Un fragment în avanpremieră din romanul Părinți, de Diana Bădica, în curs de apariție în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.
„Diana Bădica este prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică. Rareori cineva poate surprinde atîta viață într-o singură carte.” (Marius Chivu)
„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenția părinților, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenței, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinții se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăiește singură, convinsă că orice încercare de a-și întemeia o familie este sortită eșecului. Cititorului nu-i va scăpa, firește, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Narațiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficțiune o experiență de viață strict autentică. Ar fi însă o greșeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetița naivă, adolescenta orgolioasă și femeia matură, care își rememorează viața. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înțeles ca o construcție-de-sine în care, paradoxal, personajul preia inițiativa.” (Ovidiu Verdeș)
Diana Bădica (n. 1985, Slatina) a absolvit facultățile de Psihologie și Științele Educației și Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. În 2012 a participat la primul curs de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu. A colaborat la romanul colectiv Moș Crăciun & Co. (Editura ART, 2012) și a debutat cu volumul de poezie Enșpe mii de dimineți (Casa de pariuri literare, 2014). A publicat proză scurtă în revistele Iocan, Familia și Observator cultural, precum și articole în Dilema veche și Decât o Revistă.
*****
FRAGMENT
Trei sferturi din grădină erau ale bunicii, iar celălalt sfert al bunicului, deşi lucrau împreună. Bunicul ţinuse morţiş să aibă două rânduri de floarea-soarelui şi două de porumb. Miezul necopt de floarea-soarelui şi porumbul crud erau singurele lui plăceri. De ce să trebuiască să meargă pe câmp pentru
ele? Când plecam cu el în târg, observam că el cunoştea pe toată lumea. Mereu îl întreba cineva de vorbă, iar el răspundea în felul lui uşor absent, fără să spună cu adevărat ce aşteptau ceilalţi să audă.
— Ăsta e curios de când îl ştiu, îmi spunea încet. Ce-i interesează pe ăştia ce-i în casa mea?!
Se uita atent la ceilalţi.
— Ei, uite că-i interesează, îşi răspundea singur.
Cum a văzut măgăruşul, l-a întrebat pe om de ce îl vinde.
— Am avut numai de-ăştia până acu’, vreau să văd şi eu un cal la mine în bătătură, a spus omul acela.
— Cum îl cheamă? l-a întrebat bunicul.
— Marceluş.
— Ca pe ăla mic a lu’ Stan a lu’ Tigaie.
Stan a lu’ Tigaie era vecinul nostru, un băiat muncitor de vreo 25 de ani, mic şi pipernicit ca un şcolar de gimnaziu. Bunicul nu avea suficienţi bani la el, dar au bătut palma, convenind să se întâlnească pe seară la şosea pentru restul. Pe drumul spre casă, bunicul l-a ţinut de căpăstru cu dreapta, iar pe mine de mână cu stânga. Marceluş era la margine. Din când în când făceam un pas înaintea bunicului ca să-l studiez mai bine. Şi Marceluş se uita curios la mine. Era slăbuţ şi avea ochii umezi. Pe ochiul stâng i se vedea o pată ca o pânză de păianjen mai groasă.
— Tataie, de ce l-ai luat de lângă familia lui? Nu vezi că plânge?
— Nu văd, a răspuns.
— Dar că e bolnav ai văzut?
— Nu m-am uitat la el.
— Păi, uită-te! Unde îl ducem aşa acasă?!
Bunicul privea înainte. Îmi era frică de gura bunicii. Când nu-i convenea ceva, o ştia tot satul. Abia se luminase. Din curţile oamenilor se auzeau câini lătrând, găini cotcodăcind, strigăte şi lucruri trântite. La ţară e linişte doar când moare cineva. Se întâmplase de mai multe ori să plece la târg după un lucru şi să se întoarcă cu altul, dar de data asta întrecuse măsura. Odată s-a dus doar să-şi clătească ochii, cum zicea el, şi, când s-a întors acasă, capra fătase singură. Bunica gătea şi mătura în acelaşi timp – doar nu păzesc oala ca pe mort, spunea, plus că asculta muzică populară la Radio Craiova, ca să aibă spor. Dacă se chinuise capra, bunica n-a ştiut să spună. Slabe şanse s-o fi auzit din casă cu radioul pornit. Să trebuiască să cumpere grâu, iar el să vină cu mălai era ceva la ordinea zilei. Altfel, bunicul era o persoană de mare încredere.
— Ăsta e om! a zis bunica atunci când l-a văzut pe Marceluş.
— E măgar, nu om, am corectat-o.
— Vino încoa’ să vezi ce ochi blânzi are, a spus bunica.
— Poate vrei să spui umezi. Nu vezi că plânge?
— Nu plânge, mamaie, da’ nu ne cunoaşte. Trebuie să se obişnuiască şi el cu noi.
— Are ceva pe ochi!
Bunica s-a apropiat ca să-i analizeze ochii şi a făcut un semn slab cu mâna că n-are nimic.
— E bolnav, am spus.
— Nu o să găseşti om mai deştept şi mai recunoscător ca Marceluş al nostru în tot satul, a adăugat bunicul. Ai răbdare.
