Știam că o să-mi fie greu să scriu despre serial, despre povestea frumoșilor nebuni ai anilor ’80. Pe de altă parte, eram convinsă că nu voi putea să nu scriu. Subiectul în sine – cum au aflat oamenii despre HIV/SIDA și care erau reacțiile lor când aflau că sunt bolnavi sau că cineva din anturajul personal e pe moarte din cauza acestei boli incurabile în acei ani – mă interesează din foarte multe puncte de vedere, dar mai întâi de toate pentru că stigmatul, prejudecata și frica au dat dintotdeauna o combinație fatală pentru indivizi și sau comunități întregi de oameni. Nu m-am înșelat – serialul este atât de bine făcut, încât detaliile dor și fiecare scenă în parte este subiect de analiză specifică.
Acțiunea serialului este plasată în Anglia anilor ’80, mai precis în Londra cosmopolită, tradiționalistă, ultraconservatoare, loc al pierzaniei și destinație finală pentru cei care-și încearcă norocul cât mai departe de casă. Veniți din mai toate colțurile Marii Britanii, cu accente care mai de care mai atrăgătoare, dar, în același timp, și mai productive de etichetări și stereotipuri, personajele – un grup de prieteni (cinci băieți și o fată) încearcă să-și croiască propriile destine. Fiecare dintre băieți își descoperă și asumă identitatea sexuală într-un mod unic/specific, ceea ce le impune și alegerile – fuga de acasă, neasumarea publică a orientării sexuale, angoasele și anxietățile refulate în petreceri udate cu alcool din plin, orgii sexuale fără număr, slujbe pierdute peste noapte din cauze mai mult sau mai puțin evidente etc. Ce-i sudează ca grup este, înainte de toate, frica! Spaima de a nu-și găsi locul într-o societate ultraconservatoare, din care anormalii și cei altfel n-au cum să facă parte. Palatul în care ajung să locuiască cei cinci devine locul perfect pentru a întemeia o relație de prietenie unică: acolo nimeni nu-i judecă, se simt în siguranță, pot fi ei înșiși fără să se ascundă și, mai ales, fără teama că vor fi judecați, puși la stâlpul infamiei.
Ritchie Tozer – un student la actorie nestatornic, veșnic în căutare de nou, dornic să sfideze cu bună știință regulile și să testeze limitele lui și ale celorlalți; Ash Mukhejee – un englez cu origini indiene, o frumusețe exotică, introvertit și dornic să se joace doar până la un punct, pe fond un introvertit; Roscoe Babutunde, un travestit cu origini nigeriene, cu o familie care nu știe prea bine cum să combine tradițiile de acasă cu cele englezești, de aici și spaima expulzării, alege exhibiția ca formă de comunicare și relaționare, dar și ca formă de protecție personală; Collin Morris-Jones, cel mai potolit dintre toți, omul bun la toate și dornic să mențină liniștea și pacea locului, un excelent observator și foarte iubit de toți. Din gașca lor mai fac parte și alții, numai că ceilalți sunt doar musafiri în palat, vin și pleacă, după cum li-s poftele, chefurile și năbădăile. Dintre cei aceștia face parte și Gregory Finch, cel care va muri primul de SIDA, în condiții uluitoare, de neimaginat. Dar gașca n-ar fi fost completă fără ea, fără spiritul lucid și extrem de prezent al lui Jill Baxter, prietena perfectă, care va deveni treptat îngerul lor păzitor.
Dincolo de faptul că fiecare personaj este construit cu o minuție rarisimă – chapeau bas pentru scenarist – remarcabil mi se pare cum a ales regizorul să introducă în prim-plan prejudecățile și stereotipurile. Toate condimentate cu o spaimă de necunoscut care atinge cote paroxistice, cu frica aceea paralizantă generată de necunoscut – SIDA era o boală absolut nouă pentru acei ani, despre care nu se știa nimic, nici măcar cum se transmite și de unde apare. De aceea ea este asociată cu păcatul. Păcatul acela greu, care te izolează definitiv de ceilalți, care te scoate din mijlocul comunității și te împiedică să găsești sprijin, înțelegere și ajutor la cei apropriați. Mănușile de cauciuc puse până la cot, măștile purtate în prezența celui bolnav de SIDA, dezinfectarea cu furie a oricărui obiect care a fost atins de bolnav, izolarea lui perfectă pe patul de spital, toate aceste detalii compun o atmosferă greu de dus, aproape că uiți să respiri când vezi scenele în cauză. Contrastele (evident căutate) cu strada care-și vede de viață mai departe, cu indiferența majorității – și-au căutat-o, mor pentru că sunt păcătoși – aduc personajele și mai aproape de spectatori. Te identifici cu suferințele lor, le cauți ochii, le înțelegi durerea, vrei să faci ceva să nu mai sufere, deci… nu vrei să ieși din poveste! Ori asta este cel mai important la un serial ca acesta! Docudramele sunt foarte greu de realizat, mai ales astăzi, când mai toate știrile sunt de tipul breaking news, iar senzaționalul marchează negativ orice încercare de punere corectă a unei fapte în context. Astăzi te împiedici de senzațional și nu mai reușești nicicum să ajungi la cauză, să pricepi de ce și cum s-a ajuns la o anumită stare de fapt.
Privind scenele în care prietenii încercau să se protejeze, își luau măsuri, se curățau obsesiv, mi-am adus aminte de reacțiile marii majorități a populației la debutul pandemiei de coronavirus. Nimic nou sub soare din acest punct de vedere: în fața necunoscutului oamenii reacționează la fel și prea puțini dintre noi suntem pregătiți să ne asumăm experiențele ad integrum. Pe de altă parte, foarte interesant mi se pare a fi echilibrul dintre ce se poate vedea și ce se poate ghici. Scene nonviolente, dar de un dramatism greu de găsit chiar și în filmele sau serialele recunoscute pentru nivelul ridicat de violență. Personajele sunt vii, credibile, sunt oameni înainte de a fi păcătoși, ceea ce e greu de realizat: pentru asta ai nevoie de o chimie perfectă dintre regizor și scenarist, la care se adaugă și măiestria directorului de imagine, căci orice tresărire de mușchi contează! De menționat este și faptul că lipsesc aproape în totalitate scenele de sex explicit! Partidele de sex există, dar sunt filmate de o asemenea manieră, încât firescul este cel care dictează.
Astăzi, la nici 40 de ani de la perioada în care oamenii nu înțelegeau prea bine cum se transmite HIV, te întrebi cum de nu găsim mai repede soluții pentru infecția cu coronavirus. Te uiți la It’s a Sin pe HBO GO și-ți dai seama că etichetele încă mai stau bine lipite pe mulți dintre noi. Îți cercetezi inima și te cauți de suflet – te uiți în jur și te miri că lumea încă mai există! Așa se termină fiecare episod din serialul HBO GO: moartea unuia dintre ei nu are nimic revelator, ci doar aduce noi și noi stări paradoxale! Depinde de noi de fiecare în parte dacă această stare paradoxală devine temelia unei noi cunoașteri. Personal, îmi place să cred că niciunul dintre cei care au murit până acum de SIDA nu s-a dus în iad.
