Libertate

„Camerele de tortură sunt în noi“, spunea un personaj din extraordinarul roman de debut al lui Rawi Hage – Jocul lui De Niro. Parafrazându-l, aş spune că nu există închisoare mai cumplită decât mintea umană.

Uneori, literatura poate fi cel mai important lucru din lume. Uneori, nu. Uneori poate fi un instrument cu ajutorul căruia se pot face lucrurile importante. Poate că abia atunci literatura îşi revelează adevăratul, splendidul rol.

Câteodată sunt întrebat de ce scriu. Nu este o întrebare uşoară. Motivele sunt multe, iar răspunsul poate diferi în funcţie de starea mea de moment. Într-una dintre povestirile mele, un bătrân scriitor, aflat în pragul morţii, realizează că pentru el singurul răspuns care a mai rămas odată cu trecerea anilor este – Scriu ca să nu uit. Un răspuns destul de bun, nu credeţi? La rândul meu, am încercat şi încerc în continuare să ajung la esenţă prin scris, să exprim cu ajutorul cuvintelor ceva care poate nici nu are cum să fie exprimat, doar intuit vag, ca o maşină care trece cu viteză pe lângă tine şi pe care o surprinzi cu coada ochiului sau mai curând ceva ca o formă vagă care te priveşte şi şopteşte dintr-un colţ al minţii. Ştii că este acolo, dar nu ştii ce e şi nu îi poţi distinge cuvintele şi poate că tocmai aceasta este datoria unui scriitor – să desluşească un sens şi să dea o formă acelui ceva care îl priveşte din întuneric.

Gândurile de mai sus mă însoţesc la câteva mii de metri altitudine. Peste câteva ore urmează să particip la clubul de lectură al Penitenciarului din Timişoara.

Am aflat de club citind un interviu cu Patricia Lidia Popescu-Cevei în Bookaholic. Am fost impresionat. Patricia este sufletul acestui club, unic în ţara noastră la ora actuală şi ceea ce face ea acolo este absolut remarcabil. Am citit apoi şi alte articole scrise de diverşi scriitori care au participat de-a lungul timpului la întâlnirile cu deţinuţii. Adevărul este că de când am auzit prima oară despre această iniţiativă, mi-am dorit să ajung acolo, să aduc puţină bucurie unor oameni care au nevoie şi, foarte important, îşi doresc să devină mai buni cu ajutorul literaturii. Nu ştiu dacă există o altă altă menire mai de seamă pe care o poate avea literatura decât aceea de a aduce puţină linişte şi bucurie în sufletul oamenilor, de a îi ajuta să meargă mai departe, ca un prieten bun.

Dorinţa mea, la început firavă şi uşor temătoare, a crescut destul de repede şi într-o zi, spre sfârşitul lui mai, i-am scris Patriciei şi i-am spus că aş fi onorat dacă m-ar primi la club. Eu sunt o persoană destul de timidă şi îmi repugnă ideea de a mă băga în faţă şi de a cere ceva cuiva sau de a mă invita de unul singur undeva, prin urmare nu obişnuiesc să fac astfel de lucruri, însă de data aceasta îmi era clar că era vorba de ceva cu adevărat important, aşa că am lăsat timiditatea deoparte şi am făcut cum am simţit că e mai bine. Şi aşa a fost cel mai bine. Patricia a fost entuziasmată şi apoi, cu ajutorul editurii, am pus la punct restul detaliilor. Întâlnirea avea să aibă loc pe 28 septembrie, începând cu ora 14.00.

Aeroportul din Timişoara este unul mic şi în câteva minute de la aterizare ne găsim în parcare, unde o aşteptăm pe Patricia. Timişoara. În sfârşit, am ajuns aici. Câteva luni au trecut parcă într-o clipă, cât ai inspira şi expira o dată. În maşină, însoţitoarea mea, Roxana Petrescu – PR-ul editurii, discută cu Patricia. Din când în când prind frânturi din conversaţie, în mare parte privesc pe geam fără să văd cu adevărat ceva. Brusc, Patricia ne mărturiseşte că are emoţii. La întâlnirea de azi s-au înscris cei mai mulţi deţinuţi de până acum. Vestea mă ia prin surprindere, dar mă şi bucură. Cum va decurge evenimentul? o întreb şi ea îmi răspunde că fie va fi un dialog între mine şi deţinuţi, fie voi citi un fragment din Diavoli fragili şi de acolo vom porni o discuţie. Dialog, da, asta îmi doresc. Pentru asta am venit. Să vorbesc cu oamenii.

Întins pe pat, în camera de hotel, încerc să mă odihnesc puţin. Ştiu însă că somnul nu va veni decât noaptea, şi asta doar dacă lucrurile vor merge bine. Cu toate acestea mă simt liniştit, detaşat oarecum de tot ce se întâmplă. O linişte stranie pentru cineva obişnuit să se consume cu ore întregi înaintea unui eveniment, punându-şi întrebări fără răspuns sau creând tot soiul de scenarii negative ce se ramifică până când simte că se sufocă.

O oră mai târziu străbatem alene centrul, căscând gura în stânga şi în dreapta. Simt că respir, îi spun Patriciei pe când mergem prin Piaţa Unirii şi ea încuviinţează. Da, Timişoara e un loc în care pot respira. La puţină vreme, imaginea se schimbă. Bucăţi de caldarâm desprinse, aer încărcat de praf. În mijlocul şantierului, ca un corp străin din inima oraşului, se înalţă turnul de supraveghere al penitenciarului. În faţa porţii e oprit un microbuz. Câţiva deţinuţi coboară şi aşteaptă să intre. Ne cercetează curioşi când trecem pe lângă ei. Tot ce simt în aceste clipe este o stare de aşteptare vagă, ca şi când în coşul pieptului aş avea un fluture care bate încet din aripi. Încet, încet, încet. Apoi, pe când uşa de fier se deschide în faţa noastră, fluturele se linişteşte. Tot ce s-a întâmplat până acum, toată emoţia şi aşteptarea, totul a convers spre acest unic moment în care vom păşi dincolo de poartă. Suntem aici, pe cale să trecem un prag. Se întâmplă. Un gând fugar îmi străbate mintea ca un fior. Aş fi putut şi eu să fiu într-un loc ca acesta. Doar că nu în calitate de vizitator.

Acum câţiva ani, într-o perioadă care a inspirat ulterior scrierea romanului Exorcizat, am început să conştientizez faptul că natura mea era una violentă. Simţeam în mod visceral dorinţa de a lovi pe cineva, de a zdrobi lucruri, de a mă elibera de toată încărcătura negativă pe care o acumulasem de-a lungul timpului. Am fost dintotdeauna un tip timid şi retras, mai ales în copilărie şi în adolescenţă, iar purtarea mea sau mai bine zis lucrurile pe care nu le făceam, mi-au atras de multe ori atenţia nedorită a celor din jur. Nu voiam altceva decât să fiu lăsat în pace, iar chestia asta părea să îi întărâte şi mai mult pe ceilalţi. În şcoală ajunsesem în postura inedită de a fi în acelaşi timp bătăuşul clasei şi cel de care se râdea cel mai mult. Cum am scris şi în carte, nu era vorba că nu aveam resursele necesare pentru a răspunde în mod civilizat, însă violenţa părea să fie aproape întotdeauna cu un pas înaintea raţiunii. Violenţa era la îndemână. Apoi, în timpul liceului, am reuşit să o reprim şi o vreme a părut că dispăruse, doar că violenţa nu dispare niciodată. E ca un animal care doarme. Am aflat asta în momentul în care m-am mutat singur şi o frică nouă a început să îmi încolţească în minte. Teama de a nu mai avea ce mânca. Acela a fost momentul în care dorinţa de a mă exprima, de a mă înţelege şi, mai ales, de a mă accepta, a început să crească. Câţiva ani mai târziu a apărut, mai bine zis a răbufnit scrisul şi, încetul cu încetul, m-am liniştit. Am avut noroc. Am găsit un mod în care puteam să mă exprim cu adevărat. Puteam să respir. Probabil că în trecutul fiecărui om există momente în care viaţa i s-ar fi putut schimba în mod radical. E de ajuns un moment de rătăcire şi tu, cel de acum o clipă, nu mai eşti un om obişnuit, ci un infractor. Eu mi-am dorit foarte mult această linişte, cu toate că nu este una permanentă şi de multe ori simt zvârcolirile diavolului din mine, dar am reuşit cumva să-l înţeleg şi să-l accept într-o oarecare măsură. Ce vreau să spun este că doar prin acceptarea întunericului din noi putem găsi lumina, iar atunci când cineva care a greşit doreşte să îndrepte cumva acea greşeală, să devină mai bun, să iasă din groapa în care a căzut, cu ajutorul literaturii sau în oricare alt mod, datoria noastră este să îl prindem bine şi să îl tragem afară din groapă, nu să îl îmbrâncim înapoi în întuneric. Cred cu tărie în puterea literaturii de a scoate la iveală lumina din oameni, de a îi ajuta să devină mai buni şi exact asta am văzut în proiectul Patriciei – o şansă de a ajuta nişte oameni, de a le aduce o bucurie. Pentru un scriitor nu e deloc puţin lucru.

Urmează scenariul cunoscut din relatările celor dinaintea mea. Predăm telefoanele mobile şi actele de identitate, apoi trecem printr-un filtru de securitate. Ce urmează însă nu mai poate fi prevăzut şi la urma urmei nici nu e nevoie. Am intrat aici eliberat de povara oricărei aşteptări. Alături de Ramona Ilieş, directoarea Serviciului Educaţie, o doamnă foarte drăguţă, străbatem curtea penitenciarului. În drumul nostru întâlnim deţinuţi, gardieni şi mascaţi. Cu toţii o salută cu egal respect. În câteva clipe ajungem în studioul televiziunii penitenciarului – Canal 7 Popa Şapcă. Urmează să dau un interviu. Moderatorul este un bărbat înalt, prezentabil. E foarte amabil şi vorbeşte ca un profesionist. Pe masă e o foaie de hârtie pe care sunt trecute diverse informaţii despre mine. Văd că v-aţi făcut temele, glumesc şi el încuviinţează, zâmbind. Mă simt un pic stingher în faţa camerei, însă tipul este priceput şi întrebările sunt bune, iar eu mă liniştesc. Vorbim despre literatură, despre cărţile mele. E plăcut. Apoi, mai repede decât mi-aş fi dorit, interviul se încheie. Între timp au apărut doi reporteri de la TVR Timişoara, ceea ce e ceva extraordinar pentru clubul de lectură, o promovare pe care o merită cu prisosinţă. Mai întâi sunt intervievaţi doi deţinuţi care vorbesc pe rând despre Diavoli fragili. De obicei mă încearcă o oarecare nervozitate când cineva vorbeşte despre o carte de-a mea, însă acum sunt liniştit şi, mai ales, foarte curios. Atmosfera e cumva ireală. După ce primul termină de vorbit, se retrage la câţiva metri în stânga mea. Nu mă priveşte. Fac câţiva paşi şi îi strâng mâna. E un tip tânăr, cu nas de boxer şi ochi inteligenţi. Îi mulţumesc şi el dă din cap şi zâmbeşte. Apoi, după un scurt interviu, sunt gata de marea întâlnire.

Câteva clipe mai târziu, mă găsesc aşezat la o masă, alături de Roxana şi Patricia. În faţa noastră, aproape patruzeci de bărbaţi ne privesc serioşi, fără să scoată o vorbă. În tăcerea lor e însă ceva care mă linişteşte. Este o tăcere încărcată de aşteptare, de curiozitate. Oamenii au venit aici să cunoască un scriitor şi să vorbească despre literatură. Nu primesc credite sau alte avantaje, nu există o recompensă materială pentru asta.

Doamna Ilieş face o mică introducere, apoi Patricia spune şi ea câteva cuvinte, după care vine rândul meu să vorbesc. Pentru început le spun că sunt acolo pentru că mi-am dorit cu adevărat asta, că eu sunt cel care a contactat-o pe Patricia. Le mai spun că mi-aş dori, dacă şi ei sunt de acord, să purtăm un dialog liber despre literatură, despre scris sau despre orice altceva mai doresc ei.

Pentru câteva clipe domneşte tăcerea, apoi unul dintre deţinuţi mă roagă să detaliez o frază de pe coperta spate a romanului –  „Într-o discuţie prietenească, Radu îmi spunea că are senzaţia că acest roman e ca un monstru care o să se ridice şi o să umble de unul singur prin lume, iar asta am simţit şi eu în timpul lecturii.“ (Camelia Cavadia)

Le explic că atât în cazul lui Exorcizat, cât şi al lui Neverland, i-am perceput cumva ca pe copiii mei, simţind dorinţa de a îi proteja, cu toate că niciodată nu am făcut-o, pentru că, din punctul meu de vedere, este un gest complet lipsit de eleganţă, ca să nu spun ridicol, ca un autor să îşi apere sau justifice în vreun fel operele. Ei bine, când a venit momentul să public Diavolii, nu am mai perceput acea nevoie, dimpotrivă, am avut sentimentul că acest roman se va ridica şi va păşi prin lume – singur, întunecat şi impunător – ca un monstru, şi orice i se va întâmpla, fie că va fi admirat, neînţeles, hulit sau ignorat, eu voi fi mulţumit şi mândru de el.

E un bărbat în public care îmi pune pe puţin zece întrebări. Îmi place tipul – acesta este genul de cititor deştept, care pe mine unul mă încântă: curios şi fără reţineri, fără să fie însă intruziv în vreun fel. Cel mai mult i-a plăcut Exorcizat.

Printre altele mă întreabă dacă nu mi-a fost greu să  fiu atât de sincer cu mine, apoi continuă dorind să ştie dacă mă accept aşa cum sunt, dacă sunt mulţumit de propria persoană

Nu trăim la nesfârşit şi ar fi păcat să nu ofer scrisului tot ce pot, îi răspund. Dacă tot am o pasiune, un oarecare talent, de ce să nu merg până la capăt? Ca să poţi oferi iubire, trebuie să te iubeşti pe tine în primul rând şi să te accepţi, nu doar cu părţile bune, cât mai ales cu cele rele. Să îţi accepţi demonii ca fiind parte din tine, nu să încerci să îi ascunzi. Adevărul este că exorcizarea nu a fost şi nici nu va fi niciodată completă sau ireversibilă. Există întotdeauna întuneric, iar acest întuneric se împleteşte cu lumina şi uneori o consumă. Dacă ne dorim linişte interioară, nu putem nega acest întuneric.

Deci vă acceptaţi aşa cum sunteţi, insistă el. Încerc. Uneori îmi şi iese. Alteori mă chinui singur şi sunt nefericit.

Altcineva doreşte să ştie de ce se repetă în carte imaginea apei negre.

Apa neagră semnifică, în principal, psihicul uman, răspund. Practic, acea cufundare în abisul lacului este o cufundare în tenebrele psihicului. Sunt zone neexplorate, nu ştii ce poţi găsi acolo, uneori pot fi nişte chestii îngrozitoare de care până atunci nu ai fost conştient şi pe care poate mulţi încearcă să le respingă, dar ceea ce ei nu înţeleg este că nu poţi respinge cine eşti, te poţi doar accepta, cu bune şi cu rele.

Pe urmă sunt întrebat dacă am vreun ritual de scris, când scriu, cum. Aceasta este o întrebare care îmi place în mod deosebit. De obicei scriu noaptea, când soţia şi băieţelul meu dorm. E linişte şi prezenţa întunericului mă linişteşte cumva. E ca şi cum m-aş cufunda în acea apă neagră din carte. Sau poate că apa neagră o fi de la întunericul de afară, cine ştie… Nu este însă o regulă. Scriu când simt nevoia de a exprima anumite lucruri. Nu încerc să forţez, am făcut-o şi nu a funcţionat. Nu scriu niciodată când mă găsesc într-o stare proastă, când sunt supărat sau deprimat. Pentru a putea fi creativ, am nevoie de lumina interioară. Ştiu că pare ciudat, ţinând cont de temele mele întunecate, dar acesta este adevărul.

Apoi sunt întrebat dacă am de gând să scriu o continuare la vreunul dintre romane.

Nu prea cred, răspund, de obicei las povestea să ţâşnească, iar la un moment dat mă liniştesc şi atunci ştiu că povestea s-a sfârşit. Pe urma dau ca exemplu o scenă dintr-un film, Gattaca. E vorba despre doi fraţi care se întrec la înot, noaptea, în ocean. Vine o vreme când fratele mai mare vrea să renunţe şi să se întoarcă la mal, însă cel mic refuză şi atunci celălalt îl întreabă cum de reuşeşte, care e secretul determinării sale. Nu mi-am păstrat niciodată energie pentru drumul de întoarcere, îi răspunde el. Fratele cel mare, epuizat, e pe cale să se înece, însă în ultima clipă este salvat de către cel mic. O scenă atât de frumoasă, de puternică. O poveste remarcabilă despre puterea spiritului uman, în care mă regăsesc şi care mă ajută întotdeauna când mă gândesc la imaginea bărbatului străbătând oceanul întunecat, înconjurat de ceaţă, ca mai apoi, în timp ce îşi ţine fratele în braţe, să privească spre stele. Acesta este şi felul în care mi-am scris romanele, fără să păstrez energie pentru drumul de întoarcere sau pentru continuări. Un singur drum, al meu, o respiraţie adâncă şi mai apoi o răbufnire în forţă, până când povestea a ieşit din mine, iar atunci mă pot linişti pentru o vreme, în timp ce privesc stelele, de care simt că fiecare roman mă apropie un pic mai mult. E adevărat însă că în urma poveştii rămâne întotdeauna ceva, o rămăşiţă cât de mică şi poate că într-o zi acea rămăşiţă va încolţi într-o continuare. Până acum nu am simţit aşa ceva, dar scrisul are felul său de a prinde viaţă, aşa că, la urma urmei, nu se ştie niciodată.

La un moment dat, cineva îmi spune că i-a plăcut o frază din capitolul doi, cel cu interviul. Pun mâna pe cartea din faţa mea şi o răsfoiesc să văd mai exact la ce se referă. Surpriză – exemplarul e rupt în bucăţi. Uite, asta e o carte citită cu adevărat, glumesc. Aflu mai apoi ca oamenii au făcut special asta, pentru a putea citi cât mai mulţi cartea până la club. Nu erau suficiente exemplare. Pe când scriu aceste rânduri, retrăiesc senzaţia pe care am simţit-o în acel moment. O bucurie imensă, recunoştinţă, puţină tristeţe. Poate cel mai impresionant lucru care mi s-a întâmplat de când scriu.

Un domn mă întreabă care dintre cărţile mele îmi e cea mai dragă.

Uf, asta o întrebare destul de dificilă, dar forţez un răspuns: Cred că Exorcizat. A fost prima mea carte, inspirată dintr-o perioadă mai delicată a tinereţii. Simt o legătură aparte cu personajul principal, un tânăr fragil şi agresiv în acelaşi timp, cu care acum nu mă mai identific în destul de multe privinţe, dar pe care îl simt atât de aproape. E ciudat, cumva – îl privesc şi mă văd pe mine acum aproape cincisprezece ani şi totuşi e ceva străin acolo, ceva care s-a pierdut, dar care totuşi continuă să trăiască în carte.

Vorbim apoi despre dedublarea artistului, despre ghostwriting, cineva mă întreabă dacă mă încadrez în vreun curent şi tot aşa. Întrebările curg, oamenii zâmbesc, se simt bine, iar asta mă face fericit.

Spre sfârşit, cineva mă întreabă dacă am mai fost vreodată într-o închisoare. E prima oară, îi spun. Deci nu aţi mai văzut puşcăriaşi până acum, continuă bărbatul. Eu nu am venit aici pentru puşcăriaşi, îi răspund, am venit pentru oameni.

Încheind acest articol îmi vine în minte aceeaşi idee de la început: Cea mai cumplită închisoare este propria minte. Cei mai nemiloşi şi tenaci gardieni – gândurile tale. Atunci când te eliberezi de gândurile distructive, poţi respira cu adevărat, te poţi bucura de o libertate pe care nimeni, niciodată, nu ţi-o mai poate lua. Uneori, literatura poate fi o cale spre această libertate.

Foto: Arhiva Penitenciarului Timișoara