Absenţa are atâta prezenţă!- „Jurnalul unei iubiri pierdute“ de Eric-Emmanuel Schmitt

Motto1: „Şi datoria ta de a fi fericit, Éric? Haide, puţină disciplină!” Eric-Emmanuel Schmitt

Motto2: „Viaţa aşa cum o ştiai se poate sfârşi într-o clipă.” Joan Didion

Jurnalul unei iubiri pierdute, carte care a primit în 2020 Premiul Jules Renard, e chiar un jurnal, deşi ai crede, citind câteva zeci de pagini, că e mai curând ficţiune cu substrat psihologic, o scriere care ascunde în spatele persoanei întâi un eu construit. Jurnalul ar fi putut să fie, în acest caz, o simplă convenţie formală, potrivită pentru un amalgam de stări, majoritatea negative. Nu este.

Eşti avertizat că vei citi un jurnal, nu un roman, dar cum stilul e acelaşi din cărţile pe care le ştii deja, niciun accent patetic în plus, niciun accent neutru în minus, eşti indus în eroare. Abia când ţi se spune explicit că aceste rânduri sunt scrise în acelaşi timp cu Răzbunarea iertării, volumul de proză scurtă pe care-l consideri cel mai bun din seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt, începi să accepţi că ai în faţă un jurnal. Materia versatilă a unei arheologii interioare se aşază în pagină indefinit, fără menţionarea zilei în care este făcută însemnarea. Nu există, propriu-zis, o cronologie.

Jurnalul unei iubiri pierdute este, mai curând, o carte despre atașament, despre desprindere imposibilă, căreia nu crezi că îi vei supraviețui altfel decât prefăcându-te, un timp, că nu s-a întâmplat nimic. După ce accepţi cheia de lectură, observi uşor toate trăsăturile jurnalului. În primul rând, sinceritatea, câtă poate exista, în faţa scrisului care mistifică oricum orice trăire, ficţionalizând-o. Dezordinea gândurilor, vinovăţia, descoperirea istoriilor pe care nu le ştiai, pentru că nu ţi le-a spus nimeni, semnele depresiei, mitologiile personale, suferinţa altora, mai mare decât suferinţa proprie (eşti nevoit să accepţi asta, deşi tentaţia autocompătimirii este imensă) – sunt tot atâtea subiecte de reflecţie. Munca în exces, epuizantă, e o soluție salvatoare, fiindcă te acaparează cu totul un timp. La un moment dat, se termină şi munca. Escamotarea realității funcționează o vreme, până la apariţia atacurilor de panică. Acceptarea pierderii vine totuşi, la capătul unei perioade pe care cei cu experienţe asemănătoare o apreciază ca fiind cam de doi ani.

Două lucruri mi-au plăcut mai mult decât altele în acest jurnal. Mai întâi, referirile personale, acelea din care poţi reconstitui biografia. Primul 28 martie, evident ziua de naştere a autorului, apare în calendar, implacabil, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Am verificat data naşterii lui Eric-Emmanuel Schmitt: 28 martie. Apoi, recunoaşterea oficială a faptului că ficţiunea se hrăneşte cu fapte de viaţă, celebrul catoblepas borgesian, autofagie. Pianul din Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin, ni se spune în Jurnal…, a existat în realitate, aşa cum reală este strădania tânărului de nouăsprezece ani de a deprinde arta interpretării – mama insuflă voinţa, consolidează încrederea în sine, îşi convinge copilul că are talent. Figura tatălui din Domnul Ibrahim şi florile din Coran – indiferent, incapabil să-şi iubească propriul copil, a cărui prezenţă, ai senzaţia, nici nu o percepe. Legătura dintre tată şi fiu este de tipul iubire-ură: „Atâta mă prefăcusem că-l iubesc, încât uneori mă întrebam dacă nu cumva ajunsesem s-o fac.” (p. 126). Sunt atâtea lucruri pe care nu le poţi şti şi le afli ulterior, strivit de vinovăţie, de la martorii accidentali ai vieţii familiei tale.

Multe notaţii sunt scrise ca un zvâcnet, reacţie la impuls dureros. Stilul devine concis, expresia se comprimă şi cuvintele fixează starea de spirit dominantă, cea care taie respiraţia:

„Când vine pe lume un copil, vine pe lume şi o mamă. Fiecare naştere este o naştere dublă.” (p. 148)

„Mă tem să nu mă trezesc în faţa vidului.” (p. 56)

„Absenţa ei are atâta prezenţă!” (p. 45)

„Moartea unei ființe dragi lasă după ea o mare tăcere și urme…

Unde sunt urmele în acest moment?” (p. 64)

„Mă înec. Munca mi-a ținut capul deasupra apei și descopăr că nu mai știu să înot.” (p. 60)

„Nu sunt singurul care scrie: trăiesc laolaltă cu personajele mele. Când scriu, nu mă rătăcesc: o iau pe calea schiţată de poveste.

Când scriu, nu merg pe ocolite: ascult de ordinele cărţii care se impune.

Când scriu, nu mai sunt supus egoului meu: devin atent la ceea ce nu însemn eu.” (p. 43)

„Moartea a eliberat-o de orice vârstă. Mi-o amintesc acum la fel de bine la treizeci de ani, la patruzeci ca la şaizeci sau optzeci. Îşi recuperează conturul picioarelor, părul negru, bronzul de fetiţă sălbatică, sclipirea buzelor cărnoase. În memoria mea nu mai este prizoniera unei vârste anume, ci redevine femeia frumoasă, vioaie, înaltă, brunetă, din copilăria mea. Moartea i-a redat tinereţea mamei.” (p. 54)

„Ai fi zis că vei ști, că nu se poate să nu știi, să nu anticipezi. Cu toate asta, n-ai știut când s-a întâmplat. Ce făceai în timp ce…? De ce nu ai primit un semn, de ce n-ai visat, de ce te simți vinovat? Cum să trăiești cu absența?” (p. 58)

„Nu o mamă îmi lipsește, ea îmi lipsește.” (p. 58)

„M-a stăpânit toată viaţa groaza că s-ar putea ca mama să moară. Acum, s-a terminat. Moartea ei a ucis frica de moartea ei.” (p. 58)

„Să te fereşti de doi asasini: nostalgia şi speranţa. Care ucid prezentul.” (p. 171)

„̶ Îţi dai seama ce-ai scris?

̶ Ce?

̶ Povestea unui băiat care reuşeşte să îşi învie mama.

Rămân un timp fără cuvinte: nici vorbă să-mi fi trecut prin cap gândul în aceste săptămâni.” (p. 168)

„Tăcerea întreţine traumatismul. Individul nu depăşeşte traumatismul decât atunci când vorbeşte.” (p. 30)

Cărțile cu astfel de subiecte sunt ocolite, puse deoparte, amânate. Mă gândesc şi la Anul gândirii magice al lui Joan Didion (Pandora M, 2017). Și, la un moment dat, vine și clipa când, de la oarecare distanță, ai curaj să privești deschis trauma. Eric-Emmanuel Schmitt îşi invită cititorul la un schimb de roluri. Citindu-i cărţile, te simţi de multe ori subiectul unei şedinţe de anamneză, eşti invitat pe canapea, ai programare la psiholog, ţi se umblă printre gânduri şi ţi se haşurează hărţi mentale. Acum este invers: autorul se află în postura de subiect al analizei. Cititorul pune aşadar diagnostic: ai datoria de a fi fericit. Poţi să faci asta cu luciditatea, fără cinism. E multă tristeţe în acest jurnal, o tristeţe familiară care, foarte important, nu devine kitsch pentru că are autenticitate.

Jurnalul unei iubiri pierdute de Eric-Emmanuel Schmitt