Jurnalul despre jurnal

Pe Grégoire, „pescărușul de la geam” al Veronicăi D. Niculescu îl știam deja din postările ei fragmentare de pe Facebook. Și din câteva fotografii. Vestea că din aceste fragmente se va coagula o carte m-a bucurat nespus. Am văzut întâi coperta, apoi o colegă a adus cu ea, la școală, cartea. Voia să o prezinte elevilor ei de gimnaziu. Țin minte că m-am întrebat, deși încă nu o aveam și, evident, nu o citisem, dacă e potrivită pentru copiii de 13-14 ani o astfel de lectură…

Apoi am primit, în sfârșit, cartea asta frumoasă și unică în felul ei, așa cum sunt, de altfel, toate cărțile Veronicăi. Cântărită în palmă, e ușoară, ar putea, cu puțin ajutor, chiar să zboare, să planeze peste clădiri, printre nori, laolaltă cu drepnelele și vântureii roșii, dând cu tifla inteligentelor și rapacelor ciori grive.

„M-am mai gândit până acum să scriu povestea pescărușilor? Da și nu. Dacă m-aș hotărî să o scriu, cum aș face? Și dacă m-aș hotărî să o scriu, notând zilnic ceea ce văd, mult mai atentă, mult mai detaliat ca înainte, și apoi, într-o zi, totul s-ar frânge?…

Dar asemenea întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază, își trăiește viața clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii – tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări”. (Veronica D. Niculescu)

Se întâmplă uneori să încep o carte de la sfârșit. Am căutat, de data asta, paginile cu fotografii. Am știut, dinainte de a despacheta cartea, că ele există acolo. M-am rugat să fie color. Erau. De o eclatanță revigorantă chiar. Am citit „Nota autoarei” și abia apoi m-am întors la „Prolog”. Veronica este, fără îndoială, o singuratică de un soi aparte. Fără să fie atinsă de mizantropie, cum ar putea crede cineva superficial, se ferește din instinct (și dintr-o necesară, admirabilă discreție) de „realitatea din jur, atât de gălăgioasă, de hulpavă, de solicitantă”, care te poate înhăța și te poate mesteca dacă nu ești atent. Veronica e un om contemplativ. Un observator care, trăind mai mult în interior, se deschide spre exterior și spre poveștile pe care le toarce și le țese apoi pentru sine și pentru unii dintre noi…

După cum mărturisește Veronica, Pescărușul de la geam (jurnalul unui cuib) s-a născut în timpul pandemiei. E o carte „scrisă integral în pandemie”, când realitatea exterioară devenise nu doar necunoscută, ci și extrem de agresivă cu sănătatea, cu viața noastră:

„Este, în mod limpede, o carte a contemplării. Întreaga poveste se derulează aici, pe o terasă, iar povestitoarea stă permanent într-un singur loc: la fereastră”.

Fereastra. Locul de comunicare cu exteriorul. Fereastra unui bloc înalt din centrul capitalei. De la fereastră, privirea țâșnește în sus sau se rotește stânga-dreapta. Pervazul cu păsări. Cuibul. Cel făcut cu migală de perechea de pescăruși. Mai întâi, Grégoire cu Ariadna, apoi cu Fiona, noua lui parteneră. Cuibul din care o pasăre hoață smulge bucăți pentru cuibul propriu, astfel încât perechea o ia de la capăt cu toată schelăria. Depunerea ouălor. Cuibăritul, făcut cu rândul. Vremuiala. Alte păsări. Muncitorii cu mașinile lor zgomotoase. Bucățile de păstrăv așezate de Veronica pe pervaz. Felul în care se țese, pas cu pas, o relație tacită, extraordinară, între femeia singuratică și pescărușul acesta de o ireală frumusețe…

Cine este, în fond, Grégoire?

„Un pescăruș cu picioare galbene (larus michahellis)”, răspunde, în felul ei serios și așezat, Veronica. Grégoire are „un corp complet alb”, iar aripile „sunt gri, cu vârfuri negre, împestrițate cu alb”. Veronica îi descrie apoi ciocul, zborul, obiceiurile.

Îmi dau seama, ca și ea de altfel, că o astfel de carte nu e pentru oricine, cu atât mai puțin pentru copii. Ei nu au, prin vârstă și prin definiție, răbdarea necesară. Nu e o poveste pentru ei. Ei au o altă definiție pentru „extraordinar”, iar cartea asta chiar are o poveste extraordinară. Așa cum îl percepem noi extraordinarul ăsta, ca pe „o poveste a facerii”. Îmi aduc aminte cum țesea mama, iarna, ajutată de o femeie, acele covoare cu desene complicate. Zilele curgeau lent, printre râsetele femeilor, mirosul plăcintelor și, uneori, al glumelor care mie, copilă fiind, mi se păreau fără înțeles. Covorul creștea în același ritm lenevos, de parcă iarna ar fi fost un anotimp nesfârșit.

Țin cartea cu mine în fotoliu, mă mut cu ea în diverse unghiuri ale camerei, după cum cade lumina. La televizor, știri despre războiul din Ucraina, imaginile cu refugiații. Copiii aceia neverosimil de frumoși și de triști. Sau nedumeriți. Îmi fac și eu un cuib în cartea Veronicăi, spațiul și timpul rostuiesc pentru mine o buclă. Rămân cu povestea asta răbdătoare, frumoasă și bună. Aflu, din jurnalul de observație, tot felul de lucruri despre pescăruși, dar și despre alte păsări. Dimensiunile lor, coloritul, amplitudinea aripilor în zbor, relațiile în cuplu, creșterea și hrănirea puilor. Primejdiile survenite brusc. Plâng neauzit pentru accidentul Ariadnei și pentru înlocuirea ei. Îmi aduc aminte de berzele din salcâmul de acasă, din copilăria mea: când unul dintre pui era „defect”, îl aruncau din cuib. E legea aspră a supraviețuirii. Nu hrănești un pui care nu va zbura niciodată.

Ritmul zilelor scriitoarei se pliază pe ritmul pescărușilor de pe terasa blocului de locuințe. Se studiază reciproc, iar în unele zile Grégoire sau Fiona pozează. Fiecare pui, din ani diferiți, primește un nume, de mascul sau de femelă. Din instinct matern, chiar dacă Grégoire a alungat-o și a înlocuit-o cu o parteneră sănătoasă, Ariadna revine adesea la cuib și apără puii…

„De ce, Grégoire? Fiindcă în descrierea acestui soi de pescăruș apare detaliul că este „o pasăre gregară” (…) Aveam să descopăr apoi că numele i se trage din grecescul Gregorios, care vine, la rândul său, din grigora, gregoros, care înseamnă „vigilent, cu ochi de vultur, alert, precaut, rapid, iute, energic”. (pag. 28)

Daaa, Grégoire e un personaj, clar! Un pescăruș „capitalist”, dacă glumim în stil caragialian. Nu îl asociați cu pescărușii care zboară deasupra mărilor, uguind sălbatic. Gregoire e pescăruș citadin, într-un oraș în care „e plin cerul de păsări”. Și toate aceste păsări, numite, cunoscute și descrise de Veronica în cartea aceasta, absolut toate, „au văzut lumina zilei aici, în oraș. Pe terase, sub streșini, în poduri, în cele mai banale coroane de pomi”. Își decupează și se luptă fiecare pentru un loc, pentru pui, pentru supraviețuirea zilnică.

Sunt în carte inclusiv informații științifice, termeni de specialitate, care vădesc pasiunea scriitoarei pentru înaripate. În jurnalul de observație atașat la sfârșit, sub forma unui tabel cronologic, Veronica notează atent informații despre an, despre apariția ouălor, a puilor, a primului zbor etc. Poveste a facerii, cum bine a denumit-o. O lecție a răbdării. Și a apropierii. Omul și pasărea, respectând anumite distanțe, dar bucurându-se unul de tovărășia celuilalt:

„Deschid larg fereastra. Ies și eu lângă el. Îi fac niște portrete. Este extraordinar de curat, niciun fir de murdărie pe puful alb de pe cap, de pe piept, de pe tot corpul. Stă. Se întoarce cu capul și așa, și așa. Îi vorbesc. Mă ascultă. Când mă retrag pe canapea, ca să analizez fotografiile, el vine din ochiul lui de geam în al meu, se oprește în pragul ferestrei deschise și mă privește”. (pag. 210)

Un om și o pasăre. Zile și nopți, săptămâni și luni la rând, fiecare cu tabieturile lui. Existențe în aproximativ același perimetru locativ. Fereastra. Din ea se desface, rotitoare, lumea păsărilor de tot felul. E loc, sub soare, pentru toți, pentru toate. Se trăiește și se moare succesiv.

Știrile și imaginile din Ucraina par de un neverosimil aproape livresc. M-am născut și am trăit într-o țară în care, în afară de opresiunea și propaganda comunistă, conflictele armate au fost inexistente. Uruitul avioanelor. Exploziile. Gropile-cratere în urma lor, scheletele negre ale clădirilor. Și cerul plumburiu. Un cer fără păsări și fără Dumnezeu. Se pare că, totuși, nu e loc sub soare pentru toți…

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib de Veronica D. Niculescu