Atenție, scriitor cu arme albe! – „Cuțitul japonez” de Răzvan Petrescu

Dacă vreți, avem de-a face c-un „Reservoir Dogs”… cultural-politic neaoș! Asasinul plătit este… Vocea de Împărat al Sirenelor a naratorului, pardon, vocile, cuvintele dezlănțuite ale scriitorului, da, ok, sunt mai mulți asasini care se bat pentru singura armă disponibilă în această carte (mai sunt și altele, dar ele sunt surprize!), Cuvântul, camuflat ca un ninja dacopat, dar mai ales dacofil, în plăselele unui cuțit de găsit la final…ul unei liste de așteptare, p.86, de fapt „Lista de așteptare”, unul dintre textele care are în prim plan un scriitor, de plan doi, trei, sau patru, care vrea să fie printre cel aleși (nu, nu în Academie, ci în rândul celor care au o indemnizație specială, care le-ar permite să se declare…în fine, bogați!) – un altul, în „Disidentul”, dorește să-i fie acordat nu știu ce mare Premiu al unei Înalte Comisii (poate UNESCO, nu mai verific, oricum, ceva important, foarte)! Dintre celelalte personaje, multe sunt… istorice, ca să vedeți cu ce se mai ocupă muza Klio, seducând scriitori responsabili să le arate adevărata față, rând pe rând; dar, de fapt, „Kill Bill” devine aici… Kill Klio sau un altfel de „Pulp Fiction”, dacă tot începe cartea cu un „Jaf Armat”, în care este inserată și o anumită doză de duioșie… atlantică (ca-n N.A.T.O., ca să fie mai clar, nu chiar cum s-ar fi uitat un Macron, de pildă, la Melanie Trump, fără nicio aluzie la Angela Teutonica!), precum într-un film cu Bruce Willis, Billy Bob Thornton, Cate Blanchett – „Bandits!”, un film cu spărgători de bănci, cu un haios triunghi amoros, unde ea respectă regula iubirii: nu alege! Așa cum nu alegi când iubești literatura adevărată, chiar dacă poți deveni spărgător de… edituri (observă „o bunicuță” că, după 1989, editurile nu au falimentat, ci au apărut mii și mii, p.163) sau să provoci cu literatura… lovituri de stat(ut)… filosofic, dacă se mai poate iubi și pârdalnica asta de înțelepciune ridicată la rang de politică de stat, mai ales în vremuri de pandemie, asumate creator și ele: se șoptește de fapt că pandemia (de prostie, de lăcomie) este starea firească, bucurați-vă că ați prins și vremuri normale!

Desigur, avem un… Tarantino mult mai subtil (cine a mai citit proză de Răzvan Petrescu, știe la ce subtilități stilistice și sufletești mă refer!): nu sângele umple ceea ce mai este de umplut, ci umori… invizibile, nebunii îmblânzite (și transpuse) literar, condiția umană damnată, cupă cum scrie Călin-Andrei Mihăilescu pe coperta IV, „mai ceva ca-n Dante”: cu precizarea că pe lângă Rai, Infern, Purgatoriu, lui Răzvan Petrescu i s-a permis (sau mai degrabă a îndrăznit el, eroic – scrie în „Mulțumiri”, p.203, text care nu este deloc de complezență, cum e mai peste tot, după model „occidental” sau nu, ci este chiar… tot literatură, mai eseistică, așe!, așadar scrie: „Nu am suficiente cuvinte pentru a aduce cele mai fierbinți mulțumiri ofițerilor, îndeosebi generali, care datorită devotamentului față de colectivitate mi-au pus la dispoziție o grămadă de documente pentru a-mi legitima cele mai eroice texte. Le păstre sub pat, unde stă pitbullul.”) să înnoiască al Patrulea Spațiu mental (sau real, para-mental): Textul, unde te poți mântui, damna, chinui care va să zică, te poți chiar aștepta (pe tine însuți ș.a.m.d., sau un alt eu)… Cei „prinși” cu cuțitul în insectarul cât un Jurrasic Park, în picătura de sânge, totuși, a unui… Mântuitor luat precum îngerii lui Marquez captiv într-un subsol, pus la îngrășat (dacă nu chiar obligat să scrie precum în Stephen King), nu au nicio vină și nicio șansă să mai scape: orice asemănare cu realitatea (mai exact, la p.7: „orice asemănare cu personaje și situații reale este complet lipsită de sens, din moment ce realitatea e de neconceput.”), indiferent de spectrul și sceptrul (de găsit și el în carte, sceptrul R.S.R., cu care tot apărea Nicolae Ceaușescu) politic, este voit întâmplătoare: dacă tot ziceam de King, Răzvan Petrescu este un… It „cât se poate de pozitiv”, confirmându-și locul de… rege al prozei scurte românești, contestat evident, de cei de pe o lată, altă listă scurtă, ascuțindu-și cuțitele (din oțel brazilian: în proza scurtă fenta, driblingul chiar contează; altfel spus, nu mă gândisem la celebra calitate a oțelului samba sau gălățean mai mult decât Răzvan Petrescu la Murakami, un Murakami de Tecuci, cu sau fără motor… literar, când îl pune pe dizident să-și ia o pisică „Norvegiană de Pădure”, p.188), pentru un alt Ide al lui Marte, deși Iulius nu era rege în 44 înainte de, printre aceștia și Marius Chivu, degrabă mărețind, tot pe coperta IV, încăpățînarea „inexplicabilă” a lui Răzvan Petrescu de a rămâne fidel „prozei scurte”: „Rareori se întâmplă ca un scriitor atât de înzestrat să-și contureze un univers, să-și cizeleze un stil, să-și șlefuiască obsesiile cu asemenea credință, vreme de peste treizeci de ani, într-un gen atât de puțin admirat. Cu această a cincea colecție de povestiri din cariera sa, Răzvan Petrescu se dovedește, o dată în plus, un maestru neegalat, ale cărui fraze taie adânc și insesizabil în mintea cititorului, rămas în urma lecturii deopotrivă înspăimântat și entuziasmat, tulburat și cu un mare zâmbet pe chip.”

Ce mai, ca într-un film după King cu final… fericit! (Nu săriți, că mai sunt și de astea! Pălăria lui Morgan Freeman mi-este martoră!) Pentru că demonstrația lui Răzvan Petrescu este magistrală ( ca să folosim și un pic de limbaj de lemn din pădurea… românească!): Cain și Abel, de la „Farsa”, prima lui piesă premiată de UNITER, erau români (exagerez, evident!), românii s-au născut scriitori, poeți, tot naiba aia este, și politicieni, ‘telectualii mai sunt buni doar să viseze la câștigat la loterii sau să recurgă la menționatele jafuri pe la bănci (cam greu), mai bine la case de schimb valutar și de idei literare (criză, mon cher!), oricum, după „Ultimul set” (nu, acolo nu este vorba de Țiriac, ci de alt Ion, care a avut ambiția să scrie „un” altfel de istorie, cu idealuri „întinate”), era aproape normal să urmeze un text în care să se vadă o lumină la capătul tunelului, dar, vai, nu era ceea ce idealul dictează, ci doar „Farurile trenului” (de la metrou, victorie a socialismului contemporan cu capitalismul, în drumul cu „viteză biblică” – „un înger fluorescent” ne-a spus să nu o depășim! – către cele mai înalte culmi ale comunismului corect politic și el), și trenul ne lovește pe toți, iar, iar, și iar, ca textele lui Răzvan Petrescu, inspirate de cum ne lovesc „profesioniștii” iar și iar (este un text „Profesionistul”!), de dăm cu toții în „Șpagat” (alt text) și cam rămânem acolo blocați, și pe față și pe dos, ba la „14 grade”, singura soluție nu mai este nicio revoluție, ci fuga într-o altă dimensiune, unde speranța poate fi luată cu noi, nu ca-n Dante, ci poate ca în Cortazar, citat cu un fragment din „Tăieturi din ziare”: „Un scriitor poate argumenta că dacă se inspiră din realitate, fie și din faptul divers, reușește să transfere faptele într-o altă dimensiune, conferindu-le o valoare deosebită.”

Problema complicată de hermeneutică apare când Răzvan Petrescu sugerează că… nu este convins de „cealaltă dimensiune” (tot p.203), deși propriile cărți (chiar și „Ursulețul lui Freud”) dovedesc că, da, ea există, doar dimensiunea este… tărâmul promis, este verde, deși totul, la urma urmelor, ar putea fi doar o farsă, „chestia asta chiar nu se mai termină, în vecii vecilor” (citat aproximativ), da, chiar și literatura poate fi o farsă, a se citi „Idiotul”, „Don Quijote”, „Pescărușul”, „Micul prinț”, dar mai poate exista și câte o consolare („Și nu-ți face nici o grijă, te vei naște din nou.”), da, cred că finalul de la „Ultimul set” a fost scrisă cu scrâșnet de dinți, da, moartea poate fi și sentimentală, poate avea și simțul umorului, poate și dicta, da, cine intră în cărțile lui Răzvan Petrescu chiar nu mai are nicio speranță. Poate cu excepția scriitoarelor suedeze tinere sau nu (vedeți și cazul cu ABBA, dar cred că aici a sărit acul de pickup de pe vinil; Anni-Frid și Agnetha nu au nicio vină)!

Fiecare text, inclusiv „Mulțumirile”, are câte un moto, cel de la „14 grade” fiind din Pablo Picasso: „Tot ce-ți poți imagina este real.” „Tradus” un pic, tot ceea ce a fost real îți poate ajuta imaginația să te ajute să scrii (după cum cronicile din menționatul „Ursuleț…” sunt total non-conformiste, probabil și moto-urile nu sunt doar niște simple moto-uri, putând fi adnotate sau ironizate, precum cel de la „Mulțumiri”, care ar fi din Helen Keller: „Cele mai bune și mai frumoase lucruri nu pot fi văzute, nici măcar atinse. Trebuie să le simți în inimă.”), dar, din nefericire, cel puțin în „Cuțitul japonez” (mai ceva ca o picătură chinezească care cade la… Guantanamo), cele bune și cele frumoase așteaptă tranșări riguroase pentru a le găsi: probabil partea bună este că tot ce veți găsi în carte nu au fost simțite cu inima… sufletului ci prin rațiunea rabelaisiană, pantagruelică, evident, sau prin ochelarii lui Caragiale, care îl făceau să vadă… aproape cu mănuși deloc pierdute pe Zoe culegând zaharicalele monstruoase ale lui Agamiță, probabil străbunicul neanderthalian (scuzați să fim de către neanderthalieni!, via William Golding!) al multora dintre personajele lui Răzvan Petrescu implicate în sistem(e), cărora, dacă ar fi să (le) facem un top, am pune pe locul întâi (care într-o lume infernală firească, ar fi, de fapt, ultimul loc),… la egalitate pe toți, dar am începe, cavalerește (doar este un fel de Apocalipsă a … personajelor, chiar dacă sunt mai mult de patru, personajele, nu cavalerii!) cu Zoe a începutului de mileniu (O Elenă a Troiei eterne, și ea românească-tracică), din „Șpagat”, specialistă în „șpagatul șarpelui, șpagatul-menghină, șpagatul-vîrtelniță (am uitat să precizez: scriitorul preferă cu î din i), șpagatul-ventuză, gura-leului, limba-miresei, mîna franțuzească, Fecioara de Fier, spânzurătoarea, șaiba de foc, lipitoarea”, dar care va sfârși, că așa-i în tenis, scuze, asta era pentru nea Ion, cel care dialoga mai ceva ca-n „A șaptea pecete” cu Moartea, că așa-i cu datul la fund, „de la o vreme” (neprielnică) „numai sub apă” și dicteul automat al personajului continuă: „scafandrul mă liniștește, zice c-o să obișnuiesc, și lui i-a fost greu la început, însă acum nu mai apare nici el, nici copilașul, nici nimeni, vine doar o fetiță ciudată, negricioasă, care-mi șoptește că toți bărbații cu care m-am culcat sînt demoni. Nu mari, ci de-ăia mici, subofițeri. Unul dintre ei chiar mi-a dat un pai ca să pot respira sub nivelul lacului. Și în timp ce-auzeam o muzică oribilă, cu viori care scîrțîiau printre bubuiturile artificiilor-dragon, s-a înfundat paiul.” (p.154)

Un sfârșit brusc, dar atât de sugestiv! Cm se mai întâmplă și în alte câteva cazuri, dacă nu chiar în toate, printr-un singur punct, excepția fiind finalul din „Pastorala”, unde apare un semn al întrebării, cel al unui nou spălat pe mâini, deoarece, evident, într-o umanitate în care fiecare îl spionează pe Celălalt, toți devenind prin rețele de socializare informatori ai tuturor, noua venire a posibilului Mântuitor nu se va termina „cușer”!

Întâmplările, personajele se mai întretaie, deși povestirile ar părea independente, dar România, nu-i așa, este însuși Satul Global, fiecare îl știe pe fiecare, toți primarii au grup de whatsapp, toți se gândesc să revoluționeze administrația publică, fac ședințe de spiritism online chemându-l pe Ceaușescu spre a se lămuri cum pe vremea lui se puteau face economii cu încălzirea sau cu gunoaiele… Stop, situațiile nu sunt chiar așa în cartea lui Răzvan Petrescu, deoarece (acolo mai este menționată) este și o Poliție a Sufletului (doar menționată, poate încă nu înființată), „iubirea e pentru oameni vulgari” (nu mai ziceam cărui ministru posibil… demis…ionat îi aparține cugetarea), spitalele sar în aer, cu sau fără Covid, spitalele sunt și pentru scriitori și cei care scriu despre cărți precum aceasta, bine că nu este un „cuțit japonez” pentru seppuku, ciobanii români încă nu știu despre Miorița și alte chestii legate de onoare, demnitate, ei pozează doar pentru reviste pentru soldați americani, europeni, ruși sau după caz, ciobanii noștri inventează călătoriile în timp, fără mașini de acest tip, pentru a reînvăța de la Mărășești, Mărăști, Oituz cum se poate lupta cu mâinile goale, cum se poate lua premiul Nobel pentru literatură și pace în același timp, fără să mai scrii și, evident, fără să mai lupți, cum poți deveni dizident în orice regim, vorba lui Florin Irimia, într-un număr recent din „Suplimentul de Cultură”, „Să trăiești în această țară înseamnă să te simți mereu amenințat de ceva”…

Ups, m-am tăiat! Așa se întâmplă când te joci cu armele albe! O carte pentru orice român inteligent, cu simțul umorului și al viitorului la purtător!

Răzvan Petrescu poate fi declarat fără sfială ori îndoială inamicul public numărul 1! Adică pentru public, adică pentru toți, pentru democrația noastră ce se ridică tot mai sus, tot mai original!

Cuțitul japonez de Răzvan Petrescu