Despre „Casa Numelor” de Colm Tóibín

Colm Tóibín este un romancier irlandez, ale cărui volume au fost traduse în peste 30 de limbi. În limba română, la Humanitas Fiction, au fost traduse romanele Magicianul (The Magician, 2021, tradus în 2022, în limba română) și Casa Numelor (House of Names, 2017, tradus în 2023, în limba română).

Casa Numelor este o reinterpretare magistrală a mitului Iphigeniei, din mitologia greacă, punând în scenă un personaj antic, într-un context transcedental. Ifigenia, conform mitologiei grecești, era fiica lui Agamemnon și a Clitemnestrei, care avea să fie sacrificată din ordinul tatălui său, pentru a obține bunăvoința zeilor, în războiul împotriva troienilor. Ifigenia este adusă la locul sacrificiului, fiind păcălită că avea să se căsătorească cu tânărul Ahile. Sacrificiul capătă dimensiuni hiperbolice, care se vor răsfrânge asupra întâmplărilor și personajelor ulterioare.

Cartea este structurată în 6 părți, purtând, pe alocuri repetitiv, numele personajelor participante la acțiune. Alternează relatarea la persoana I cu cea la persoana III, realizând, astfel, un mozaic armonios de voci și caractere, de situații și drame. Personajele sunt conturate cu trăsături puternice, specifice Antichității grecești, dar importante și astăzi: Agamemnon este tipul războinicului absolut, capabil de sacrificiul propriului copil în numele războiului, Clitemnestra este femeia răzbunătoare, dar și mama îndurerată, capabilă de crimă în numele fiicei sale sacrificate, Oreste este tânărul în devenire, viitorul războnic, trecut prin sabie și sânge pentru a reuși să ajungă neînfricat, iar Electra se conturează ca imagine a personajului observator, neglijat, care vede și aude, fiind martoră la întâmplările dramatice dintr-un ungher întunecat.

Casa numelor începe cu pagini de reflecție asupra morții, sacrificiului și răzunării, o adevărată meditație despre rolul omului în lume și rostul morții, anticipând violența și moartea, care vor deveni omniprezente în acest volum.

M-am obișnuit cu mirosul morții. Cu mirosul grețos, dulceag, purtat de vânt către odăile acestui palat. Îmi vine ușor acum să mă simt împăcată și mulțumită. Îmi petrec dimineața uitându-mă la cer și la lumina schimbătoare. Cântecul păsărilor începe să se înalțe, pe măsură ce lumea se umple de proprii-le plăceri, și apoi, în timp ce ziua se apropie de sfârșit, și el, sunetul, descrește și se pierde. Mă uit cum se lungesc umbrele. Atât de multe lucruri au dispărut pe nesimțite, numai mirosul morții persistă. Poate că mi-a pătruns în corp și a fost bine primit înăuntru, ca un vechi prieten primit în vizită. Mirosul fricii și al panicii.

Clitemnestra este un personaj care întruchipează complex valențele feminității și maternității, deopotrivă. Mamă a trei copii, Ifigenia, Oreste și Electra, aceasta trăiește o viață casnică obișnuită, până la momentul înșelăciunii căsătoriei Ifigeniei cu Ahile și sacrificiul celei dintâi. Mama este cea care o aduce pe fată în fața morții, primind în loc de cunună, moartea, spre binele propriului popor. Din acel moment, Clitemnestra se transformă radical din soție de războinic, care a simțit moartea numai asupra celor îndepărtați, dar niciodată atât de aproape, în mamă capabilă de orice pentru salvarea copilului său. Sacrificiul se întâmplă, apăsând asupra sa vina de a nu fi putut să își apere fata și de a fugi, renăscând o altă Clitemnestra – mânuitoare de pumnal și născătoare de morți nenumărate. În fața sfârșitului iminent, și Ifigenia capătă putere și tărie, înfruntându-și tatăl, pentru decizia de a o omorî.

Ce nu știam era că Ifigenia mă urmase, și nici acum nu știu când se schimbase din fata plângăcioasă, înfricoșatî și nemângâiată, în tânăra stăpână pe ea, în acea prezență însingurată și severă pe care am văzut-o brus apropiindu-se de noi […] Câtă putere am, stă în lacrimile mele, iar acum, nici lacrimi nu mai am. Doar vocea o mai am, și trupul îl mai am, și pot să îngenunchez și să mă rog să nu fiu omorâtă până nu-mi vine vremea să mor. Ca și tine, cred că lumina zilei e dulce. Am fost cea dintâi care ți-a zis tată, și cea dintâi pe care ai numit-o fiica mea […]Tată, nu mă ucide!

Un alt personaj conturat complex este Oreste, fratele Ifigeniei, care, deși a fost martor la asasinarea surorii sale, nu a înțeles în totalitatea valențele faptului. La început, este un băiat fragil și atașat de mamă, nepriceput în altă artă decât a jocului, neînăsprit de viață. Capitolele dedicate acestui personaj reprezintă o prezentare a evoluției sale, de la băiețandru la bărbat.

În palat, Oreste a remarcat o pustietate și o tăcere stranii. S-a gândit că slujitorii găsiseră ei, probabil, vreo soluție de a ieși să-l întâmpine pe tatăl lui, care se întorsese triumfător. Se simțea mic și singur, în timp ce se îndrepta către odaia mamei lui, unde-i spusese ea să meargă.

Oreste află târziu despre asasinarea lui Agamemnon și despre ordinul mamei sale de a fi trimis departe, la loc sigur, ordin ce avea să se transforme într-un drum inițiatic pentru el. Suportând asupriri și văzând moarte, personajul se transformă, la rândul lui, în asasin, însă în asasinul propriei sale mame, fiind îndemnat chiar de propria sa soră, Electra.

Ultima parte a romanului este o apologie a vinovăției, durerii și morții. Prin mijlocirea supranaturalului, Oreste se întâlnește pentru ultima dată cu mama sa, pe holurile palatului, într-o noapte a umbrelor.

…lui Oreste i s-a părut că mama lui avusese o revelație cumplită și bruscă a ceea ce i se întâmplase, a felului în care murise. În tot cazul, s-a uitat la el surprinsă, apoi îndurrată, iar la urmă de tot, a icnit în mare suferință și a dispărut.

La final, moartea este înăbușită, estompată de nașterea unei vieți, de țipetele unui nou destin menit să spele greutatea sângelui și răului din jurul palatului, odinioară măreț, al lui Agamemnon. Numele vechi se pierd ca o adiere rece de vând, lăsând loc unor noi vieți, care să își poarte destinele pe coridoarele largi și luminoase.

Casa Numelor de Colm Tóibín

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei