„Părinți” de Diana Bădica

Romanul Dianei Bădica m-a purtat înapoi în timp, mi-a amintit de joaca în fața sau în spatele blocului, de zilele în care eram în clasele primare, altfel spus, de atmosfera copilăriei – cumva, lesne de înțeles, autoarea e cam de-o seamă cu mine, așadar a redat atât de bine perioada respectivă, încât am avut senzația unei incursiuni în propriul meu trecut. Însă Părinți nu e doar despre atmosferă, nu e doar despre copilăria împărțită între ultimii ani ai comunismului și primii ani ai interminabilei tranziții, deși și acestea ar putea constitui teme de sine stătătoare, pentru că nu le lipsesc nici dramatismul, nici profunzimea și nici culoarea. În romanul de față, ele se împletesc cu drama familiei Negrilă, narată de Ioana, fiică și soră prinsă într-un nedrept vârtej al sorții, încât abia târziu încetează să mai fie o simplă soră sau o simplă fiică și să trăiască prin ea însăși, pentru ea.

„E greu să înțelegi lumea când fiecare are altă explicație pentru aceeași realitate, dar e și mai greu să fii copil, iar pentru părinții tăi să conteze mai mult lupta lor decât persoana ta. Mama și tata vorbeau cu mine, uneori râdeam împreună, știau ce fac, ce vreau și cine e Tudor, dar nu mă vedeau. De cele mai multe ori vorbeau dincolo de mine, deasupra mea, prin mine. Eram un copil de aer. Existam și restul venea de la sine. Acum înțeleg că mintea lor era ocupată de Florinel, dar atunci înțelegeam doar îmbrățișările pe care nu mi le ofereau.” (pag.8)

Este surprinzător modul în care vocea naratoare se plasează în paralel cu evenimentele pe care le expune, adaptându-se cumva la etapa pe care o povestește, deși cronologia nu urmează un fir strict. Întâmplări de mai demult se insinuează în firul cronologic și evocarea lor intensifică scriitura. Mi-a plăcut foarte mult stilul în care este scris acest roman, umorul care se revarsă din această poveste de viață deloc fericită, poveste care este și una a maturizării, căci o urmărim pe Ioana din copilărie până când devine adult și își trasează singură coordonatele existenței, coordonate care își trag rădăcinile din anii copilăriei și adolescenței, cum altfel? Știu că nu este un roman autobigrafic, însă cred că autoarea a pus în el destul de mult din propriile experiențe și nu m-am putut abține să nu mi-o imaginez pe Ioana având chipul său care zâmbea de pe copertă.

„Am înțeles că dup-aia însemna momentul în care nu ar mai fi avut plicul cu bani. M-am așezat la masă și am cerut să mi se aducă prăjitura cu flori mici de ciocolată. În jurul nostru, toate mesele erau ocupate de grupuri de elevi care terminaseră orele. Mama a tras scaunul de lângă mine, mi-a dat părul după urechi, încercând să mă pupe și spunând că sunt o fată rea, pentru că noi aveam alte treburi la cofetărie și că oricum am prăjitură acasă, în frigider.
– Mincinoaso! Noi nici măcar n-avem frigider acasă, am spus tare, ridicându-mă de la masă.” (pag. 68)

Copilul Ioana se revoltă împotriva lipsurilor, împotriva neșansei de a avea un frățior mai mic bonav, care acaparează toată atenția părinților, împotriva certurilor dintre părinții săi, dar nu este un copil răzgâiat, revolta ei îmbracă alte forme, uneori mărturisite cu glas tare, alteori măcinate în sinea sa sau exprimate prin gesturi cărora nu le lipsește umorul, dar în umbra cărora se ascunde acea revoltă. Ea caută echilibrul, caută acea linie de plutire care aduce dacă nu fericire, măcar liniște sufletească. Maturizarea sa poate fi considerată și precoce, deși nu încetează mult timp să guste din bucuria jocurilor, printre puținele, de altfel, pe care le are. Ioana este un personaj complex, construit din tușe simple la prima vedere, dar, dacă scormonești un pic și apoi lași să se așeze cele citite, conștientizezi forța scriiturii și a poveștii a cărei protagonistă este. Într-adevăr, limbajul este unul simplu, oralitatea are o pondere consistentă, iar întâmplările narate poartă amprenta firescului, par rupte din cotidian, chiar și atunci când se referă la evenimente tragice – cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, construcția, în ansamblul său, este extraordinară, vie. Personajul-narator, dar și celelalte personaje par făcute din carne și oase, sunt cumva palpabile, existența lor nu se limitează la paginile scrise.

„- Dacă nu-ți convine carcasa, îți pui haine mai scumpe, da’, când ești țăran fără gusturi, dai banii degeaba. Tot se vede de unde vii. N-ai observat că astea urâte la față se machiază mai strident?
– N-am observat.
– Iasă te uiți la prietena lu’ mă-ta, Ana. Crezi că ea nu se vede urâtă? Ai noroc cu mine tu. Vorbim, te învăț… Păi, cine din scara asta mai vorbește așa cu copilu’ lui?” (pag. 156-157)

Proaspăt, tragic, comic, romanul Dianei Bădica te surprinde, te încântă și te face să nu-l mai lași din mână până nu-l termini. Mi-am dorit să îl citesc încă de când am publicat pe site un fragment din el. După ce l-am cumpărat, am constatat că am făcut, fără să știu, o faptă bună, căci drepturile de autor sunt donate Asociației Lumea lui Arthur, care se ocupă cu susținerea copiilor cu dificultăți în dezvoltare.

Editura: Polirom