N-am văzut Inimă și alte preparate din carne, deși mi-am propus să-l urmăresc fie și în format online, în cadrul FNT 2021. Ce au în comun cele două spectacole? Un scriitor, Dan Coman, coregrafa și trupa și, evident, echipa tehnică a Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova. Mare parte din actorii din câine cu om. câine fără om joacă și în spectacolul care a avut premiera la început de stagiune. Secvențialitatea textului/textelor, dramaturgia unor texte care n-au fost scrise pentru a fi aduse la scenă pare să fie preocuparea de moment a regizorului Radu Afrim. O preocupare care-și găsește resursa în studiile inițiale ale acestuia, dar și în dorința acestuia de a găsi noi formule de joc. Colajul de texte care aparent n-au nimic în comun – cine ar fi zic că fragmentul din Fragil de Simona Goșu, roman recent premiat la FILIT va fi adaptat și integrat într-un spectacol împreună cu textul lui Radu Tudoran? Hingherul cred că este o reminiscență (dar în sensul bun al termenului) de la Orașul cu fete sărace (un spectacol rămas între favoritele mele din ultimii ani), arheologia literară lasă urme adânci și dă naștere unor asocieri dintre cele mai neașteptate. E aici un semn că spectacolele lui Radu Afrim nu se nasc peste noapte, dintr-o toană de moment și se integrează de la sine într-un univers unic în spațiul teatral românesc. Îmi permit să spun că textele care intră în corpul spectacolului câine cu om. câine fără om sunt inegale, nu doar pentru că au dimensiuni diferite, propun subiecte diferite, dar mai ales pentru că toate converg în punctul relației dintre câine și om, o relație abordată din multiple unghiuri. Faptul că omul este o ființă socială nu se completează automat și cu ideea de toleranță. Nu, omul nu este neapărat o ființă tolerantă, ci mai degrabă este ființa care învață să fie tolerant de-a lungul unei vieți mai mult sau mai puțin asumată. Iar câinele face parte, de obicei, din acest proces lung și dificil.
Prietenul cel mai bun al omului, cum se tot spunea pe vremuri, câinele a devenit astăzi o prezență cotidiană firească. De rasă sau corcitură, câinele îl însoțește pe om în cele mai diverse locuri, în aventuri dintre cele mai exotice, îi devine ajutor în procesul de vindecare după o boală lungă sau dureroasă etc. Recunoscut sau nu ca tovarăș de drum, câinele preia din suferințele și neputințele omului și le duce în spate după cum îi este dat; câinele poate duce multă suferință în spate, mult mai multă decât poate duce omul, iar credința acestuia devine câteodată expresie a acestei suferințe. Deși puterea vindecătoare a câinelui este dovedită de-a lungul vremurilor de diverse întâmplări, iată că în secolul XXI vorbim de abandon și rele tratamente, de adăposturi pentru câini în care hrana nu este niciodată suficientă și de locuri în care animalele sunt schingiuite în mod frecvent. Așa se explică și titlul spectacolului și știm deja că din procesul de creație al acestuia a făcut parte și o vizită la unul din adăposturile pentru câini din Craiova. O vizită traumatizantă, care a dus la anularea repetiției programată în ziua respectivă.
Distribuția pe roluri a trupei teatrului din Bănie este, pe alocuri, deloc surprinzătoare. Omniprezența lui George Albert Costea, care joacă mai multe personaje și-și asumă și rolul de martor tăcut în unele scene, devine un pic redundantă; el dansează, se uită cu ochi de câine speriat în ochii stăpânului, caută sprijin și ajutor la oamenii străini, devine el însuși stăpân etc. În felul cum a gândit Radu Afrim spectacolul era nevoie de un astfel de personaj-liant, purtător de multiple măști, cu care să jongleze în favoarea stabilirii unei relații ad-hoc între spectatori și actori și să dea vizibilitate constructului. Pe lângă el gravitează toate celelalte personaje, care vin și ies din scenă în funcție și de text, dar și în funcție de cum a gândit regizorul raportarea personajului la temă, spațiul de joc și la celelalte personaje. Personal, nu sunt fanul unei astfel de montări, din care se evidențiază cu asupra de măsură decupajul, delimitarea fermă pentru stabilirea ulterioară a unei antiteze, dar știu că în sală au fost spectatori care n-aveau intenția de a rămâne și la a doua parte, dar au rămas, semn că ceva i-a atins și i-a determinat să rămână. De asemenea, au fost în sală și oameni cărora nu le plac câinii în mod deosebit; în pauză ei glumeau spunând că se află în plină ședință de terapie. Revenind la personaje, am avut momentul meu de sublim când, în plin monolog, mi-am întrebat vecina de scaun cine a scris textul în cauză! Era vorba despre Ochiuc de Dan Coman; Vlad Udrescu în rolul Fiului magnetizează pur și simplu sala și face o demonstrație de actorie de mare clasă, căci da, emoția se ridică deasupra cuvintelor și încarcă aerul sălii cu particule de autentic. Asociez invariabil emoția din Ochiuc (câinele) cu emoția din Hingherul, unde Claudiu Mihail umanizează un câine și o face într-atât de bine, încât câine fără om devine o realitate crudă, al naibii de crudă.
Nu știu dacă relația câine-om trebuie să devină funcțională, nici nu sunt convinsă că această relație se potrivește fiecăruia dintre noi, dar ce știu este că nimeni, niciodată n-ar trebui să facă rău (cu intenție) unui animal. Dar despre drepturile animalelor vorbim altă dată. Cum a adus câinii și rasele de câini în scenă Radu Afrim? Surprinzător, dar niciun câine nu defilează în carne și oase prin fața spectatorilor. Îi vedem însă peste tot, sub formă de profiluri care sunt mutate de ici colo, sau în proiecțiile video care au loc de-a lungul întregului spectacol. Îi regăsim în machiaj și în atitudine, gesturi, în ochii care împrumută mult din privirile câinilor atunci când fie le este foame, fie când le este dor de oameni etc. Costumele n-au cozi și urechi (slavă Domnului), dar capătă aspect de boarfe, cu alte cuvinte subliniază degradarea umană atunci când aceasta se instalează. Dar în spectacol regăsim și hainele unisex, în culori țipătoare (elementul de continuitate al montărilor lui Afrim), scoase la lumină în momentele muzicale; lor li se adaugă proiecțiile video (intens folosite de Afrim în ultimii ani), dar acestea devin în câine cu om. câine fără om mai puțin funcționale, pe alocuri sunt un fel de pretext pentru ceea ce au de construit personajele în scenă. Cu alte cuvinte, prea puțin mai contează valoarea lor estetică (cât de bine sunt filmate secvențele), în schimb devine prioritară funcționalitatea – ajunge mesajul sau nu ajunge la public? Imaginea susține sau nu textul (schimbul de replici)? Nu mai avem de-a face cu scene de nuditate și cu cele ale băilor (aproape) ritualice, prezente în foarte multe din spectacolele lui Radu Afrim, dar avem în schimb momente de grup de mare forță; câinii își caută stăpânii sau învață să se ferească de răutatea celor din jur.
După cele aproape patru ore de spectacol, la care se adaugă și ora de pauză, rămâi cu o puternică senzație de neputință. Suntem neputincioși în fața naturii? Cine mai știe? Suntem mai buni dacă iubim un animal, fie el și câine? Se prea poate! Învățăm despre emoție uitându-ne în ochii unui câine? Cei care și-au îngropat câinii, după zeci de ani de conviețuire, zic că da, se întâmplă și asta! Dar dincolo de toate aceste nedumeriri și interogații de moment, rămâne neputința! Că nu ne putem ajuta ajutându-i pe ei, pe câinii care ne ies în cale, de care ne lovim în piețe sau pe care-i auzim urlând în noapte de dor.
câine cu om. câine fără om – Teatrul Național Marin Sorescu Craiova
un spectacol pe texte de Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran și Radu Afrim
Regie, video și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Efecte video & animație: Cristian Niculescu
Asistentă de regie: Claudia Gorun
Asistentă de scenografie: Gloria Bucătaru
Make-up: Minela Popa, Mihaela Guran
Design lumini: Dodu Ispas
video oameni și câini: Orlando Edward
Cu: Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin-Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viță
