În 2018 luam interviu unui scriitor francez, printre foarte puținele ratate total; fiindcă mare parte din acțiunea romanului despre care vorbeam se petrecea în celebrele bistrouri franceze, am fost curioasă să aflu cum s-a compus această lume atât de specifică, cât de mult îi plăcea atmosfera acestor locuri etc. Am fost surprinsă (e puțin zis surprinsă) să aflu că pentru el locul în sine era doar locul unde-și lua prânzul și atât! Deci, nimic despre oamenii locului, nimic despre specific, despre alte detalii nici vorbă! Ceva bun tot a ieșit din întâlnirea mea ratată: m-am convins definitiv că locurile capătă importanța cuvenită în memoria omului în funcție de experiențele personale, dar mai ales în funcție de nivelul de cultură și seturile de valori după care se ghidează în viață.
De facto, n-am fost niciodată într-un bistro franțuzesc, adică într-un local francez, nu românesc sau de aiurea cu aceeași titulatură. Dar am vizitat des astfel de locuri, prin intermediul cărților, filmelor (ah, celebrele filme din epoca noir și cele cu Jean Gabin!) sau muzicii. Am stat la masă cu oameni dragi, am ascultat chansonete și m-am lăsat purtată de reverie minute-n șir. N-ai cum să nu revii în astfel de locuri, fie și la nivel imaginativ, fie pentru a asculta muzica acordeonului sau bandoneonului, fie pentru a-i da comandă pianistului. Yann Tiersen e de-al locului și are mai tot timpul în vârful degetelor melodia perfectă pe post de leac de inimă albastră, dar și asul din mânecă numai bun ca să câștige definitiv în duelul clasic vs contemporan (nu, nu există un câștigător clar sau definitiv al acestui etern duel, fiți liniștiti).
L-am ascultat pe Andrei Irimia într-o sală de teatru sold out, dar ocupată în proporție de 30%; e paradoxală starea – să te afli într-o sală de teatru mică, cochetă, care îndeamnă la apropriere și să o vezi aproape goală; golul acela anulează intimitatea și te face să te gândești aiurea, bă chiar să-ți dorești să fii în alte părți; în astfel locuri oamenii crează intimitatea, lor le aparține starea de bine, nu vine nimic dinspre decor. Un concert care era pe lista celor anulate în ultimul moment, la debutul pandemiei. Practic, am întârziat aproape un an, dar am reușit să-l ascult. Țin minte că atunci mi-a atras atenția minimalismul, un cuvânt pe care-l regăsesc din ce în ce mai rar în spațiul cultural românesc. Astăzi totul trebuie să fie ori prea sofisticat, în sensul de complicat inutil, ori atât de personalizat, încât te întrebi adesea ce rost mai are să participi la exhibiționismul pentru care n-ai fost pregătit în prealabil. Să vii pe o scenă de teatru, fie ea și mică, doar cu o pianină și două piane de jucărie este un act de curaj, dar și o asumare a propriei identități. Efectele de sunet vin dinspre niște instrumente mai puțin folosite, clavecina sau un soi de timpan, dar și dinspre un smartphone integrat la propriu în spectacolul în sine.
Bucuria a fost dată de un concert rotund, în care muzica și-a câștigat fără drept de apel locul, iar spectatorul s-a instalat comod în fotoliul nostalgiei. Am ajuns pe plajele cu nisipuri încinse de soare, am respirat aerul sărat al dorurile neostoite, am rupt cu furie zidurile neputințelor sufocante, am scormonit în sertarele memoriei după detalii ce le credeam pierdute definitiv, am mângâiat pentru a nu știu câta oară mănușile dantelate ale amintirilor deloc prăfuite, am dus până la capăt cearta cu sinele răsfățat și am așezat în locurile cuvenite întâmplările cărora nu le găseam rostul. Un concert din care ieși transformat, tocmai pentru că Andrei Irimia a mizat pe simplitate, pe sfânta simplitate. Și ce greu e să nu te lași sedus de tentația barocului! Pe alocuri, unele sonorități m-au trimis cu gândul la unul din concertele mele de suflet, cel al Anei-Cristina Leonte – Reveries – de la Arcub (2017), numai că la ea toată această simplitate a fost baza/temelia pe care și-a construit toată arhitectura sonoră. În cazul lui Andrei Irimia, spectatorului nu-i rămâne decât să se obișnuiască, să se acomodeze cu acest minimalism, unul căutat și filtrat de-a lungul anilor. Se simt anii de studiu și experimentele combinate cu experiențele personale asumate. Nuit Minimaliste este, din acest punct de vedere, ceva mai mult decât un simplu concert, este o explozie a minimalismului, ceea ce înseamnă că artistului i s-au așezat ideilor pe portativ așa cum trebuie.
Dacă tot ne-am întors în sala de spectacole, poate că este momentul să facem și niște schimbări de repertoriu. Mă gândesc acum la asocierea Teatrului de Artă cu astfel de spectacole/concerte! Dacă tot se cheamă „de artă“, atunci de ce să nu regăsim în programul de stagiune cât mai multe astfel de spectacole și/sau concerte? Sunt convinsă că fidelii/iubitorii de teatru și muzică bună ar fi în stare să vadă și de zeci de ori o astfel de reprezentate. Minimalismul salvează și cucerește, deopotrivă.
