Între două lumi (recomandări de lectură)

Taichi Yamada, romancier, dramaturg și scenarist japonez, a publicat mai multe romane de-a lungul timpului, unul dintre cele mai cunoscute și traduse fiind Străini, în 1988, carte distinsă cu Premiul Yamamoto Shugoro. Romanul a cunoscut două ecranizări de succes (1988, 2023), a fost tradus în mai multe limbi și este, și azi, o carte surprinzător de proaspătă și de provocatoare.

Scris la persoana I, din perspectiva unui narator protagonist, romanul pornește de la următoarea situație: Hideo Harada, scenarist de notorietate, a divorțat recent de soția sa, căreia, generos, i-a cedat cele mai multe bunuri materiale. După divorț, bărbatul trăiește o criză de identitate la nivel personal și profesional, petrece mult timp singur, într-un bloc cu șapte etaje, analizându-și viața și încercând să-și onoreze proiectele artistice. În timpul unei plimbări prin cartierul în care a copilărit, intră într-o sală de spectacol și are parte de o întâlnire stranie, șocantă, cu un bărbat care pare sosia tatălui său, decedat împreună cu mama, în urmă cu treizeci de ani, într-un accident auto. De aici, romanul se desface pe două paliere în care acțiunea, atâta câtă este, combină realitatea concretă cu elemente aparent supranaturale, dar firești și profunde atunci când le „citești” în cheie simbolică. De fapt, cititorul înțelege lesne că plimbarea lui Harada prin cartierul natal nu este întâmplătoare: el trebuie să călătorească în trecut, spre rădăcini, o călătorie de identificare și de recuperare în urma căreia să poată reface legătura cu prezentul și cu viața reală, marcată deja de multă tristețe și debusolare.

Rămas fără părinți încă din copilărie, crescut de un unchi, Harada a fost lipsit de afecțiunea parentală atât de necesară la acea vârstă, s-a maturizat înainte de vreme și cumva a luptat să se afirme, să izbândească și astfel să acopere un gol, fără să știe mereu că lipsa celor dragi nu poate fi suplinită de nimeni și de nimic.

Ascultându-și instinctul și curiozitatea, bărbatul își urmărește presupusul tată reînviat din morți, iar acesta îl invită cu naturalețe acasă, unde sunt întâmpinați, cu același firesc, de o femeie care are chipul și vocea mamei. Părinții arată exact așa cum erau atunci când au murit, într-un accident auto, în urmă cu treizeci de ani, așadar sunt mai tineri decât fiul lor, doar că astfel de mărunțișuri nu par deloc să conteze. Cinează împreună, iar vorbele și gesturile afectuoase ale celor doi sunt un balsam pentru Harada. O lumină atemporală stăruie peste această scenă domestică, astfel încât elementul supranatural este inserat în narațiune fără nimic spectaculos sau terifiant.

După fiecare astfel de vizită la cei doi, bărbatul se simte fericit, revigorat fizic, dar cei din jur, de la simple cunoștințe la prieteni, sunt îngrijorați și îl trimit urgent la medic, remarcându-i paloarea și kilogramele pierdute. Un soi de vampirism pare să-l stoarcă de vlagă în ochii tuturor, nu și în ai săi, deși se privește/se cercetează insistent în oglindă. Cu toate acestea, nu se poate sustrage mirajului trăit, care-i permite să recupereze momente frumoase cu părinții, așa cum visase mereu după pierderea acestora. Indiferent de consecințe, continuă să-i viziteze, trăind halucina(n)t între două realități pe care le percepe drept normale:

„Ideea ca niște părinți de treizeci și ceva de ani să aibă un fiu de patruzeci și opt ținea de domeniul fantasticului, dar dacă halucinațiile mele făceau posibil acest lucru, eu eram dornic să mă las pradă lor. Frica îmi dispăruse ca prin minune. În fața ochilor nu aveam decât chipurile fericite ale părinților mei, întâmpinându-mă cu brațele deschise.” (pagina 95)

Teama de a-i pierde din nou capătă contur și este mai puternică decât aceea că și-ar pierde mințile, socotind halucinații aceste întrupări ale părinților săi. Revederea, întâlnirile la cină sau în oraș, firescul vorbelor și al gesturilor compensează orice altceva din lumea reală. Deși cunoaște, în imobilul în care locuiește, o femeie ușor stranie, care îi devine iubită și care-i cere imperios să își ia rămas-bun de la părinți și astfel să nu-și mai pericliteze sănătatea, Harada nu este pregătit să-i piardă a doua oară:

„Dar dacă suprimam această slăbiciune, nu-i făceam oare să dispară și pe părinții mei, care primiseră viață în Asakusa? Chiar dacă erau acolo când îi vizitam, iar în restul zilelor păreau să-și vadă de treburile lor, nu era totuși posibil ca ei de fapt să nu existe decât atunci când intrau în contact cu mine? Mi i-am imaginat ca pe niște figuri de ceară încremenite în plină acțiune. Dacă eu eram singurul care le insufla din nou viață?” (pagina 95-96)

Frumusețea acestei cărți stă deopotrivă în poveste și în stil. Nicio stridență, niciun efect căutat anume sau evidențiat printr-o tehnică epatantă. Protagonistul nu atrage, nici el, atenția în mod deosebit, nu se înscrie în galeria neînțeleșilor sau a inadaptaților, nici în cea a rataților. Este un bărbat obișnuit, cu dileme și frâne specifice vârstei mijlocii: un soțneatent la nevoile partenerei, un tată care nu știe să-și gestioneze relația cu fiul adolescent, un fiu crescut de rudele părinților strămutați nedrept de repede la cele veșnice, un artist în pană de inspirație, dar care a cunoscut deja succesul.

Cititorului îi este la îndemână să se identifice, măcar parțial, cu un astfel de personaj. Partea cu adevărat frumoasă și emoționantă este transgresarea spre celălalt plan narativ, acea fantă spațio-temporală care permite reîntâlnirea fiului adult cu părinții; este străin de ei, sunt străini ei în dimensiunea care contribuie la reunirea familiei? Bucuria pură pe care fiul o trăiește în scurtul răgaz al celor câteva vizite este redată cu simplitate și finețe psihologică. Faptul că „irealitatea este îmbrățișată cu ușurință” nu reprezintă oare un efect al dorului de genitorii tăi? Nu se traduce în căutarea de sine a cuiva aflat deja într-o criză majoră a vieții sale? Nu visăm oare la magia unei astfel de întâlniri care despovărează de vină, de neliniște, de întrebări?

Povestea de dragoste dintre Harada și Kei, vecina sa, deși scurtă și stranie, se desfășoară atât în realitate, cât și în irealitate. În realitate, relația lor este doar o promisiune: sosită la ușa bărbatului, dorind să aibă companie într-un moment de fragilitate și să bea o sticlă de șampanie, femeia este refuzată, apoi aflăm că se sinucide. În planul irealității, cei doi trăiesc intens împreună, astfel încât suprapunerea celor două planuri amestecă elementele și derutează, până la un punct, cititorul.

Poate că întâlnirea lui Harada cu părinții nu este decât un scenariu al dorului de ei și de copilăria marcată decisiv de pierderea acestora. Indiferent în ce dimensiune și prin ce artificiu este posibilă apropierea lor, ceea ce rămâne este acel sentiment profund, mirabil, al reîntregirii, al recuperării unui timp pe care soarta l-a răpit nemeritat și tragic. În singurătatea lui, bărbatul orfan și divorțat își rezolvă criza existențială dizolvând granițele între atunci și acum, între acolo și aici, între temporal și atemporal.

Străini de Taichi Yamada