Scrisul ca terapie

Motto:

„După atâția ani, mă învârt în cușca mea, iar visele îmi sunt bântuite de crime și de răzbunare. Până-n ziua în care, în sfârșit, soluția mi se înfățișează ca o evidență: să ademenești vânătorul în propria capcană, să-l închizi între coperțile unei cărți”.

În 2020, Vanessa Springora publică o carte-document, Consimțământul, distinsă în același an cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie și Grand Prix des Lectrices de ELLE la categoria Document.

Consimțământul se citește ca un roman, dar nu este propriu-zis un roman, nu este ficțiune, ci o privire lungă, obiectivă, înapoi, cu trei decenii, în care viața autoarei și-a urmat firul abrupt, tarat de o experiență cumplită, care i-a marcat adolescența și toate alegerile ulterioare. Și poate nu atât experiența în sine, care nu se deosebește prea mult de altele, trăite de alte și alte tinere fete la vârsta când capacitatea de discernământ e abia în formare, ci felul în care s-au comportat adulții în cauză, membrii familiei, societatea, atitudinea acestora e blamabilă, condamnabilă; a închide ochii, a consimți la actele abuzive ale unui bărbat doar pentru că acesta este o personalitate culturală reprezintă un abuz mai grosolan, semnul clar al unei societăți în derivă morală și valorică.

Reconstituind momentele importante din viața ei, din perspectiva femeii adulte, Springora nu doar „se mărturisește”, ci mărturisește pentru toate adolescentele abuzate de bărbați influenți, bine situați în ierarhia socio-culturală, dar cu evidente înclinații pedofile, niște Humberți înfometați permanent, în permanentă căutare de Lolite pe care să le consume cu voracitate de păianjen.

Pentru a-(și) explica de ce a căzut în plasa unui astfel de prădător, autoarea își structurează cartea în șase capitole (Copilul, Prada, Dominația, Eliberarea, Amprenta, Scrisul), care reprezintă tot atâtea etape de asumare a experienței trăite, de la primii ani de viață, marcați de prezența/absența unui tată indiferent, violent fizic și verbal, cu accese de gelozie nejustificate și până la intrarea într-o relație amoroasă (auto)distructivă, urmată de ani și ani în care eliberarea de sub dominația unui bărbat-păianjen sau vampir își arată nu doar beneficiile, ci mai cu seamă sechelele.

Imaginați-vă o copilă pe care tatăl o abandonează treptat, martoră la degringolada unei mame frumoase, curtată de nenumărați bărbați, de care se lasă întreținută material. Se mută des cu locuința. Fata are șase ani când se produce divorțul părinților. E atrasă instinctiv de cărți, înfometată de povești. Visând să le scrie și ea într-o bună zi, dar cărțile o ajută mai ales să treacă peste abandonul patern:

„Unii copii își petrec timpul cățărându-se în copaci. Eu îl petrec între cărți. Îmi înec astfel durerea nemângâiată în care m-a aruncat abandonul tatălui meu. Pasiunea mea îmi acaparează complet imaginația. Citesc, prea devreme, romane din care nu înțeleg mare lucru, ci doar că dragostea rănește. De ce ne dorim atât de devreme să fim devorați?”(pag. 27).

Spre nouă ani, asistă involuntar la o scenă de sex în casă. E curioasă. Dezorientată. Dar mai ales simte „o nevoie nestăvilită de a fi privită”. Are, deja, doisprezece ani și i-a venit prima menstră. La treisprezece ani, mama o duce cu sine la o cină simandicoasă, unde îl întâlnește pe cel care îi va răsuci viața fără milă: un cunoscut și apreciat deja scriitor francez, „un bărbat frumos, de vârstă incertă”, o prezență masculină percutantă, „grandioasă”. Ea – o Lolită, el – un prădător, Humbert rafinat, experimentat, convins că e justă teza potrivit căreia tinerele fete trebuie inițiate în dragoste (de fapt, în sex) de către bărbați copți, că doar astfel vor evolua, păstrând o amintire plăcută despre etapa inițierii lor. O teză seductivă pentru o puberă, profund imorală din perspectiva unui adult. Pentru prima dată, se simte nu doar privită, ci și apreciată, dorită. Din perspectiva freudiană, fata caută cu ardoare, în scriitorul G., tatăl care o neglijează și o părăsește în momente-cheie ale existenței sale:

„Cad într-o reverie gândindu-mă la privilegiul de a fi întâlnit un bărbat din lumea literară atât de talentat și de sclipitor și, încetul cu încetul, mă transfigurez. Mă privesc în oglindă și acum mi se pare că sunt mai degrabă drăguță. Gata cu broasca la vederea căreia, reflectată în vitrina magazinelor, o luam la fugă”. (pag.42)

Iubirea pentru cărțile care i-au ținut loc „de frați și de surori” în copilărie se revarsă asupra acestui bărbat care scrie cărți. Care o seduce fără să-i pese că nu are discernământ, care îi scrie scrisori din ce în ce mai îndrăznețe și mai lascive, repetând o experiență pe care o trăise cu alte pubere înaintea ei și care va continua să seducă și după ce și-o va adjudeca pe ea. Fata i se oferă, consimte fără să aibă, de fapt, consimțământ moral sau juridic. Mama se opune slab, tatăl lui V. e furibund, când află, dar nimeni și nimic nu împiedică această relație nepotrivită: cei doi locuiesc într-un apartament clandestin, V. aproape renunță la școală, lumea literară acoperă această nouă aventură a lui G., care scrie cărți despre puberele și adolescentele seduse, un vampir literar multipremiat, incapabil de empatie, egocentric, cu un cult al propriului corp reîntinerit periodic într-o clinică privată. G. e, în fond, un pedofil. Când, în cele din urmă, grație unui denunț anonim, intră în vizorul oamenilor legii, își cultivă obstinant statutul de victimă a societății. O societate franceză extrem de permisivă, în 1980. Este o perioadă pe care Springora o evocă, aducând în discuție faptul că, spre sfârșitul anilor 1970, „un mare număr de jurnaliști și de intelectuali de stânga au apărat public cauza adulților acuzați că ar fi avut relații „reprobabile” cu adolescenți”. (pag. 60). Printre cei care au semnat „o scrisoare deschisă în favoarea dezincriminării relațiilor sexuale dintre minori și adulți” se regăsesc nume ilustre precum Roland Barthes, Gilles Deleuze, Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Louis Aragon. În 2013 s-a descoperit că autorul acestei scrisori publicate în Le Monde a fost chiar G., bărbatul care a sedus-o pe V. Peste ani, străduindu-se să-și refacă viața și să uite anii pervertiți de un monstru, Springora se întreabă retoric

„de ce au apărat cu ardoare poziții ce par azi atât de șocante toți acești intelectuali de stânga? Mai cu seamă relaxarea codului penal în ce privește relațiile sexuale dintre adulți și minori, precum și abolirea vârstei minime a consimțământului sexual?”

Sunt, firește, anii unei „liberalizări sexuale”, anii în care corpul și plăcerile carnale nu mai reprezintă un subiect tabu. Dreptul la plăcere e universal într-o Franță detabuizată, iar victimele directe sunt puberii și adolescenții care-și pierd nemeritat inocența: „Există nenumărate feluri în care poți deposeda pe cineva de sine”, notează Springora. Căci, recunoaște ea, G. era suficient de inteligent și de abil: o ajuta la eseuri, îi recomanda cărți și autori, o impregna nu doar cu sperma lui, ci și cu idei perverse, ambalate seductiv. Mai ales ideea că ei doi trăiesc o dragoste mare, unică, absolută, inegalabilă.

Când V. va începe recuperarea sinelui și a propriei vieți, apelând la orice ar fi putut-o ajuta să înțeleagă, apare în cartea aceasta, reconstituită, o scenă a întâlnirii cu Emil Cioran care, nu doar că nu arată empatie pentru suferința vizibilă a tinerei, ci îl acoperă pe confratele abuzator, explicându-și atitudinea prin faptul că acesta ar fi un scriitor mare, talentat, căruia i se poate îngădui orice derapaj. Iată ce-i spune Cioran lui V.:

„Îl iubești, îi accepți felul de a fi. G. n-o să se schimbe niciodată. Ai mare noroc că l-ai întâlnit. Rolul tău e să-l însoțești pe drumul creației, să te pliezi pe capriciile lui”. (pag. 143-144).

Ce răspuns misogin și limitat și nedrept, nu-i așa?! Vorba lui V., singurul lucru de bun-simț pe care i l-a spus, în fond, este doar acela că „G. n-o să se schimbe niciodată”.

„Cum poți să recunoști că ai fost abuzat când nu poți nega că ai consimțit?”

Ani și ani la rând, după ce s-a eliberat de sub dominația nocivă a lui G., chiar dacă acesta a tot căutat să revină în viața ei, îndepărtând-o de cărți, de scris, de prieteni, dar mai cu seamă de ea însăși, V. s-a luptat multă vreme cu postura ei de victimă. Consimțise la abuz fără să aibă vârsta necesară unui consimțământ legal. Emoțional, nici atât. Crezuse, cu inocența anilor tineri și din setea imensă de tandrețe, într-o iubire mare, totală, ideală.

După ani și ani, când astfel de cazuri și abuzuri, chiar dacă încă se petrec, sunt puse totuși sub incidența legii, iar societatea contemporană nu mai e atât de permisivă, Springora își exorcizează călăul și demonii interiori într-o carte-mărturisitoare. O carte-medicament, dar mai cu seamă o carte-dezvăluire, o carte-dezvrăjire, o carte-avertisment.

Consimțământul de Vanessa Springora