Maiorescu. Confesiunile unui stoic

Cartea lui Adrian Jicu realizează portretul unei personalități cu un profil psihologic complicat. Viața nu concurează (aproape niciodată) opera, dar concură la realizarea ei, idee valabilă și în cazul lui Maiorescu, figura aulică a Junimii.

Dintre straturile documentării, preferatele mele sunt, mereu, inserțiile epistolare, cu toată politețea lor învăluită în convențiile epocii, cu toată dibăcia de a spune, chiar și pe ocolite, ceea ce nu se poate spune deschis. De pildă, Maiorescu și Eminescu păstrau o cuvenită distanță, grăitoare pentru educația și temperamentul fiecăruia.

„Domnului Eminescu WIEN, Ober-Döbling in der Heilanstalt Leidesdorf-Obersteiner

Iubite domnule Eminescu,

Şi scrisoarea D-tale cătră mine, și scrisoarea de mai nainte cătră Chibici le-am cetit eu cu familia mea și cu toți amicii D-tale cu nespusă bucurie. Căci ne-au fost dovada sigură despre deplina D-tale însănătoşire. Nu te mira că-ți vorbesc mai întâi de bucurie, deși amândouă scrisorile sunt triste și concepute sub un fel de «deprimare a moralului», cum ar zice galomanii noștri. Căci eu cred că tristețea D-tale trecătoare și desigur neîntemeiată pentru noi rămâne dar bucurie curată.

Vezi, D-le Eminescu, diagnoza stării D-tale trecute este astăzi cu putinţă și este absolut favorabilă. Se vede că, din cauza căldurilor mari ce erau pe la noi în iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită sau inflamație a pieliței creierilor, mai întâi acută, apoi cronică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste 5 luni, până când s-a terminat procesul inflamațiunii. În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă, încât e păcat că nu ai păstrat nicio aducere aminte a trecutului imediat…” (p. 156)

Calitățile omului Maiorescu există: inteligență, voință, intenții bune, multe puse în practică, instinctul infailibil al valorii, cum ar spune G. Călinescu, și talentul de a crea formule memorabile, pe lângă instituirea de prejudecăți – vezi incompatibilitatea dintre natura criticului și natura poetului.

Defectele sunt, ca întotdeauna, mai vizibile. Omul are momente de meschinărie, este egoist și lipsit de empatie, îi place răzbunarea, nu pare să fi făcut vreodată până la capăt exercițiul admirației, este infidel, nu are prieteni, nici încredere în altcineva decât în sine.

M-au captivat capitolele care privesc relația criticului junimist cu personalitățile vremii. Pe Eminescu îl prețuiește și îl citează. Oricum, față de Eminescu, o undă de vinovăție se simte în „confesiunea” acestui „stoic”. Veronica Micle i se pare lui Maiorescu odioasă. Față de Caragiale a fost mai rezervat, însă l-a înțeles și l-a apărat atunci când dramaturgul a fost acuzat de imoralitate în artă.

„Pe Caragiale l-am salvat însă într-un moment critic, atunci când D’ale carnavalului căzuse la premieră, sub fluierăturile nemiloase ale unui public orbit de politică și lipsit de cultură. Mi-am imaginat ruşinea trăită de autor în sală, unde și-a văzut piesa batjocorită de băcanii și funcționarii pe care îi încondeiase fără milă, dezvăluindu-le ignoranţa și cupiditatea. Ce lovitură trebuie să fi fost pentru orgoliosul dramaturg! Să stai la cheremul unor Cațavenci, Farfurizi și Dandanachi și să depindă cariera ta de aplauzele lui Titircă Inimă-Rea…” (p. 184)

Vizita la bojdeuca lui Creangă îi scoate în evidență snobismul, dar îl face, prin ipostaza ridicolă, și simpatic. Lui Maiorescu îi repugnă pisicile:

„Deși făcuse ceva școală și se impregnase cu spiritul Junimii, Creangă a rămas ţăranul din Humulești, tributar unei mentalități patriarhale. Se mutase în mahalaua Țicăului, unde trăia după pofta inimii. Îşi luase mi s-a spus o femeie de la țară, care să-i facă de mâncare, să-l spele și să-i țină de urât. Am fost o singură dată acolo, în bojdeuca pe care și-o încropise, dar n-am putut suporta mizeria și am pretextat nu știu ce treabă urgentă la tribunal. N-avea nici măcar podele pe jos, iar peste tot, orătănii. Şedea pe o laviță, cu nişte ţoale murdare și rupte pe pereți, înconjurat de motani și mâțe, pe care îi știa după nume și pe care îi drăgălea și-i lua în brațe și îi săruta, aruncându-i în sus: Tâta mare, Valerică!, Tâta mare, Ilenuță!, Tâta mare, Ioachim! Și tot așa, unul după altul, scuipând să nu-i deoache, bucuros ca un copil mare. Pentru că asta era el, un copil mare, un ţăran nimerit la oraş, un inadaptat care se încăpăţâna să trăiască așa cum știa din bătrâni.” (p. 174)

Pentru cei care nu au știu decât lucruri vagi despre Maiorescu, această carte rămâne interesantă prin analiza relației dintre părinți și copii. Un tată sever, imposibil de mulțumit, proiectează asupra copilului ambiții teribile, fără să-i formeze răbdarea și rezistența emoțională. Simțindu-se neiubit, abandonat într-o școală cu pretenții, în fond abuzivă și strivitoare, copilul găsește singur o cale de a rezista: își face din voință un instrument de a reuși acolo unde alții clachează. Inteligența este un atu incontestabil. Lipsa iubirii părintești nu poate fi compensată, ulterior, prin nici o altă iubire.

„A ales varianta comodă, autosugestionându-se că metoda sa pedagogică funcționează și că m-a domesticit: Vezi, Titule?, îmi zicea, bătându-mă pe umăr, Vezi că se poate?! Nu degeaba se spune că bătaia e ruptă din rai! Înţelepciunea poporului nu dă niciodată greş! Îl ascultam cu prefăcută supunere și strângeam din dinți, silindu-mă a zâmbi. Acumulasem însă atâtea frustrări și o ură neînduplecată, de care n-am scăpat decât târziu, după ce m-am mutat la Viena. Și nici atunci în totalitate, fiindcă a continuat să mă cicălească prin scrisori, presărate cu sfaturi pedante și reproşuri repetate. În loc să se intereseze de nevoile mele, o ținea pe a lui, îndemnându-mă să continui pe calea studiului serios și a muncii. Iar în locul banilor, de care aveam trebuință ca de aer, primeam dojane și sfaturi…

Mi-au prins bine și astea, fiindcă am știut să le convertesc în motoare ale activității mele. Disciplina și ambiția lui i le datorez. Dar și ura. Ura care mi-a fost imbold, un imbold mai puternic decât orice. Ura pentru modul cum se purta cu mama, anulându-i personalitatea, ura pentru cum se purta cu Emilia, care avea trebuinţă de un tată care să o protejeze, nu să o muștruluiască din orice fleac, și ura pentru lipsa lui de empatie față de mine, pe care mă considera un necăpătuit, aruncându-mi mai mereu, cu aer atotștiutor, că sunt brânză bună în burduf de câine, ceea ce însemna că degeaba sunt fiul său dacă nu sunt în stare să fac ceea ce face el…

Părinții s-au purtat cu severitate, impunându-mi să trăiesc după normele lor înguste. Mai ales tata, care era de o rigiditate insuportabilă și nu știa alta decât muncă și ordine.” (pp. 51-52)

Autorul acestei biografii ne amintește un lucru pe care-l mai uităm uneori, când îl privim pe Maiorescu doar ca pe primul nostru critic literar, un reper al epocii marilor clasici, susținător al judecății estetice în cultură – viața are mai multe umbre, toate venind din urmă, dintr-o copilărie care numai luminoasă nu e.

Omul de cultură este viu până astăzi, prin ideile și rigoarea sa intelectuală. Omul de zi cu zi e incapabil să-și recunoască și să-și accepte limitele. De aceea, relația cu ceilalți devine complicată. Întâlnirea cu tânărul E. Lovinescu, pe care și-ar fi dorit-o un dialog sclipitor al minților ascuțite, este ratată din pricina surzeniei. Dialogul se transformă dezamăgitor într-un monolog care-l stupefiază pe Lovinescu. În cheie umană, lucrurile s-ar fi rezolvat ușor dacă Maiorescu și-ar fi rugat musafirul să treacă în partea cealaltă a biroului, în dreapta. Cu urechea dreaptă marele profesor mai auzea câte ceva. Surzenia este considerată un handicap umilitor. Capabil să rezolve probleme de anvergură națională, Maiorescu ratează soluțiile umane simple.

„Am avut parte de multe momente neplăcute. M-a vizitat, după obiceiul ce aveam de a chema la masă tineri, unul dintre cei mai promiţători studenți, care a făcut apoi un doctorat în sociologie, la Paris, cu profesorul Émile Faguet, un anume E. Lovinescu. Poate că ai auzit de el. A apucat pe drumul ziaristicii culturale și al criticii literare. E una dintre minţile sclipitoare pe care le avem în cultura română și sunt convins că va face carieră. L-am primit cu deferența obişnuită, fiindcă îmi impusesem un anume comportament, amestec de sobrietate și paternitate, căutând să-i descopăr și să-i stimulez pe cei mai promiţători dintre tinerii studioşi. Unii dintre ei erau lipsiți de mijloace, iar invitația la mine acasă era o binecuvântare, o recunoaştere a calităților lor și un semn că se bucură de atenția magistrului. Și pentru imaginea mea conta, fiindcă treceam drept unul dintre profesorii generoşi.

A venit, ţin minte şi acum, plin de emoții, încântat de ideea de a sta la masă cu mine şi de a mă putea cunoaște și dincolo de rigorile academice din amfiteatru. Mi-a spus-o de când a intrat, mulțumindu-mi pentru rara ocazie ce avea, aceea de a dialoga, de la egal la egal, cu profesorul său. Fatalitate! S-a aşezat, din neştiinţă, în stânga mea și, vreme de aproape două ceasuri, am ținut un penibil monolog, spre uimirea lui crescândă. Ar fi fost sub demnitatea mea să-l rog să treacă în cealaltă parte. Credeam că a aflat, aşa cum aflase toată lumea, că profesorul Maiorescu e surd… Nu, el nu ştia. S-a comportat ca și când ar fi avut în față un om normal. A plecat nedumerit, o vedeam în expresia lui confuză, crezându-mă tulburat sau poate senil… Trebuie să fi rămas cu o impresie deplorabilă după acea întâlnire, care pe mine m-a umplut de amărăciune și de penibil. Rareori m-am simțit mai ruşinat ca atunci, fiindcă simțeam, cu fiecare minut care trecea, cum imaginea mea, la care trudisem decenii, se topea sub ochii mirați ai unui tânăr inteligent și politicos, pe care l-am dezamăgit teribil…” (pp. 191-192)

Fără îndoială, cititorul ideal în cazul acestei biografii romanțate este cel care a citit deja Contradicția lui Maiorescu, studiul semnat de Nicolae Manolescu, În intimitatea secolului 19, paginile pe care Ioana Pârvulescu le dedică criticului junimist, sau capitolul rezervat Junimii din Istoria literaturii…, monumentala operă a lui G. Călinescu. Aș adăuga pe listă articolele recente ale lui H.R. Patapievici pe tema precarității edificului cultural și a formelor fără fond.

Câteva date despre autor apar în prezentarea editurii:

Adrian JICU, născut în 1979, în „cartierele democrate” ale Bacăului, este lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău şi director al Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza”. A absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe a Universităţii din Bacău, apoi masteratul de literatură comparată, teorie literară şi antropologie culturală (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi) şi este doctor în ştiinţe umaniste, cu o teză intitulată H. Sanielevici – studiu monografic. A urmat Şcoala Postdoctorală a Academiei Române, în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale” (2011-2013), realizând o cercetare a publicisticii lui Mihai Eminescu. A publicat volumele Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare (Cartea Românească, 2008), Coordonate ale identităţii naţionale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc şi context european (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2012), Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014), Mon cher Basile. Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014), Baricada de hârtie. Cronici, recenzii şi alte anacronisme (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2020) şi romanul Iorgu (Humanitas, 2022). A fost inclus în câteva antologii critice şi de ficţiune. A obţinut Premiul Special „Mihai Eminescu” al Centrului Cultural Bucovina şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (2014), Premiul de Excelenţă pe anul 2013 în domeniul eminescologiei, acordat de Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău (2014) şi Premiul pentru critică literară al revistei Convorbiri literare (2021). Actualmente semnează cronici literare, comentarii critice, recenzii etc. în revistele Observator cultural şi Ateneu şi ţine rubrica „Debuturi” în revista Convorbiri literare.

Las mai jos alte fragmente:

„Și, dacă tot ți-am vorbit de bătrâna mea surzenie, trebuie să știi că nimic nu este mai greu pe lume decât a găsi pe cineva dispus să te asculte. Și nimic nu este mai greu decât a înțelege pe altul. A înțelege pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în tine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămâne străin. Or, cine să fi avut o parte identică sau măcar similară cu mine? Poate că politicește da. Sau în domeniul culturii, unde am avut comilitoni, nu însă și prieteni. I-am modelat după chipul și asemănarea mea, le-am inoculat ideile mele și, împreună, am construit o direcție nouă pentru societatea românească. Dar niciunul nu s-a dovedit a fi capabil să se apropie cu adevărat de mine, să-mi împărtăşească trăirile, să vibreze la gândul că avem o misiune istorică.” (p. 193)

„Dacă mi-a fost teamă de ceva a fost că voi da greș și că se vor adeveri spusele tatei: Ai să ajungi un terchea-berchea, Titule, și s-alege praful de toată strădania mea de a vă vedea oameni așezați, la casele voastre!. Cu asta ne-a scos ochii. Și mie, și Emiliei. Nu rata nicio ocazie să ne fluture aceste vorbe, pe care le voia profetice… Nu-l suportam pentru asta, dar îmi dau seama acum că mi-au prins bine. I-am arătat eu lui cine sunt și ce pot.” (p. 18)

„De asta m-am ținut mereu deasupra intrigilor și coteriilor, ferindu-mă de jocurile mici. Rolul meu era altul. Am fost, o pot spune fără modestie, ca un șoim, survolând, din pisc în pisc, intervenind doar când a fost nevoie în viața politică și culturală. În rest, am poposit pe înălțimi, atent la orice mişcare, ca nu cumva cele ce construisem să fie în pericol. Am indicat direcţia de urmat, am corijat abaterile de la traseu, am temperat exagerările. Am încercat să fiu eu însumi un om echilibrat, un reper pentru fragila societate românească, uşor influenţabilă în absenţa unei tradiții democratice și a unei educaţii corespunzătoare. Am căutat arta vieții. Și, să nu mi-o iei în nume de rău, părinte, cred am găsit-o. Pentru mine înseamnă rezervă, discrețiune, cumpătare, în genere negațiune și în rezumat abnegațiune.” (pp. 18-19)

„Dar, până să ajung la această filosofie de viață, am învățat și am îndurat multe… Un dascăl esențial mi-a fost sărăcia. Te văd mirat. Îngăduie-mi să-ți explic. Am cunoscut-o în adolescență, studiind la Academia Theresiană, după visul tatălui meu, profesorul Ioan Maiorescu, despre care cred că ai auzit. A lucrat o vreme în minister și a publicat câteva studii despre românii din Istria. Nu? Nu-l ştii?… Nu contează…

A fost ideea lui să mă dea la cea mai bună școală imperială, chit că mijloacele sale modeste nu i-o permiteau. Nu eram săraci în sensul la care te gândești. Eram sărac prin comparație cu colegii mei, fii de baroni și conți. Când ai o sută de mii, ești sărac față de unul care are un milion și bogat față de altul care abia are o mie… Era, de fapt, o nepotrivire între condiția mea de copil dintr-o familie de intelectuali venit din Valahia și cea a colegilor mei din capitala bogată a unui imperiu şi mai bogat. Bunul meu tată m-a împins printre ei, deși locul meu nu era acolo. Îi voi fi pururea recunoscător. Ce şansă pentru mine să învăț la cea mai importantă şcoală care exista la acel moment în Viena! S-a zbătut și mi-a obținut o bursă, m-a dus acolo şi m-a lăsat al nimănui, lipsit de susținere. La mila Domnului, cum se spune… Însă Domnul nu mi s-a arătat şi am rămas la mila bucătăreselor din internat cărora a trebuit să le intru pe sub piele pentru o porție mai generoasă, care să mă îndestuleze, fiindcă altceva nu-mi permiteam.” (pp. 20-21)

„Dar am plătit scump pentru această îndrăzneală… M-au privit ca pe un intrus, mirându-se ce caută un sărăntoc fără avere și sânge albastru la masa bogaţilor. Firește că m-au tratat cu dispreț, disprețul suveran al celor care se ştiu stăpâni. Educați în spiritul privilegiilor de castă, m-au privit ca pe un paria.” (p. 21)

„Ce fericire și totuși ce blestem să fii un om superior înzestrat! Să desfaci firul în patru, să cercetezi cu de-amănuntul cauzele fenomenelor și efectele lor, să faci perceptibil glasul în care o mie de lucruri se exprimă printr-o mie de limbi sau să simți că ai croit un drum nației tale. E-o rară fericire, asemenea celei mai înalte ce poate fi cunoscută pe pământ. Dar umbra acestei fericiri este adâncă. Iar umbra asta plutește pe cerul meu de ceva vreme, întristându-mă. Pentru că mă tem că n-am trăit pe măsura realizărilor mele… Știu, pare greu de crezut că unul ca mine n-a trăit, dar aşa a fost. M-am lăsat trăit, aruncându-mă în vâltoarea vieții cu o voință uriașă de a reuși. Aparent am reușit.” (pp. 225-226)

Maiorescu. Confesiunile unui stoic de Adrian Jicu