Nebunia de a scrie ca tine

„Și atunci, a întrebat, de ce nu toți oamenii au acces la umanitate?”

Revin la Cristian Fulaș, cel din „După plâns”. Mă așteptam să-i regăsesc forța scriiturii, chiar dacă, de această dată, e un volum de proză scurtă. La câte lecturi are și la câte traduceri a realizat, Cristian Fulaș are resurse (literare) atât pentru proză scurtă, cât și pentru roman. Și mai e și genul de autor care nu lasă un subiect neepuizat. Proza scurtă cere multă tehnică, multă abilitate de a mânui acțiunea, planurile, vocile și intertextul. La un astfel de volum n-ai timp să repari o eroare strecurată cu ceva pagini în urmă. Nu, aici, în cele câteva zeci de pagini, se duce o bătălie a lui „care pe care”: scriitorul domină sau se lasă dominat? Surprinzător sau nu, el chiar atinge acest subiect în „Cei frumoși și cei buni”. Dar să le luăm pe rând.

În „50 de bani” avem unul dintre cele mai bune debuturi pentru un volum de proză scurtă pe care l-am citit în ultimii ani. Nu e nici clasic, dar nici neașteptat de șocant. E ca și cum autorul, propunându-ți să citești acest text, te-ar pregăti pentru cele ce urmează. Două personaje, un el și o ea, fără nume, dar cu identități construite din mersul acțiunii. Care acțiune devine alertă pe măsura creșterii graduale a enormităților faptelor și gândurilor celor doi. Nu e nimic anormal în ceea ce citești și cred că aici rezidă cheia textului: te învecinezi cu realitatea citindu-l, e ca și cum te-ai pregăti să o înțelegi mai bine parcurgând textul. Oare asta să-și propună Cristian Fulaș: să ne facă să înțelegem mai bine lumea din care facem parte?

„Rămâne apoi tăcută în birou, în jurul ei miroase a cadavre și a victorie, are o zi minunată. Dacă nu ar fi nenorocita aia de monedă de care-și aduce aminte din când în când, totul ar fi minunat și viața ei ar străluci. Nimic nu o interesează mai mult pe lumea asta, nimic în afară de propria-i strălucire, de nimbul acesta al răului, de aura malefică pe care și-a creat-o; a muncit atâția ani pentru a deveni intangibilă, pentru a-și asigura bătrânețile care, iată, vin tunând către ea cu inexorabilitatea fiecărui răsărit. Și atunci, cum să dea dovadă de omenie? Nu a văzut, nu a înțeles că mici victorii asigură supremația, că nu există victorie finală, că totul e o uriașă minciună, un fals, și stăpânește lumea acela care e mai rău de la natură? Obosită de propriile-i gânduri de glorie, aproape beată, deschide laptopul și se apucă să răspundă la e-mailurile zilei, iar în timpul acesta […]” (50 de bani)

În „Agenția” avem un amestec de utopie și distopie care ne aruncă, în final, tot în realitatea noastră constrângătoare, clișeistică și, de ce nu, redundantă:

„[…] toți cei cinci agenți trebuiseră să decidă care drog ar fi fost cel mai potrivit pentru a evita nebunia realității, a menține lucididatea observației și a păstra intactă capacitatea de anihilare a intrușilor – care puteau veni de oriunde și puteau ataca neștiuți, puteau crea o concurență deloc loială scopurilor determinate și puteau duce la apariția unor evenimente neprevăzute, adică puteau interveni în ceea ce era deja decis, și prin mișcări infinitezimale, puteau denatura rezultatele mereu previzibile ale oricărei acțiuni, generând falsul acolo unde exista numai un adevăr și refuzând dictatura acolo unde se stabilise, prin vot unanim, că ea era singura formă de conducere acceptabilă.” (Agenția)

Intrăm într-o lume populată de propriile noastre gânduri care devin Acțiuni scăpate controlului nostru lucid. Excelentă descrierea momentului aşa-zisei socializări, când personajele par paiațe strunite din sfori pe care păpușarul suprem nu le încurcă, oricât am aștepta noi un asemenea moment. Și Acțiunea în sine devine Obiect:

„Uităm, și asta ne poate costa scump, că la baza oricărei Acțiuni trebuie să stea un Obiect. Acțiunea e susținută de o realitate, nu există nimic cu totul și cu totul teoretic. Practic, și aici trebuie să fim foarte atenți, succesul individului acestuia e bazat, azi, pe un Obiect care a fost promovat; […]” (Agenția)

Un amestec de „Equilibrium” (filmul), „1984” și, cu voia dumneavoastră, „Jocul cu mărgele de sticlă”; un melanj care nu ne mai dă frisoane, pentru că ne blochează de-a dreptul până și spaimele recunoașterii, pentru că realizăm cu fiecare rând citit că noi deja facem parte din această mașinărie a cotidianului constrângător, plin de tipare în care trebuie să ne înregimentăm, vrem sau nu vrem. Suntem obligați din primele zile de viață să intrăm în matricele imperfecte ale antecesorilor, să jucăm după reguli care nu mai sunt de mult valabile și să dăm performanță chiar și atunci când nu ni se mai cere. Evident că „Agenția” e protestul literar al lui Fulaș față de modul cum am înlocuit un sistem opresiv, de natură politică, cu un altul, de natură economică, sub pretextul că ultimul ne-ar conserva libertățile și că ne-ar asigura cel puțin o viață mai bună.

„[…], conștient fiind că agenții nu aveau să vadă niciodată o construcție perfect logică formată din elemente ilogice și paradoxale, elemente străine sistemului lor de referință și tocmai prin aceasta nedectabile, de neînțeles până în clipa când o ultimă piesă avea să închidă imaginea și să dea sens tututor lucrurilor, răsturnând iluziile și refăcând sensul realității, […].” (Agenția)

Deconstrucția lui Cristian Fulaș din „Agenția” n-are rolul de a ne responsabiliza, cum am crede inițial. Nu, el e doar purtător de oglindă, adoptă poziția fatalistului care știe că e totul pierdut și care alege să ne arate, înaine de a-și da obștescul sfârșit, cui îi datorăm lamentabilul nostru eșec ca indivizi. Pentru Cristian Fulaș societatea actuală este locul în care eșuează individualitățile, locul în care ne scufundăm identitățile, ni le pierdem pe zi ce trece, pentru că ne refuzăm dreptul de a mai gândi și de a ne mai gândi.

„[…], iar principalele instrumente erau: plasarea în spațiul public a unor seturi de fotografii în care, cu ajutorul calculatorului, suferințele creatorului păreau să atingă cote paroxistice; lansarea în joc a unor lucruri cu totul și cu totul noi, menite să atragă atenția publică și să sublinieze, încă o dată, importanța neasemuită a celor cinci; întărirea relațiilor cu toate instrumentele publice care i-ar fi putut ajuta să-și sporească vizibilitatea, știrbită de realizarea lui; nu în ultimul rând, admiterea în cercul Agenției a unor persoane care făceau parte din zona neagră a Rețelei, deși în mod evident știu că lucrul acesta nu avea să rămână fără repercusiuni.” (Agenția)

După un text atât de tensionant și de dur, oarecum, urmează unul mai pământesc. Oare? Ce-mi place mie mult la „Liniștea” e că personajul principal e o ea, bineînțeles anonimă (cred că e unul dintre principalele atuuri ale lui Fulaș – să dea literaturii cele mai bune personaje/caractere, dar anonime, fără nume!), o ea care se acordă măcar în gen cu „liniștea”. Iubesc textul ăsta tocmai pentru că aici l-am regăsit pe Cristian Fulaș din „După plâns”. L-am recules dintre cioburi de liniște și l-am reconstruit strategic punând cap la cap respirațiile ei, fumurile țigării trase în piept cu sete (serios dacă nu mi-a venit pofta să fumez când am citit proza asta!), permutarea între aici și acolo din interiorul unui spațiu concentraționar (evident că ea știe că nu va mai pleca din curtea spitalului decât atunci când va merge pe lumea cealaltă).

„[…], promit că mor frumos, nu zic nici pâs, doar să știu că sunteți aici cu mine – fără să plângeți și fără să vă văietați pentru că n-am fost cel mai bun om din lume, știu asta, dar acum nu mai e nimic de făcut și uite că plătesc, uite că noaptea, când mă trezesc pe întuneric, când în întuneric nu se aude nimic, când liniștea e un vârtej întunecat care mă trage înăuntru, atunci mi-e cel mai frică, îmi vine să urlu și nu pot, stau, […].” (Liniștea)

Ea e mama, generic vorbind, e cea pe care o abandonăm încă din prima zi de viață, viață pe care i-o datorăm. Ea e cea pe lângă care trecem zilnic și nu-i auzim rugile, poveștile sau suferințele. Ea e cea care veghează ca tot ce înseamnă ritual să se desfășoare sub ochii noștri abulici și care ne pune în fața absurdului la care aderăm, fie că vrem, fie că nu.

„[…], oricum parcă nu au înțeles nimic, le-au intrat poveștile pe o ureche și le-au ieșit pe alta, nu au nimic în cap oricât de mult s-au chinuit bărbatu-meu și tata care, după ce a mai continuat să-și ia medicamentele de dimineață cu două halbe de vin de la el din beci și să taie lemne sprijinit în baston și să se îngrijească de gospodărie ca de o bijuterie, a ales într-o noapte să moară așa cum îl știusem toată viața, fără să dea niciun semn înainte și fără să sufere prea mult pentru că el, dintre toți fericiții, a avut norocul să moară în somn și la scurt timp să se așeze lângă Viorica a lui și să-și doarmă somnul de veșnic împăcat că știa că noi o să-i facem datinile, cu praporele și catafalcul și popii și pomenile și tot ce mai trebuia, […].” (Liniștea)

Și liniștea, liniștea asta dată de tipar, de formă în care intrăm în ciuda oricărei opoziții, liniștea asta se adâncește pe zi ce trece. Se transformă în singurătate copleșitoare. Sau liniștea era deja sinonim pentru singurătate?

„[…], toate au fost bune și frumoase până când ăștia mici au început să plece de acasă și parcă m-am simțit atunci mai singură, abia atunci, după douăzeci și cinci de ani de singurătate, mai aprinde-mi o țigară, te rog, ce e bună e, ce bună, după douăzeci și cinci de ani mi-am dat seama că viața devenea grea și liniștea din casă începea să mă apese, era așa ca o greutate mare pe care nu știi de unde s-o iei și unde s-o pui și care niciodată nu dispare, […]” (Liniștea)

Nu trec ușor la următoarea proză, poate și pentru că mi-am recunoscut singurătatea printre rândurile acelea atât de insidios strecurate între plăcerea de a citi și plăcerea de a judeca cele citite. Aproape că nu crezi că autorul ar mai putea continua cu ceva la fel de provocator și de bun. Și, evident, asul din mâneca scriitorului e schimbarea de plan. După o ea scufundată în propria-i angoasă, uite că vine un Giovanni atât de real, atât de „de-al nostru”, încât îți vine să sari din scaun și să-l pupi pe autor. Dar te abții, că doar n-ai înnebunit de-a binelea! Cred că în „Giovanni” Fulaș a vrut să ne facă să râdem sănătos; cu mine i-a ieșit!

„Giovanni (pe numele lui din buletin Ionel) era un tip solid, la vreo treizeci și ceva de ani, ras pe cap și cu o uitătură rea, de borfaș trecut prin toate cele, cu mâini groase și butucănoase și cu un piept lat ca de bou.” (Giovanni)

Și-l lăsăm pe Giovanni în lumea lui cu de toate dintre cele ce nu-i trebuiesc și … ne întoarcem în lumea lui „ce-ar fi dacă”. Schimbă și genul literar aici, schimbă și vocile, schimbă tot Fulaș, astfel încât „ În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă” devine credo-ul lui literar.

„Cred prea mult în ideea de stil și în minunatul ei corolar, anume gratuitatea operei literare, ca să devin și eu un biet comentator al timpurilor pe care le trăiesc.” (În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă)

Nu cred să existe un final mai potrivit pentru un astfel de volum, în care autorul ne-a arătat cam o bună parte din ceea ce poate (știu eu sigur că pe viitor vom citi și altceva, că se poate reinventa încă în alte zeci de feluri), un final al unei cărți în care ne-a arătat câteva feluri de cum se poate scrie proză scurtă. În „În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă” el ne dezvăluie câteva din interogațiile la care se luptă zilnic să găsească răspunsuri; nu le-a găsit decât în măsura în care veți recunoaște relația dintre o interogație și una dintre scrierile lui (din prezentul volum sau din cele anterioare). Cristian Fulaș nu se întreabă pe sine la întâmplare cum e mai bine: cu nume sau fără nume, nu: el chiar ne-a dat proze cu nume și proze fără nume, astfel încât noi să ne dăm seama cum e mai bine.

„Nu, deci. Scrie fără nume, lasă textul să trăiască singur, să se reprezinte singură, să moară singur dacă e cazul. Ce sens mai are să pui două sau trei cuvinte în capătul textului? Ca să ce? Abia atunci ar deveni minunat, când am putea vorbi despre o carte fără să putem să-i dăm nicio implicație, când am putea vorbi despre text ca atare, fără să-l atribuim cuiva.” (În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă)

Și, evident, în centrul atenției, pe post de subiect principal, singurătatea. Absoluta singurătate: a scriitorului în fața foii, a cititorului în fața foii, a noastră în mijlocul lumii.

„Singurătatea, prietene al meu, e o stare de spirit pozitivă, explozivă, exuberantă; e starea celui fericit cu nimicul, cu monotonia, cu întâmplările care se repetă identic în fiecare zi, cu lipsa surprizelor; e starea de confort a celui care le are pe toate, a celui care nu cere, a celui fericit cu puțin. E o stare de bine greu exprimabilă în cuvinte, greu cuantificabilă pentru că e foarte greu să-i spui celui care crede în societate și consideră că singurătatea e un blestem că lucrurile nu stau așa de rău cum crede el.” (În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă)

Și când termini de citit „Cei frumoși și cei buni” îți dai seama că toate textele, deși au subiecte diferite, stiluri diferite, personaje prezente/prezentate (sau nu) converg către un singur punct: ce mai înseamnă astăzi literatura pentru noi? Și cred că aici Cristian Fulaș a riscat enorm: și-a permis luxul de a face o demonstrație de teorie literară punându-ne în față texte care să-i susțină acest demers. Dar nu textele altora, ci ale lui. Aici e riscul: că puteau să nu fie cele mai bune! Dar n-ar fi fost el dacă n-ar fi procedat așa, s-ar fi dezis de însăși crezul lui: să fii sincer până la capăt. „Cei frumoși și cei buni” suntem noi, cititorii și, cumva, cartea e și declarația lui de dragoste pentru noi, cei care-l citim pe Cristian Fulaș. Așa că… citiți cartea și căutați-i frumusețea în spatele aparențelor.

Cei frumoși și cei buni” de Cristian Fulaș