În 2018 vedeam Noi și ei – Casa de Producție Orlai / FÜGE / Szentendrei Teátrum, Ungaria – spectacol care a făcut parte din programul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe (Teatrul Maghiar de Stat Cluj). Mi-am adus aminte de el în timp ce urmăream Gemma Habibi, cele două montări având în comun foarte multe, chiar dacă din punct de vedere regizoral sunt foarte diferite. Astăzi refugiații și atacurile teroriste au devenit subiect constant de știri care cresc ratingul televiziunilor. Tragedia refugiaților și a victimelor atacurilor teroriste nu mai interesează pe nimeni, numerele victimelor nu mai ascund nici ele nimic, rămân cifre și atât. De aceea e și foarte greu să sensibilizezi populația cu privire la dramele refugiaților și ale familiilor celor care au murit în urma atacurilor teroriste. O mare parte din acest proces de resensibilizare a fost preluată de către artiști – pictori, sculptori, regizori, actori etc. – care, în urma unui proces solid de documentare reușesc să aducă în fața publicului și a comunității identități și drame extrem de diferite, dar care au în comun un singur lucru: vina de a fi altfel, de a face parte dintr-o minoritate și de a fi în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Incapacitatea acestora de a-și decide singuri soarta/viitorul se transformă în neputința comunității de a-i ajuta concret, de a le da șansa de a merge mai departe.
Nu-mi plac serile de poezie, așa cum încă se mai poartă la noi – momente în care se adună poeții și-și citesc producțiile proprii: nu-mi plac nici improvizațiile puse foarte des sub eticheta „performance“ – doi-trei actori însoțiți de un instrumentist, ba chiar și de o formație întreagă care se chinuie să smulgă aplauzele publicului (mult prea îngăduitor, din punctul meu de vedere). Cunosc un singur poet român care a reușit să aducă la nivel de spectacol un astfel de „spectacol“, iar uneori n-are nevoie nici măcar de muzicieni; Răzvan Cosmin Țupa își însoțește versurile deseori cu proiecții video inedite, se îmbracă într-un mod deloc întâmplător, cu alte cuvinte construiește pas cu pas un întreg spectacol!
Urmărindu-l pe Robert Prosser cum sare coarda fără să piardă ritmul, aruncând în aer vorbele ca și cum ar fi gloanțe de argint, mi-am adus aminte de Țupa al nostru. Ca să vorbești cu viteza uluitoare cerută de un ritm de rap extrem de cadențat îți trebuie condiție fizică, nu glumă! N-ai voie să gâfâi, să ți se audă respirația între două versuri sau vorbe, n-ai voie să pierzi ritmul sau te împiedici! Toate acestea le sunt la îndemână actorilor, dar celorlalți mai greu. De aceea, n-ai cum să-ți iei ochii de la Robert Prosser tot timpul cât durează Gemma Habibi! Abia la final de reprezentație îți aduci aminte că el este scriitorul și nu actorul!
Excelentă alegerea celor doi actori, Olga Török şi Richard Hladick. Mi-a fost drag să o revăd pe Olga Török, fie și pe un ecran de laptop, o mare actriță căreia îi doresc spectacole pe măsura talentului și științei pe care le posedă! Cei doi s-au alăturat percuționistului (Lan Sticker este foarte atent la tot ce se întâmplă pe scenă și e de apreciat felul cum îi susține pe cei trei, efectiv îi determină să nu piardă ritmul) și scriitorului, reușind să aducă în fața publicului o poveste! Povestea unui boxer georgian care încearcă să supraviețuiască făcând ceea ce știe mai bine: box. Tragedia sportivilor de performanță obligați să-și părăsească țara de origine ca să poată performa cu adevărat este binecunoscuta iubitorilor de sport, dar prea puțini dintre ei știu cu adevărat ce sacrificii trebuie să facă acești sportivi ca să poată merge mai departe, despre ea este vorba în Gemma Habibi.
Scenografie simplă – un ring de box luminat în funcție de momentul tramei, percuționistul așezat într-o laterală a scenei, iar în fața ringului este Robert Prosser. Jocul de lumini și mișcarea scenică minimalistă contribuie din plin la crearea efectului dramatic. Pur și simplu, auzi povestea, o înțelegi și o trăiești ca și cum protagonistul ar fi acolo, în scenă. Momentele de revoltă nu sunt puține deloc, dar nici inutile, contribuind efectiv la o construcție narativă singulară.
Gemma Habibi a avut premiera online pe 14 februarie, iar în martie se va juca în sala Teatrului German de Stat din Timișoara. Ar fi interesant de urmărit reacțiile celor din sală și ecourile poveștii boxerului: de asemenea, ar fi interesant ca repertoriul teatrului să se îmbogățească și cu astfel de performance-uri, măcar pentru că ele pot atrage în sală spectatorii tineri!
***
<<Performance care îmbină jocul performerilor cu „slam-poetry” (recitare), boxul, rap-ul și percuţia, „Gemma Habibi” a fost înregistrat pe 18 octombrie 2020, la Sala mare a Teatrului German de Stat din Timişoara, cu ocazia primei colaborări între această instituţie şi Forumul Cultural Austriac Bucureşti. Punctul de plecare al performance-ului „Gemma Habibi” este romanul omonim, publicat de Robert Prosser în 2019 (Ed. Ullstein). Considerat de critică ca fiind un „portret necruţător al timpului nostru”, textul surprinde câteva zile din existenţa lui Lorenz, un tânăr care se antrenează pentru campionatele european şi mondial de box. Experienţa ringului îl pune în faţa unor alegeri de gândire şi de viaţă în ceea ce priveşte prietenia, angajamentul faţă de o cauză, competiția, acceptarea altor culturi şi, mai ales, a propriei identităţi într-o lume în schimbare. Oameni şi idei spuse şi nespuse se întâlnesc şi se măsoară într-un ring de box, într-o înfruntare corp la corp, tensionată de cuvinte şi de ritmul percuţiei.>>
Gemma Habibi (2020 – 41’35”) – Teatrul German de Stat Timișoara în colaborare cu Forumul Cultural Austriac București
Un performance de şi cu Robert Prosser şi Lan Sticker
Cu participarea actorilor Olga Török şi Richard Hladick
Imagine, montaj, regia video şi subtitrare – Ovidiu Zimcea
