Istoria omului văzută de pe Lună

Aș fi putut la fel de bine spune dintr-o navetă spațială. Homo Sapiens, așa cum îl descrie cu mult talent Yuval Noah Harari în Sapiens, scurtă istorie a omenirii, își începe istoria acum 200.000 de ani undeva în estul Africii, continuă cu o expansiune fără precedent și colonizează toată planeta devenind specia dominantă, ajunge pe Lună acum 50 de ani și se joacă azi cu posibilitatea de a deveni Homo Deus, de a-și înlocui proprii zei. Cartea cucerește mai degrabă prin poveste decât prin amănunte, care sunt discutabile de foarte multe ori. Dar e atât de interesant să contempli povestea lui Homo Sapiens, prea ușor pierdem din vedere tabloul general captivați de amănuntele care ne deranjează în momentul prezent. Reamintesc îndemnul lui Kahneman: „Încadrați larg!” Greutatea și semnificația lucrurilor se schimbă dacă ridicăm un pic camera de luat vederi. Idei care ne par de când lumea le vedem că sunt foarte recente dacă le privim de la înălțimea ultimilor două milenii. Iar dacă privim de pe Lună, așa cum face Harari, sunt de-a dreptul fire de praf, momente particulare în istoria speciei. Astronauții vorbesc de un overview effect, de un efect de privire de ansamblu. Văzut din spațiu, pământul pare fragil, atmosfera subțire ca foaia de hârtie și globul terestru un mic punct albastru atârnând într-un imens vid. E o impresie care copleșește, diferențele pe care le vedem aici între noi nu se văd din spațiu, nu există granițe, credințe concurente sau de etnii. Ar trebui să ieșim mai des în spațiu.

Probabil că cel mai interesant aspect al lui Homo Sapiens a fost abilitatea lui de-a construi povești. Ficțiuni, după cum le spune autorul. Ne-au însoțit istoria de când culegeam fructe și vânam animale în estul Africii până azi, când, iată, Harari scrie o poveste extrem de cuceritoare despre propria specie. Undeva la începutul cărții se sugerează că abilitatea de a bârfi, de a socializa în grupuri de indivizi mai mari decât ceilalți hominizi a constituit cheia succesului. Grupurile de sapienși erau de trei ori mai numeroase decât cele de neandethalieni. Primele numărau cam 150 de indivizi într-o ceată, celelalte cam 50. Desigur, asta e una dintre teorii. Sunt multe teorii în joc, sursele sunt extrem de puține și fragile. Dar face sens, ca să-l citez pe președintele nostru german luteran peste o țară ortodoxă, în povestea lui Harari despre capacitatea omului de a povesti și de a se coagula în comunități din ce în ce mai largi în jurul ficțiunilor.

Poate că, privit de acolo de unde privește Harari Istoria Omului, chiar și liberalismul, care s-a vrut o alternativă seculară, rațională, la religie, este tot o religie. Ideologiile tari ale ultimelor două secole, liberalismul și comunismul, își au, într-adevăr, originile în Umanism, care a fost o încercare de a oferi o alternativă la religie. Oricât de diferite ar fi în ele însele, au aceeași sursă. Sunt încercări raționale. La fel și odiosul nazism, care a fost inspirat de teoriile științifice evoluționiste. Comunismul s-a vrut și el științific, intuițiile economice și sociologice ale lui Marx au fost de multe ori extraordinare. Liberalismul a marșat pe ideea libertății, comunismul pe cea a egalității, nazismul pe cea a evoluției către o rasă perfectă. Dar îmi pare cam mult să le numim secte religioase. E drept că sunt mulți gânditori liberali care au încercat să compare comunismul cu o religie seculară. Promisiunea lor că Istoria are un Sens care se auto-împlinește, că va veni un Viitor Luminos, că Istoria va ajunge la un sfârșit și că proletariatul va triumfa, împlinind astfel Profeția Istoriei, sunt elemente, clar, religioase. Cel mai științific, spune Harari, a fost mai degrabă nazismul. Cât despre liberalism, credința lui că omul are niște drepturi de la natură, nu poate fi susținută cu argumente biologice, deci, iarăși, vorbim de religie… Îmi pare mai credibilă paralela dintre comunism și religie decât dintre liberalism și religie. Dar, na, Harari are o altă părere: există o mare religie Umanistă, ale cărei secte sunt liberalismul, comunismul și nazismul. Progresiștii liberali sunt și ei credincioși.

Povestea modului în care s-au împletit imperiile cu știința și capitalismul este absolut cuceritoare. Încă rămâne un mister cum s-a născut în această parte a lumii o mentalitate capitalistă. Un exemplu de răspuns îl oferă Max Weber în Etica protestantă și spiritul capitalismului. A constat într-o raționalizare a eticii religioase pe fondul reformelor religioase, care a văzut în muncă o modalitate de a fugi de tentații. Mai multe puteți citi aici, unde am scris despre cartea lui Weber. Cert este că lumea actuală, așa cum descrie Harari, este o împletire unică a celor trei elemente. Chiar dacă imperiile s-au destrămat, statele-națiuni caută iarăși forme supra-naționale. N-a ținut decât o sută de ani mirajul că mai putem ridica ziduri. Sunt fluxuri și refluxuri, dar procesul de unificare al umanității, privit din avion, nici măcar de pe Lună, este fantastic. Uniunea Europeană este dovada cea mai vie că statele nu mai au o suveranitate tare decât în discursurile politicienilor. Proiectele științifice și artistice sunt comune, iar unificarea politică este și ea în curs. Modelul capitalist a prins în toate țările, astăzi și China, care se pretinde a fi comunistă, este, în realitate, capitalistă. Mai întâi banii, apoi imperiile și religia, acum mentalitatea de business, drepturile Omului și achizițiile științifice ne unesc.

Captivante și profunde sunt și meditațiile despre fericire din ultimul capitol. Ele reamintesc dilemele antice dintre fericirea-plăcere și fericirea-împlinire, dintre simpla căutare a plăcerii și împlinirea unui sens etic în viață, dintre hedonism și eudemonism. Nu, încă nu a fost rezolvată această veche dispută, în pofida tuturor chestionarelor și statisticilor actuale despre fericirea personală. Din această perspectivă, încă nu este clar dacă drumul umanității este unul ascendent sau unul descendent. Cea mai fericită perioadă pare să fi fost cea de dinaintea Revoluției Agrare. Plăceri personale avem, clar, mai multe în lumea consumerismului de azi, economia modernă are ca fundament îndeplinirea nevoilor umane, pe care le consideră infinite. Dar vechile comunități nu mai stau împreună, adică familiile extinse, care au fost nucleul social în toată istoria lui Homo Sapiens până în secolul trecut, când ceea ce numim azi familie tradițională a fost o adevărată revoluție, subțiind, în fapt, vechile gospodării. Dacă fericirea personală este scopul existenței umane, atunci e posibil să ne îndepărtăm cu pași repezi de împlinirea acestui ideal. Sau, poate, cine mai știe, psihologii și sociologii ne lămuresc mâine că e tocmai invers!

Cartea lui Harari e o adevărată saga despre felul în care poveștile au strâns omenii laolaltă, din momentul în care strămoșii noștri au părăsit estul Africii până în momentul în care își pot manipula propria biologie. Chiar dacă nu e neapărat foarte precisă în detalii, puricii nu se văd din avion, nici diferențele etnice sau religioase din spațiu, ea fascinează. E scrisă coerent, cuceritor, clar. Nu e clar dacă existența și drumul lui Homo Sapiens are vreun sens pe lume. Dar că are o poveste, da! Mai mult, e o poveste deschisă. Istoria nu împlinește nicio profeție, ne spun azi istoricii, fripți cu Marx. Suntem pe cale de a deveni autorii poveștii în care ne-am plasat drept personaje principale, dar nu era deloc evident că avea să se întâmple asta și încă ne întrebăm cum am ajuns aici și ce vor face în continuare.

„Sapiens, o scurtă istorie a omenirii” de Yuval Noah Harari