Cu speranța că istoria nu se va repeta, despre „Mansdorf” de la Teatrul Evreiesc de Stat

Suntem rugați să ne așezăm pe scenă, lângă membrii orchestrei sau în spatele acestora. Știind cât de mare este scena, n-ai cum să nu te întrebi unde vor juca actorii. Înțelegi că n-are rost să-ți pui această întrebare când este trasă cortina (dintr-un satin maro, care te trimite cu gândul cu spectacolele de cabaret, dar de ce nu e roșie pricepi în timpul spectacolului): actorii vor fi pe scenă, în fața spectatorilor, printre ei sau în sală. Se joacă printre rândurile de fotolii, de la balcon, de pe scara de acces din culise etc. Practic, se reconstruiesc traseele artiștilor și instituției sub ochii noștri. Drumuri cu hârtoape, întrerupte brusc de diferite evenimente, deloc drepte. Așa s-a scris istoria Teatrului Evreiesc de Stat din București, primul teatru evreiesc profesionist din lume. Istoria acestei instituții n-a început să se scrie la București, ci la Iași, acolo unde există și un muzeu dedicat acestuia; muzeul face parte din complexul muzeal Casa Muzeelor, care funcționează în clădirea fostei Chesturi a orașului și deloc întâmplător în aceeași clădire funcționează și Muzeul Progromului din Iași. Recomand vizitarea ambelor muzee (de fapt, a întregului complex muzeal), mai ales celor care nu cred că-i mai poate impresiona ceva.

Maia Morgenstern – credit foto Răzvan Leucea

Numele lui Avram Goldfaden se aude și în spectacolul montat de Mihai Lukács pentru Teatrul Evreiesc de Stat. Ca și cel al lui Iacob Mansdorf, regizorul evreu polonez care a stat în România doi ani, timp în care a lucrat cu actorii evrei și a contribuit la ridicarea mai multor spectacole, dar mai ales a contribuit decisiv la istoria Teatrului Barașeum. În 1945, deci la terminarea celui de-al doilea război mondial, când evreii se întrebau dacă mai are rost să faci teatru. Două pogromuri, un război mondial și sute de mii de victime cărora supraviețuitorii trebuie să le onoreze memoria. De aici și întrebarea care se aude des în timpul spectacolului: mai are rost să facem teatru? Parafrazând, mai are rost să facem artă când știm câți oameni au murit doar pentru faptul că au fost evrei? Mihai Lukács a compilat foarte multe texte de teatru idiș – chapeau bas pentru documentare – și a dat celor șase performeri roluri complexe. Roluri „cu carne” cum ar spune artiștii, căci fie că vorbim de clovni, fie că vorbim de demoazelă sau de regizor, rolurile sunt combinații de personaj și artist. Cu alte cuvinte, ceea ce face Mihai Lukács este să rezolve la nivel de text una din dilemele cu care s-ar fi confruntat orice alt regizor aflat în locul lui: cum să vorbești despre istoria unui teatru, aducând în același timp la scenă personajele care au încântat spectatorii de-a lungul anilor, dar și artiștii care le-au dat viață.

Lorena Luchian – credit foto Răzvan Leucea

Eu am văzut spectacolul cu distribuția Mircea Dragoman, Darius Daradici, Maia Morgenstern, Lorena Luchian, Andrei Miercure și Katia Pascariu. Cei șase se plimbă prin sală și pe scenă ca și cum ar fi casa lor și, într-un fel, teatrul acesta e mai mult decât casa lor. Toate evocările evenimentelor dramatice capătă semnificația dorită, tocmai pentru că regizorul a avut grijă să se păstreze linia unui realism care ne trimite cu gândul la teatrul documentar. Artiștii știu foarte bine că ei au îmbrăcat mai multe haine în același timp, dar, cum-necum, acestea nici nu-i incomodează, nici nu-i sufocă. Cu foarte puține excepții, ei joacă tot timpul cu fața la spectatori, ceea ce înseamnă că ei fac parte din istorie, ei scriu atunci, pe loc istoria teatrului. Se plimbă prin sală, se așază în fotoliile de spectatori, se duc la balcon sau intră în scenă de unde nu te aștepți, orice ar face toți cei șase vor rămâne în permanență în fața spectatorilor, a noastră, celor care eram acolo unde sunt ei de obicei. Mi-aș dori să nu se uite acest lucru: ca să fii credibil atunci când vorbești despre un eveniment istoric sau despre o epocă istorică trebuie să o faci cu obiectivitate, dar și cu implicare. Cu alte cuvinte, să povestești ca și cum ai fi în miezul evenimentului, dar cu luciditate. Exact așa au fost cei șase performeri din Mansdorf, asemenea lui Ianus bifrons, cu o față întoarsă în permanență spre ce a fost (istoria nu trebuie să se repete, mai ales evenimente tragice precum deportarea în Transnistria, pogromurile sau închiderea în lagărele naziste) și cu o față îndreptată spre viitor. Ce va fi depinde de noi, de felul cum vom înțelege în permanență să ne asumăm trecutul și să construim pe el sau cu ajutorul lui.

Andrei Miercure – credit foto Răzvan Leucea

Da, mai are rost să mergem la teatru. Ca să revenim la întrebarea pe care artiștii evrei și-o puneau la finalul celui de-al doilea război mondial – da, mai are rost să facem teatru. Iar teatrul ca instituție nu există fără spectatori. Am admirat sala Teatrului Evreiesc de Stat și mi-am plimbat ochii când tot timpul spectacolului; m-am întrebat adesea oare câte drame s-au consumat în acele fotolii și câte povești de dragoste și-au avut începutul tot acolo. Câți oameni de stat au văzut spectacolele teatrului de-a lungul anilor sau câți artiști au făcut parte din trupa teatrului de la înființare și până acum. Poate că n-ar strica ca după spectacol să există o discuție cu actorii și să aflăm, de exemplu, cine le sunt modelele sau care moment din istoria instituției le este mai drag.