Un roman al lucidității mai degrabă autoflagelante decât eliberatoare. Un spațiu al interiorității, marcat de borne fragile. Confruntați în egală măsură cu un trecut traumatic, un pacient și psihoterapeutul său sunt prinși în sinuoase strategii de control reciproc și de manipulare psihologică, fiecare fiind perceput ca o ecuație enigmatică de către celălalt. S-ar părea că unul e călăul, celălalt victima, dar rolurile se pot schimba când nu te aștepți, ca în faimosul film mut al anilor ’20 Cabinetul doctorului Caligari. Li se adaugă un adolescent cu sindrom Asperger, inhibant cu inteligența lui ieșită din comun, precum și două femei aflate într-o relație ambiguă – toți acești protagoniști nefiind decât niște morți-de-vii, trăind pe muchia dintre ardoare, pasionalitate și angoasă.
Fragment
…Un pas, un vârf de pas. O singură ridicare a pasului şi muream. Toţi. Înţelegi, maestre? La naiba. Înaintam toţi şase pe vârfuri, la marginea rezervaţiei de zimbri de lângă Haţeg. Tăcuţi, aplecaţi de spate, atenţi la fiecare adiere care ne-ar fi putut indica prin preajmă pe vreunul dintre cei zece giganţi. Opt masculi, două femele. Specia pe cale de dispariţie. Călcam cu prudenţă curioasă, aşteptam să le dibuim prezenţa. Exhalaţia. Nu voiam să speriem animalele. Să le învrăjbim. Ne-ar fi putut trăda şuierul pietrişului de sub tălpi, adus în timp de miile de turişti pe domeniul protejat. La fel, scârţâitul crengilor şi al frunzelor mucede, rămase de cu toamnă.
Doar atât am auzit înaintea urletului tău. Dar ce urlet! Ca ameninţat de o fiară scăpată din preistorie, cu care te pomeniseşi în faţă. Nu ştiam de unde ai răsărit, nici nu te-am observat până nu ţi-ai înălţat o mână către Alic. Înainta în rând cu tine. Colegul nostru Alic. I-ai prins braţul, l-ai zgâriat. Ţi-ai înfipt vârful pantofului în talpa lui stângă, aflată-n aer. I-ai păstrat piciorul ridicat cu piciorul tău care tremura, i l-ai oprit să coboare. Nu l-ai lăsat să calce. În spate, noi, ceilalţi, ne-am poticnit lovindu-ne unii de alţii. Pe cale să ne-amuzăm, deodată frisonaţi. Nu te cunoşteam, înnebuniseşi, în cel mai bun caz ceva te speriase. Vedeai tu ce nu vedeam noi? Ai rămas cu talpa stângă pe sol, cealaltă suspendată sub talpa lui Alic. Răstignit astfel, ţi-a reuşit o răsucire a torsului către noi. Cu o palmă deschisă ne-ai somat, Nu mişcaţi. Te priveam consternaţi, un saltimbanc chinuit, contorsionat, aproape să te dezechilibrezi, să cazi, ai şi căzut. Nu cu tot corpul, cu o palmă sprijinită pe sol. Cât de caraghios. Ne uitam unii la alţii, nu pricepeam, ceva nu părea în regulă. Neîncrezători în gestul tău, dar şi neliniştiţi. O clipă mai târziu, mai mult mângâind decât presând, ai îndepărtat buruienile înalte care crescuseră împrejurul a ceva ce găsiseşi între ele, şi doar gâfâiala ta în telefon avea să ne lămurească. Să ne-ngrozească. Chemai ajutoare, te-necai în vorbe. Urgenţă, genişti, Pompieri. Am dedus. Înainte ca Alic să fi apucat să calce, dibuiseşi între ierburi un proiectil.
Nu-ţi aminteşti? Nici acum?! Ce dracuʼ?!
Înţepeniţi, abia respirând, i-am zărit şi noi forma cilindro-ogivală. După toate aparenţele, un proiectil nedezactivat. Ţineai degetele peste firele ierbii, nu-ndrăzneai să le mai ridici. Şi mai monstruoasă, însă, clipa în care am auzit răspicat instrucţiunile care curgeau din telefon. Situaţia în care ne aflam. Nu vă clintiţi, perimetrul poate avea şi altele, aşteptaţi pe loc, şi-abia atunci ţi-am înţeles urletul de impact, şi-abia atunci pulsul nostru înnebunit, picioarele înmuiate, slăbitul în puteri. Tremuram şi ne temeam până şi pentru tremuratul nostru. O undă de şoc?
Şi-atunci. Ai făcut ceea ce nimeni n-a făcut pentru noi, n-a făcut şi nici n-ar fi putut face, proiectilul ameninţa să explodeze la o simplă atingere, ne-ar fi ars pe toţi, ne-ar fi jupuit, bro, pe toţi, carne macră ne-ar fi făcut, dar erai tu acolo, şi-n odiosul interval de câteva zeci de minute până la sosirea echipajului salvator, aşa cum rămăseserăm încremeniţi, cum ne priveam unii pe alţii cu feţe palide, niciun surâs, doar rânjete, doar sudoare, doar ochi holbaţi, ne-ai vorbit fără oprire, ne-ai sustras, te răsuciseşi să-ţi vedem faţa, şi ce mimică, şi nici nu mai ştiu ce anume ne vorbeai, nu conta, aveam nevoie de tine, de peroraţia ta, bolboroseala care ne-a mai domolit pulsul, fără ea atacurile de panică ne-ar fi dus pe toţi şase direct în clinici, cum ne-au şi adus aici, nu pentru că n-am fi bine, după terapia pe care ai făcut-o cu noi şi acolo în câmp, după liniştea aia sinistră care însoţise gesturile specialiştilor, cu câtă fineţe, în timp ce noi aşteptam detunătura fatală, când nu ne-au lăsat să părăsim locul decât după mai bine de o oră de încordare, fiindcă aveau să găsească şi celălalt proiectil la mică distanţă de primul, sub aceeaşi rădăcină a arborelui scăpată la suprafaţă, până n-au verificat întreagă tarlaua şi mai departe, nu atât pentru noi, mai mult pentru siguranţa rezervaţiei, şi-n toată foşgăiala aia în care distingeam doar vocea ta, vocea ta pe care n-am uitat-o, care ne stăruie-n urechi…
