În mai anul acesta, pe scenele din București s-au putut vedea următoarele spectacole: Lemons Lemons Lemons Lemons Lemons și Tot ce-i minunat în lume la unteatru, Cassandra la Apollo 111, LUNGS la Teatrul Act și, în premieră pe scena Sălii Mici a Teatrului Național „I. L. Caragiale”, KOMOREBI. Lumina care se filtrează printre copaci. Despre primele două spectacole am scris la vremea premierelor, Komorebi trebuia să-l văd, dar n-am reușit. Suficient de multe motive ca să vreau să aflu mai multe despre ce înseamnă Vanner Collective. Am reușit să mă întâlnesc cu Liviu Romanescu, unul dintre fondatorii companiei, la început de iunie. Discuția a fost animată și sper ca interviul să vă convingă să mergeți la orice spectacol marca Vanner Collective.
Mai multe date despre Vanner Collective găsiți pe site-ul companiei (aici).
***
Vanner Collective – Lemons Lemons Lemons Lemons Lemons
Dintre spectacolele realizate de Vanner Collective am văzut Lemons Lemons Lemons Lemons Lemons și Tot ce-i minunat în lume. Cassandra e și el de mult pe lista celor pe care vreau să le văd, la fel și Komorebi. Voi – Vanner Collective – sunteți o companie teatrală independentă. Nu puteți fi asociați unui teatru independent, cum este unteatru, voi chiar sunteți independenți din toate punctele de vedere. De unde ideea și cum ați alimentat-o în tot acești ani, pentru că aveți o istorie deja?
Chiar avem o istorie și încercăm să mai creștem puțin partea de unde am plecat. Compania a pornit undeva în Londra, prin 2014. Londra trecea atunci prin mijlocul picajului economic, dar mai grav decât cel economic a fost artistic. Se încheiase criza economică și urma valul de „nu există bani, nu se fac producții, actorii nu lucrează”. Ceea ce se vedea era destul de nivelat, toate erau cam la fel. M-am întâlnit cu o colegă în cadrul programului de la Oxford pe care l-am urmat. Am zis că vrem să pornim ceva care să aibă gustul de „diferit”, să fie mai mult despre nevoie din interior, zona intrinsecă pentru creator, care să simtă că aparține produsului, nu că e neapărat comisionat să vină să muncească. În acel punct, noi ne-am luat resursele mai mult din România decât din Anglia și am folosit aceste resurse ca să mergem în zona internațională. Primul proiect a fost un spectacol care a stat trei săptămâni la Edinburgh Festival Fringe, aș îndrăzni să spun că e singurul proiect independent românesc de până acum care a fost la Edinburgh. O să zic de ce e românesc, chiar dacă actorii eram eu și o actriță irlandeză, Crissy O’Donovan, regia era Bobi Pricop, textul era semnat de Andreea Borțun. Pentru acel spectacol am obținut o cofinanțare AFCN și finanțări din UK. La final, după toată demența, am ajuns să tragem linia pe zero. Deci am ajuns în punctul în care n-a generat pierderi (ceea ce e un mare câștig), ținând cont că aveam regizor tânăr, scriitor tânăr, abia ieșit în zona internațională, companie internațională. E o combinație pe care n-o recomand nimănui, niciodată. Dacă vrei și ai o companie tânără, ia Shakespeare, Cehov și te descurci. Dacă iei un text contemporan, mori liniștit. Am învățat și marele avantaj a fost că oamenii au fost plătiți și am ieșit pe zero.
În urma acestei experiențe, am început să lucrăm și într-o parte și în cealaltă. Eu am revenit în România pentru că a existat mai mult de lucru aici și am hotărât să mă duc după lucru și mai puțin după ego, ca să zic așa. În urma unei discuții foarte cinstite cu landlord-ul unde stăteam am zis „cred că o să mă duc în România și o să fac treabă și când o să fie treabă în UK o să vin și o să fac și aici”.
Da, pentru că ei au o politică foarte restrictivă față de emigranți.
Da, o au și, din păcate, Brexitul a readus această politică în joc. Am foarte mulți prieteni și colegi care au plecat; Crissy, care era din Irlanda, împreună cu soțul ei au plecat, pentru că au simțit asta și și-au spus că ei n-au nevoie de așa ceva. Practic, din acel moment, a început istoria Vanner Collective în România.
În paralel, Crissy lucra la câteva spectacole Vanner Collective în UK și au existat câteva vizionări. În România am început să dezvoltăm partea de scriitură contemporană relevantă, adică genul de poveste care are relevanță în România. Am început cu Lungs, primul spectacol. Modul în care am operat încă de atunci – să încercăm să găsim fiecărui produs casa care îl crește, îl susține cel mai bine. Ce mai multă muncă a fost pentru ca aceste produse să rămână în viață.
Pentru că voi aveți spectacole longevive, chiar și pentru mediul românesc, mai ales pentru mediul independent.
Da, da, sigur. Lungs se joacă din 2015, iar Teatrul ACT este o casă foarte bună pentru el. Merge constant, la capacitate maximă. Multe din casele spectacolelor noastre sunt din zona independentă. Acea zonă care a suferit o puternică lipsă de consistență, ceea ce înseamnă că și noi am fost afectați de această inconsistență. Pe acest fond, mai puțin stabil, puterea chiar poate să vină din două părți. Dar și aici, ca în orice relație, ai dialog, ai momente mai puțin bune, ai lipsă de aliniere. Recunosc că uneori treci prin conflicte, alteori te înțelegi foarte bine și ambele tabere trag puternic împreună. Uneori zici „la revedere” și relația își vede de drumul ei separat, dar până acum ne-am mișcat foarte bine. Parte din felul în care noi creăm este, într-adevăr, felul în care folosim resursele altora. Cum am considerat și am văzut cât de mult se străduiesc oamenii să o ia de la zero, în loc de „să se întâlnească”. E o discuție valabilă și în ceea ce privește Asociația Teatrelor Independente și tot ceea ce a existat ca discuție în acest sens și nu s-a concretizat. Ține de o cultură, de o frică și lipsă de încredere, de dezinteresul față de a învăța cum să lucrezi cu altcineva, să construiești împreună, să comunici, să lași de la tine sau să pui de la tine. E un efort pe care noi am fost dispuși să-l facem și e un efort, asta e foarte important. Și pe noi ne-a obosit uneori, alteori am găsit răsplata și avem la ora aceasta: Lungs, Lemons Lemons Lemons Lemons Lemons, Tot ce-i minunat în lume, Cassandra, Monster e într-o pauză și încercăm să-l reluăm. Acesta a fost la Replika și, din păcate, a fost oprit din cauza pandemiei. S-a lansat foarte bine și mergea foarte bine la tineri, dar a venit pandemia și a stopat tot. E unul din spectacolele pe care vrem să le reluăm. După aceea a mai apărut Cassandra (de care pomeneam) și Komorebi. Captain Amazing e un spectacol pus pe pauză. A ajuns într-un punct în care am simțit că ceva nu era la locul lui, pur și simplu. Producția, momentul în care era teatrul, un mix din aceste elemente.
Vanner Collective – Cassandra
Vă gândiți să-i găsiți o nouă casă?
Da, încă stăm cu el pe pauză. Poate îi găsim o altă casă sau poate îi facem o relansare la unteatru, încercăm, nu știu, la ora actuală e un mare semn de întrebare.
Deci, voi la ora actuală aveți trei spații în care jucați: ACT, Apollo111, unteatru. La acestea se adaugă, mai nou, spațiul de la Teatrul Național București. Faptul că ați ajuns să jucați și pe o scenă a TNB-ului mi se pare un pas înainte. Treceți din zona independentă în zona de stat, dar vă păstrați independența în continuare. Cred că multora le este neclar felul cum ați ajuns voi să jucați la TNB.
Noi niciodată n-am fugit de colaborarea cu partea de colaborare cu zona de stat, dar din păcate această zonă are foarte multe minusuri procedurale pentru momentul când trebuie să preia o producție independentă. Cu Naționalul, pentru că are mai multe programe, a fost mai ușor. De fapt, eu prima oară când m-am dus la TNB, m-am dus pentru o închiriere de sală. Ei, aflând că este vorba de un proiect din sfera educațională, au venit spre noi și ne-au spus că au și ei partea educațională prinsă în programul Centrului Sava. Procedura a fost cea standard: s-a făcut comisie artistică care a participat la vizionare, membrii comisiei au spus că spectacolul merge și merită programat. Apropo de modele, chiar și pentru teatru mi se pare un câștig faptul că noi jucăm într-una din sălile lor: se câștigă încredere, se poate lucra cu ei, pentru că găsești deschidere, fluență, nu te încurcă, dimpotrivă te ajută, vorbim de o zonă în care mai multe entități converg. Uită-te câte producții se fac în afară pe sistemul acesta, iar la noi cât de greu este să ajungi să faci un astfel de proiect.
La noi în continuare se gândește aproape exclusiv pe teatru de repertoriu și nu de proiect și aici este mare minus. Bun, la prima vedere, poate să confere stabilitate repertoriul, dar în realitate vorbim de o anchilozare. Nici nu se mai potrivește la tipul de public teatrul de repertoriu. Nu mai trăim în epoca în care mergeam și de zece ori să vedem același spectacol. Pentru că astăzi am o ofertă culturală diversificată. Am văzut odată, îl văd și a doua oară, dar între timp a apărut și altceva și vreau să văd (nu neapărat din zona teatrală).
Da, înțeleg ce spui. Eu, personal, cred în echilibru. Indiferent ce-ar fi. Cred că și aici este necesar echilibrul. Nu-ți cere nimeni să ieși total din zona de repertoriu, care, totuși, îți oferă constanță și unitate în grup, dar energia, dinamica și schimbarea de perspectivă pe care ți-o conferă colaborarea, coproducția, nu ți le aduce genul acesta de așezare a la long.
Voi aveți un set de valori pe care vreți să-l promovați?
Să conteze și să crească. Ele sunt cele două talere pe care noi vrem să construim. Să conteze pentru cine îl vede, pentru cine îl facem (referirea este la spectacol, evident), pentru cine e implicat. Să crească, de asemenea.
Textele le scrieți voi sau le preluați?
Până la Komorebi toate textele au fost traduse și în genere am avut și influența britanică, recunosc, prin prisma oamenilor pe care îi avem în Marea Britanie. Texte contemporane ale unor scriitori relevanți și în UK, dar și la noi, sunt texte bune, au tracțiune. Suntem limitați profund de dimensiunea financiară, acesta este un aspect foarte important de luat în seamă. O spun cu mare mândrie, chiar dacă m-a costat, întotdeauna am ținut la partea de copyright. Niciodată n-am mers pe lângă această zonă, cea a drepturilor de autor.
Vanner Collective – Tot ce-i minunat în lume
O spun pentru novici – sunt oameni care nu știu că și ilustrația sonoră dintr-un spectacol costă. Dacă vrei muzică originală, te costă. De aceea, uneori asistăm la niște încropeli de toată jena, ceea ce trage spectacolul în jos.
Noi suntem destul de slab pregătiți pe partea de producție și s-a înțeles că partea artistică a unui spectacol este doar partea care se vede, cea din fața scenei. Dar zona din spate este foarte slab pregătită.
Înțeleg că acum este o problemă cu luminiștii.
Ei există, numai că instituțiile confundă creatorul de lumini – care-ți creează conceptul – cu operatorul de lumini.
Jucați în locuri diferite, ceea ce înseamnă publicuri diferite. Cum faceți să se întâlnească publicurile?
It’s a very good point! Cumva face parte din matematica alegerii locurilor și aceasta se face pe hârtie din momentul în care se creează proiectul. Luăm Cassandra, de exemplu: ai două artiste din Canada care au pornit proiectul în Fringe – textul este scris special pentru Edinburgh Festival Fringe -, din start are o anumită dinamică, este gândit într-un anumit mod, ca să-l joci într-o cafenea, dar și într-o sală de teatru. Atunci, dacă vrei să să-l cuplezi cu un anumit spațiu teatral, vii și-l cuplezi cu un creator cum este Leta Popescu. Care are și ea cu un univers de creație propriu. Din start, nișezi proiectul, focusezi pe un anumit tip de public și iei o anumită decizie. Tipul de public pe care l-am găsit la Apollo111 cred că a început ușor, ușor, să apară și în alte locuri, care nu erau ca Apollo și care nu erau interesate de astfel de producții.
Da, observat și eu că în ultimul timp, mai ales după pandemie, a început să se schimbe publicul. Dar spectatorii au început să caute, să migreze dintr-un loc în altul, ceea ce e un semn bun.
Da, da, sigur. Din păcate, încă există foarte multă sărăcie la nivel financiar și emoțional. Oamenii sunt destul de simpli din acest punct de vedere. Ei încearcă, îi doresc, cred că de multe ori discursul nostru îi forțează prea mult. Un alt lucru de care ne dăm seama și încercăm să reglăm lucrurile. Dar un alt lucru interesant este că te forțează să ai dialogul un pic mai real; vine cineva din altă parte și zice „îmi place, dar uite aia…”. Dacă stai și asculți un pic devii mai sănătos la cap.
Vanner Collective – Lungs
Sunteți deschiși la critică, ba chiar o stimulați! 🙂 Dar și tipul de spectacol pe care-l propuneți vine la pachet cu componenta asta critică.
Tipul de proiect, da. O să-ți povestesc puțin despre cum creăm lucruri. AFCN este principala sursă de finanțare, principalul motor al proiectelor noastre. Aplic, creez și, de cele mai multe ori – cred că în proporție de 85% – 90% – ele pleacă în turneu. Deci, înainte ca ele să se așeze. Călătoresc. Se înregistrează, se ține cont de public, dacă au fost reacții, dacă n-au fost, ce tip de reacții, se modifică, se îmbunătățește până când proiectul ajunge la cea mai bună formă a lui.
Este una dintre cele mai bune metode.
La un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva suntem nebuni. Pentru că nu mai văd pe nimeni să facă așa. De obicei se anunță avanpremiera, urmează premiera și gata, așa rămâne proiectul. Vine critica, scrie și pare că totul se înțepenește. Uneori, se scoate premiera, dar spectacolul nu e așezat, are nevoie de 10-15 reprezentații ca să-și găsească forma.
Am pățit-o la câteva spectacole; m-am dus la premieră și mi-am spus în minte că mai este nevoie de cel puțin 5 reprezentații ca se ajungă la cea mai bună formă. Și am simțit nevoia revenirii. Dar eu nu cunosc pe nimeni care să procedeze ca voi.
Eu mă feresc să spun treaba asta. Nu e practică. Mă uit și la sectorul IT: toată lumea implementează. Dar există parcurs, testări etc.
În afară de AFCN ce alte surse de finanțare mai aveți?
Mai există ARCUB. Apropo de sălile de care dispune ARCUB, cred că noi ar trebui să facem un spectacol mai așezat, care să se potrivească acelor săli.
Cu spectacolul Komorebi ați provocat schimbarea. Cât de pregătiți sunteți pentru ea?
Schimbarea la nivel de dramaturgie ne-am dorit-o. Trebuie să povestesc despre cum s-a ajuns aici, pentru că e unul din marile of-uri legate de luarea de drepturi de copyright. În pandemie – el trebuia să iasă în martie – aveam un proiect cu Tudor Lucanu, Ștefan Lupu, Cristina Milea, Mihai Dobre. Era un proiect despre depresia clinică la bărbați pe un text la unei performere din UK. Noi intrasem în dialog cu agenta, se discuta… după aceea a intervenit pauza. Noi am continuat să lucrăm, s-au generat elemente, totul pe zoom. Eu cu Denisa [Nicolae] am mutat mobila dintr-o cameră ca să creăm spațiu de lucru. Toată lumea avea nevoie de asta, să lucreze, să simtă că face ceva. Intram online și toți lăsam camerele deschise în timp ce lucram; Cristina făcea măști, Mihai compunea, dar toată lumea lucra, împreună, pentru că era senzația aceea cumplită de alienare care trebuia îndepărtată. Cele trei-patru ore de lucru împreună ne salvau pe toți. Lucram împreună cu Ștefan Lupu foarte mult pe mișcare. Din păcate, ne-am trezit în punctul în care după opt luni de discuții, agenta a zis că scriitoarea nu vrea să dea drepturile, pentru că povestea e prea personală pentru ea. În clipa aceea îmi venea să mă împușc. Am pus proiectul pe hold on, între timp Tudor are copil mic, ne-a luat viața pe toți, dar am zis că e păcat să lăsăm lucrurile așa, neterminate. Am hotărât să o luăm de la zero pe parte dramaturgică, să creăm noi o poveste, tot pe zonă masculină, dar în cu totul altă direcție: relații, modele, toxicitate, copilul și cum se schimbă relația în funcție de venirea acestuia. O zonă diferită față de partea clinică. Am continuat și dus proiectul la final, cu multă, multă mândrie că nu l-am lăsat să moară. Am preluat anumite lucruri din ceea ce am muncit atunci, în pandemie, am preluat anumite elemente pe partea muzicală, darc în zona de mișcare multe s-au modificat, pentru că s-a schimbat și povestea. Toată lumea a fost foarte încântată că proiectul a mers mai departe, chiar dacă s-a închis cu o echipă puțin diferită. Noi ne-am asumat regia, e un proces în care noi, cei trei performeri, am avut input pe partea de cum se generează structura. S-a filmat constant, feedback constant. Asta timp de o lună și jumătate. Se filma, se mergea acasă, se studia, a doua zi se relua. Te stoarce toată munca asta. E foarte mult! Mă gândesc foarte serios dacă a doua oară aș mai face așa ceva.
Da, îți trebuie multă stabilitate ca să reușești cu un astfel de proiect.
Da, e foarte rewarding, într-adevăr. Ai sentimentul că o echipă a închis ceea ce a început o altă echipă. Pe noi ne-a ajutat faptul că textul nu se scria neapărat în timp ce se repeta, el s-a închis înainte și după aceea a urmat așezarea proiectului în jurul textului. Rezonez foarte puternic cu subiectul, consider că e un mare, mare minus grav al educației din familie și din școală – ce înseamnă să fii bărbat. Multă lipsă de informație, multe prejudecăți.
Vanner Collective – KOMOREBI
La cine vreți să ajungă acest spectacol?
Noi am plecat inițial cu ideea că el se adresează tânărului adult (18-25 de ani) și apoi cuplului tânăr. Ca de fiecare dată, pornești cu o idee și undeva pe parcurs afli cu stupoare alte adevăruri. Noi am pornit cu acest public și îl avem în continuare în radar. Dar spectacolul are un impact fantastic asupra publicului matur, 50+. Oamenii simt în stomac ceea ce văd. Am avut un turneu recent – Brăila, Constanța, Sibiu, Ploiești, București – și foarte multe persoane de 45-50 de ani ne-au zis că e greu.
Aveți discuții după spectacol?
Da, da, în general avem aceste discuții după spectacol. Încercăm să o facem într-o manieră cât mai puțin plictisitoare. E greu, pentru că lumea nu e educată în această direcție; oamenii sunt obișnuiți să vină, să vadă și să plece. Oamenii au nevoie, se deschid mai greu, dar o fac.
E frumos că vă duceți și în țară, pentru că așa mai distrugeți un mit și anume acela că în provincie trebuie să mergi doar cu un anumit tip de spectacol. Oamenii caută spectacolele de calitate, nu doar sușele, vor calitate.
Pe viitor, lăsați Komorebi la TNB?
Eu vreau să văd și cum se simte treaba asta. Uneori, te poate obosi foarte mult să lucrezi cu resurse puține, cu instrumente de dimensiuni mici. Dar Komorebi are nevoie de resurse – sunet, lumini. Nu mai plecăm de la premisa că teatrul se poate face și cu puține resurse. E un lucru care nevoie de bani ca să crească, de resurse, de oameni care să pună input, de producție care să pună input. S-ar putea ca după un an să trag linia și să zic că n-a fost cine știe ce, sau s-ar putea să zic că a fost foarte bine. Vreau să testez și să văd în acest sens.
Voi aveți o trupă de oameni, o echipă stabilă?
Nu prea avem o trupă și nici nu vreau să avem așa ceva, îți spun deschis și de ce. În felul în care noi construim și la ce resurse există în țara asta recomand ca oamenii să vină, să se adune și să încerce să-și găsească calea. O dinamică foarte fluidă; îmi doresc mixarea, oamenii să vină și să se cunoască, să plece și să-și găsească și alte proiecte. Vanner Collective să rămână ca un punct de întâlnire, mai mult decât o echipă fixă care face și desface. Nu am resurse pentru un teatru independent și nici nu văd asta ca fiind posibil într-un viitor apropiat. Încerc să pun în contact alți oameni.
Vanner Collective -Cassandra
Pe lângă aceste proiecte, voi mai aveți și alte proiecte, ca independenți de Vanner Collective.
Da, eu mai joc într-un spectacol la Teatrul Național din București. Noi am rămas cu munca pe care am făcut-o. Industria per se nu mă reprezintă la modul în care se creează și se produc valorile, de aceea am început să mă bucur de crearea de contexte. Am festivalul de la Alexandria, unde am preluat directoratul de doi ani; e o muncă care-mi place și simt că are sens. E un context de schimbare acolo, oamenii din echipa Ideo Ideis au strâns rândurile în pandemie și au fost suficient de deschiși spre schimbare, astfel încât au regândit tot ceea ce înseamnă Ideo Ideis. Au avut și resursa umană la dispoziție, oamenii care au fost dispuși să muncească, să fie acolo. S-a câștigat local, dar din păcate național e vraiște. Trebuie să te cerți, efectiv, ca să înțeleagă de ce merită un astfel de proiect. Se încearcă și un pic de schimbare de generații. Cea din care fac eu parte încet-încet se retrage și lasă loc generației de 25 de ani, care să construiască. Noi vom rămâne în zona de ajutor de mentorat.
Vanner Collective – Tot ce-i minunat în lume
Revenind la Vanner Collective, aveți viitor, aveți proiecte în derulare. Ce altceva mai aveți în plan?
Eu simt nevoia de aer proaspăt. Toată pandemia am simțit nevoia să ies, să călătoresc un pic, să văd alte moduri de construire. Mi-ar plăcea să revin la podul cu exteriorul, pe care l-am pierdut în pandemie. Ce n-am făcut, dar îmi doresc foarte mult, este să iau resursele de aici și să le pun în valoare dincolo, în afara țării. Există un apetit pe care-l am, acela de diferit, ceea ce am încercat să infuzez și companiei.
Cât de greu v-a fost să vă formați pe partea de scriere de proiecte, pentru că voi aplicați la surse de finanțare diferite, fiecare cu cerințele ei specifice.
Într-adevăr, noi ne scriem singuri proiectele și nu e ceva de admirat, dar nici de urât. În mod normal, dintr-un anumit punct de vedere, dacă ai entitate, trebuie să dovedești că o ai; dar trebuie să intri într-o categorie în care nu mai ești de la zero, pentru că nu mai ești. Ceea ce este extrem de obositor. Pierzi enorm de multă energie gândind proiecte ca și cum ai fi novice.
Ca să încheiem în notă pozitivă: din toamnă se reiau Lungs, Cassandra, Komorebi, Tot ce-i minunat … Veți mai avea și alte proiecte?
Încercăm să reactivăm Monsters și Captain Amazing.
Vanner Collective – Lungs
