimul rând, pentru iubire. O iubire care parcă s-ar fi molipsit și ea de acea „boală” a vremurilor.

„Nu vedeau ce se petrece în casă, dar auzeau, și pe bărbat l-au trecut toate apele – transpirația îi curgea în ochi și în gură, iar pe femeie a apucat-o tremuriciul. Dar, cu toate că Maria dârdâia din toate încheieturile, Ivan i-a respins mâna cu care ea a vrut să-i apuce palma, pentru că încă era supărat pe ea, din pricină că alaltăieri putuse să meargă singură, fără el, la Livada cu vișini, când știa prea bine că și el era mort după Cehov.” (pag. 215-216)

Istoria a fost crudă cu Basarabia și după cum se pare, nici astăzi liniștea nu vrea să se statornicească acolo. Războiul ruso-moldovenesc din 1992 își întinde tenebrele către prezent. Conflictele politice pătrund și în intimitatea relațiilor interumane. Prieteni sau chiar membrii aceleiași familii se „războiesc” din pricina opțiunilor politice. Acestea însă sunt pretextele de la care pornesc prozele lui Dumitru Crudu pentru a explora particularitățile conștiinței umane, dar și pe cele ale vremurilor prezente, nu mai puțin întortocheate. Un lirism subtil poate fi descoperit scormonind printre rânduri. Scriitura este adesea frustă, fără înflorituri inutile, părând că izvorăște din brutalitatea sau duritatea întâmplărilor descrise. Și totuși, n-am putut ignora poezia amară pe care autorul o ascunde cu sau fără voie în dosul acestor proze.

„Grănicerul care îmi aruncase pașaportul la marginea șoselei a alergat spre mine și mi-a cerut cu o voce bubuitoare să mă car imediat. Am prins un moment când se uita în altă parte și i-am strecurat punga cu insulină șoferului și a plecat din vamă. A plecat și autobuzul. ” (pag. 97)

Sunt multe povestirile care mi-au plăcut în mod deosebit, printre ele fiind și cea care dă titlul volumului – „Moartea unei veverițe”. Dar merită amintite și „Papucii ăia ai mei de care am vrut să scap în tren”, „Înapoi”, „Ouăle din teatru”, „Mirelui îi lipseau doi dinți din gură”, „Livada cu vișini”, „Zece euro”… De fapt, fiecare povestire are frumusețea sa și ai cumva senzația că toate creează întregul, că o desprindere a vreuneia ar distruge cumva omogenitatea, ca și cum ar dispărea o piesă dintr-un puzzle. Poți citi cartea aceasta ca și cum ai bea cu sete un pahar de apă, dar mai degrabă o citești pe îndelete, reflectând asupra esenței, neîncetând a-ți pune întrebări, multe întrebări. Atunci când în două-trei pagini, să zicem, un scriitor reușește să plăsmuiască o poveste care excede acele dimensiuni prin ceea ce provoacă în mintea cititorului, cred că a deslușit tainele literaturii. Căci în asta constă valoarea literară a unui text, în ceea ce reușește să transmită dincolo de conținutul său efectiv, dincolo de literele care formează niște cuvinte, care la rândul lor construiesc fraze și apoi imagini. Ceea ce putem descoperi dincolo de acele imagini evidente reprezintă substanța literaturii. Și astfel de senzații le-am avut citind volumul „Moartea unei veverițe”. Sigur că m-au fascinat ineditul întâmplărilor, tot ceea ce reprezintă ceva nou și uimitor, dar am încercat să le văd și cu ochii cuiva pentru care ele reprezintă ceva familiar. Și atunci totul a devenit și mai tulburător.

„Avea fața udă și încerca să-și înăbușe hohtele de plâns, așa cum încerca și băiatul, dar nu a reușit prea mult timp și a început să plângă cu fața în pernă. Plângea și se oprea din plâns doar ca să vadă dacă nu și-a trezit băieții. Băiatul ei mai mare plângea doar când bocea și mama lui, pentru ca ea să nu-și dea seama că plânge și el.” (pag.210)

Voiam să închei, dar simt că nu o pot face fără să atrag atenția asupra uneia dintre povestiri, a cărei încărcătură tragică se împletește cu cea comică, lăsând să planeze misterul asupra alăturării a două fire narative atât de diferite- „Papucii ăia ai mei de care am vrut să scap în tren”. În doar câteva pagini, povestirea asta te poartă printr-o gamă variată de stări diametral opuse și îți lasă multe semne de întrebare. Îmi plac nespus de mult astfel de povestiri care îți oferă atât de mult și totuși te lasă în ceață, provocându-te să le descoperi, dacă poți, dedesubturile.

Editura: Univers

Colecția: Scriitori români

Anul apariției: 2017 

Nr. de pagini: 256

ISBN: 978-973-34-1001-0

Găsiți cartea pe Libris.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Citesc de multă vreme, de pe la 4 ani, încât mă simt ca și cum aș fi citit dintotdeauna​. Dar la modul serios și intensiv citesc de 7 ani încoace și tot de atunci îmi împărtășesc impresiile despre cărțile citite pe blogul personal. Pasiunea mea a evoluat încet, dar sigur, printre cărți, printre multe cărți. Citesc cu drag ficțiune de bună calitate, biografii, memorii, cărți istorice și sunt profund marcată de prejudecăți când vine vorba despre anumite genuri la modă.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura