La început să fi fost Sărutul? Prin potopul „cu vorbe de la Dumnezeu”…

„trec herghelii de umbre prin cuvânt,

în lume crește un singur mormânt.

(…)

noaptea se preface într-o carte,

eu sunt prelungirea ei în moarte.”

(C-tin Marafet, altfel de noapte în ninsori)

Pentru un cunoscător însetat de măreția, multidimensionalitatea, culorile, vitalitatea, dar și oroarea și mistica Poeziei, cea mai nouă carte de poeme a lui Constantin Marafet (după ce și-a arătat cu succes și talentul de prozator, în romane foarte bine primite de critici și cronicari literari), „La sud-est de prezent”, este un adevărat regal.

„Însetarea”, referința aceasta, a venit și pentru că este/ există un text intitulat „eu sunt pustiul. aș fi putut să-ți dăruiesc fântânile lumii” (din care alegem următoarele versuri: „ne-am trezit prea bătrâni după noapte./ a rămas pustiul plin de dragostea pe care/ aș fi putut să ți-o dăruiesc”, p.16, alt text important este „am zdrobit setea de patima înserării”, p.34), dar, oarecum în contrast complementar, „Belșugul” artei lirice ar potopi (controlat) cititorul, dincolo de… metafizică, realism, tranzitivitate, metaforism ș.a.m.d., generații și alți termeni, mai mult sau mai puțin teoretici, prin care am încerca să (sur)prindem în vreo țesătură istoric-literară poezia lui Constantin Marafet.

Este ceva de carnaval de Veneția, poate chiar și de Rio (sunt și referințe incașe, aztece, hinduse ș.a., „în cimitir e sărbătoare”, p.103) în spectacolul liric, cu „bătaie cu flori”, dar și elegantă sau dură dăruire de trandafiri galbeni, albi, ba chiar și „răni de trandafiri”, p.74, biciclete roșii, pre-simțiri, re-simțiri ale Vinei, Păcatului originar…

Splendoarea, Plenitudinea, Bucuria se învecinează cu Ruinele, Uitarea, Regretele, Spaimele, dar Mirarea, Iertările, Iluziile sunt deseori în vizită, Omul-Înțelepciune bifând socratic versuri aforisme de antologat: „ignor deliberat apropierea de izbândă”; „prea brusc se trece din ziua iubirii/ în noaptea amăgirilor rupestre”; „în fața ghilotinei, să ne bucurăm ca învinșii”; „durerea mea e un șoim în zbor deasupra bisericilor”; „dorurile, ca niște cuțite, vor ucide păcatele din noi”…

Desigur, mai sunt și alte „personaje lirice”, gata de zeificat: „se învârt în hore amețitoare tristețea,/ tandrețea și malul lumânării” (din poemul „sunt doar o lumânare”; poemul următor este „din flacăra lumânării doar dorul rămâne întreg”, poem-confesiune mișcător, ca și „orașul lumânării”, unde „mama” interpretează propriul rol în chip memorabil, și pentru cei nu direct implicați emoțional, revenind într-un text care chiar așa se numește, „mama”, p.93, o zeitate care „nu avea obiceiul să iasă din curte”…

Totuși, ținând cont de furtunoasele relații dintre înțelepciune și dragoste (și nu e numai dragostea aceea, greșită uneori ca și Alice!), după cum observă și Horia Gârbea pe coperta IV, „Dragostea se insinuează în aproape fiecare text, autorul vede salvarea lumii în păstrarea afecțiunii pure”, aproape totul este… „Freamăt” – primul poem este intitulat astfel, mai există și un „Freamăt II”, p.99, ba chiar și „freamătul fulgerului”, p.43, seducție, dor de seducție, poveste de iubire (epicul își cere dreptul: „am venit în urma ninsorii promise,/ ca să-ți montez luna,/ nu la picioare, ca în poveste,/ ci direct în întunericul inimii./ cu luna în batistă/ am venit,/să nu se verse peste rochia ta verde,/ ci doar să-ți lumineze inima.”, p.9 – fragment din poemul „sunt doar o lumânare”; la p.84 se invocă: „ești tu, dulce poveste?/ ia-mă-n brațe! arde-mă! fă-mă cenușă!/ mi-e sete!”)… Sau: „am sfărâmat ultimul sărut în imagini mici,/ apoi am construit un munte.// îl trecem împreună,/ fără trup, fără minte, doar cu sufletul.” (p.15)

„Narativul” solicită uneori forme aproape extrem orientale, ca în „pe un freamăt” (alt poem cu freamăt!, p.21), poem pe care-l cităm în întregime, oarecum auster, în comparație cu cele mai multe texte:

„între două râuri/ copacul orfan/ repetă cu ploaia/ povestea dragostei noastre.// apoi o scrie în stele/ cu fulgere nemărginite,/ pe un freamăt.”

Dragostea quasi-gnostică, mistică nu va fi facil de apropiat… de desprins din labirintul potopului…

De pe „acoperișul lumii” până la fosta… eternitate (personală), poetul dansează sub Ploaia Poeziei (titlu exact, reducționist: „dansăm pe susurul apei”, p.22), dionisiac („îmi ascund cu teamă sălbăticia -/ aș fi vrut să fie eu cel ce încolțește pădurea…”, p.8; autoportetul continuă în „ce ploaie, iubito”: „eu, barbarul, nerostitul/ locuitorul din ecou/ nu pot vinde, nu pot da/ împrumut dragostea./ în suspin eu stau cu ea,/ sus pe dealul nenăscut,/ urlu, țip, mă dau în leagăn,/ fac din aer veșnic scut…”, p.68), pătimaș, dar realizează și istorii inedite (precum cea „primului sărut”, par exemple, „sărutul-prim” având un rol destul de important în economia volumului, fenomenologia lirică a sărutului căpătând parcă noi dimensiuni hermeneutice: „sărutul e un ochi ce deschide singurătatea” (p.7), Singurătatea având un rol destul de important într-o carte… versus Singurătate: „am devenit frate cu singurătatea – suntem gemeni! Sau: „sărutul numără incertitudini”, p.9, „sărutul tău are greutatea inimii mele”, p.15 ș.a.m.d., existând și un „ordin al sărutului”: „lasă zorii, femeie,/ să învingă nebunia florilor,/ iar tu/ îmbrățișează-mă!”, p.19, alt exemplu: „sărutul tău este eternitatea mea,/ singurul lucru care contează.”, p.22; se scrie și despre o hartă a sărutului, p.116), și despre austeritatea statuilor libertății, între New York și… Mărășești (via Viena sau… Calea Lactee), (dez)ordonând relații și legături primejdioase sau nu între cuvinte visându-se suprarealist („peștii numărau copacii care treceau odată cu zorile”, p.40): „culorile dansează la încheietura libertății./ un război între Mărășești și amprenta șoaptelor/ prizoniere în umbră la etajul unu.” (p.43)

Nostalgiile, cu copilăria („toate nopțile au o oră a copilăriei”, p.102), mama, își găsesc „case” (și în „cântecul unui greier”, p.24). Deseori, senzația este că se continuă provocarea din Blaga, cu „Daţi-mi un trup, voi munţilor.”, Constantin Marafet („eu, un suflet uscat”, cuprins de un vuiet uriaș!, p.80) invocând în acest sens chiar Poezia, cu toată Libertatea sa implicată, chiar dacă Libertatea are problemele sale metafizice: „libertatea, în limesul sârmei ghimpate,/ ne cheamă în aplauze.” (p.30)

Aproape în altă ordine de idei, ca un mare comandant de oști, ca un căpitan de corabie în retragere, (se) observă crepusculul: „…a început marele naufragiu…” (p.36), „cu semnul unui apus îngenunchez”, (p.42), „amiezile în oase pătrund,/ să fure și ultimile secunde” (p.104)

Dar, ca la Waterloo, într-un fel, nu se renunță la luptă, și pentru că „toamna mai are o zi de vânzare” (p.105):

„m-am refugiat/ în mijlocul oceanului -/ stau pe un scaun,/ mă închin/ să intru în grațiile dimineților…// rămân o rezervație de întâmplări -/ nu las veșnicia să se apropie de mine…” (p.39) Deși, baladesc, „vântul vântuiește singur,/ calea nimeni n-o găsește/ și dragostea orbește.” (p.127, penultimul poem, dar, totuși, dacă există un plan de construcție, ultimul cuvânt al cărții este… optimistul „dragobete”!)

Printre „zări uitate”, „în clocot otrava simțirii te conduce elegant/ spre moarte,/ veșnicia e vremelnică…” (p.122)

Autoironia este… zen:

„eu nu înțeleg tristețea/ (…)// numai a mea nu se vinde,/ nimeni n-o vrea,/ cică e prea veche, e prea bătrână,/ e din lotul acela când s-a născut luna.” (p.114)

Cu alte cuvinte, se defilează cu întunericul (p.116), dar, așa cum „Tristan a întâlnit-o pe Isolda”(din întâmplare sau nu), așa și Omul (poetul) s-a întâlnit cu Lumina (cuvântului, dar și a dragostei) și Constantin Marafet ar putea îndrăzni să adauge, că dacă dragoste nu e, nimic nu e, dacă dragoste e, nimic nu se va sfârși, para-dogmatic/ paradigmatic reamintindu-ni-se că și trupurile vor învia: „trupurile, sub opaiț otravă mioapă,/ își marchează teritoriul ca lanul de grâu copt/ cu încă o inimă,/ cu inima ta rotundă și grea.// înăuntru crește veșnicia.”

Este finalul poemului de la p.115, unde reapare eroul-sărut, care este „ca o inundație,/ ca un sumar de carte,/ îți rămâne fidel numai ție”, sărutul care „ dansat cu ielele toată noaptea”… Sărutul, „începutul și sfârșitul cerului”, p.98, „primul sărut tainic”, p.89

Aproximativ lacustru neo bacovian, cu măsură, frate cu oceanul planetar, mai exact cu apele mai… mici („trec oceane mici prin sufletul ăsta/(…) cos în oceane cicatrici”, p.64), Constantin Marafet a plonjat, de fapt, liric, în Timp! A dovedit, cu sensul de a învins prejudecata că omul nu se poate scălda în aceleași ape… ale cuvintelor, potrivelilor dintre ele: „mi-e dor, îmi lipsești ca steaua polară de pe cer/ ca apa din oceanele lumii”…(p.111), dar nici viceversa! Nietzschean-zarathustrian, s-a dus cu biciul la Timp, cf.p. 85: „lasă clepsidra să bea pelinul, otrava, vina,/ rotește-o pe jar,/ dă-i bice timpului ca un birjar…” La p.46 nu-l mai întoarce, pe timp, îl oprește pur și simplu, metaforic îl decapitează cu o respirație a cuiva, îl face statuie…

Între „nechezatul cailor sau urletul lupilor”, omul, în „vremuri de balansoar” (sau nu), va iubi nemărginit… nemărginirea, va continua să observe cum „vine ploaia ca o moarte timpurie” (p.100), va cerși ploi cărora, uneori, nu le va da nimic, deși „pe clapele unui pian ploaia ne cheamă să învingem”, poetul (aici Constantin Marafet) poate fi uneori un Noe care să nu creadă îndeajuns în potop (sau îl vede… „filantrop”, p.51), ci mai degrabă în „fluturi nomazi” (splendid poem… silvic: poate paradisul a fost o pădure!) și… „visări”, unde șarpele-idee reapare (mai este și la p.73 „un șarpe desculț și îmbrăcat de moarte/ rostogolește bulgări de zăpadă pe cer…”):

„ah, ce nopți, ce umbre reci!/ o prăpastie dintr-un copac/ cade ca o frunză,/ ca un blestem,/ peste al nostru vechi infern.// (…) din înec mă scot,/ patimile-mi sunt surate/și ruini, și rugină-n toate,/ bolta cerului mă străbate/ ca un fluviu, ca un șarpe/ până în altă noapte.” (p.96)

Poate vom fi de acord cu ipoteza că infernul are mai multe porți, pe una scriind aproape dantesc: „crezi că înnebunim în viața aceasta/ sau în următoarea?” (p.89), poate că șarpele sau Dumnezeu ne va răspunde din nou, din fântâni „cântate” și ele (le-am amintit de la al doilea paragraf!), nu numai într-un emblematic poem cu un „cor de cocori astmatici îmblânzind marea”!

La urma urmelor, poate ar fi de ajuns „ploaia, cerul și pământul!”, o triadă pe care poetul/eul liric nu ar vrea-o întoarsă, oarecum paradoxal (p.82)… Sau poate trebuie să acceptăm jocul de-a v-ați ascunselea, joc psalmist, poemul „mă ascund flămând” (p.51) fiind „una” dintre coloanele arzânde ale cărții, unde Blaga „corolarul” este provocat la duel:

„las uimirea să pătrundă adânc/ în cerul ce coboară-n rană.” (p.51)

Mai cităm dintr-o „coloană” quasi-mistică, „buzele stau atârnate”:

„într-o jumătate de lacrimă/ locuim precum sihaștrii/ decojind iubirea.// buzele stau atârnate/ de sufletul tău/ luminând începutul.// mă transform într-un râu/ și-ți inund nopțile fugare/ până aud copacul/ cerându-și iertare./ e un singur strigăt/ pe învelișul iertării / iartă-mă, nu am căutat niciodată începutul./ eu te iubesc de la sfârșit.” (p.54)

Orfeu-adamic, poetul se în-scrie pentru o Iertare supra-înțeleasă („să călătorim între eternități,/ să călătorim de la o iertare la alta.”, p.74), pentru un jihad pașnic, de recuperare a Paradisului (trebuie adăugat la „Drepturile omului”!), a candorii, scriindu-i „Evei”:

„să scoatem căpăstrul ce ține inimile în cui/ și să dansăm/ în libertatea din temnița noastră!// sunt blând cu tine ca o rugăciune -/ când tu visezi ploaie, eu vin să-ți țin umbrela.” (p.76)

La sud-est de prezent de Constantin Marafet