Energica, super-amuzanta adaptare merge până acolo încât nu mai suntem în anii 60, ci în minunatele vremuri ale lui Obama și Trump (menționați în dialog – ca să nu mai spunem și de Macarena sau Bruce Willis!), se lucrează la laptop, dar se mai și răspunde, firesc, și la un fix, telefon fix, totul este reglat la fix, parcă suntem într-un episod din „Friends”, Sorin Misirianțu gândind întregul la modul exuberant, cu un dinamism al scenelor care nu lasă nici spectatorul, nici pe actori să respire ori să-și amintească de cumplitele vremuri ale pandemiei.
Montată pentru prima oară pe Broadway la Teatrul Plymouth pe 21 decembrie 1966, (ecranizată în 1971), având 261 de reprezentații până pe 5 august 1967, când este scoasă „de pe afiș” (Distribuția originală îl prezenta pe celebrul Anthony Perkins în rolul lui Andy, Richard Benjamin în rolul lui Norman și Connie Stevens în rolul lui Sophie), piesa este mai mult decât ofertantă și, ete drept, „dispusă” la sincronizare cu timpurile noastre! Nu numai pentru că dragostea este eternă, dar și pentru că jurnalismul, cel puțin într-o țară autentic democratică, poate fi sursă de inspirație și de… haz nebunesc! Doar Puterea, aleasă democratic, găsește și ea resurse de ironizare, criticare, satirizare, întotdeauna de neepuizat! Păcat că uneori „greșelile” lor duc la drame și tragedii care ar fi putut fi evitate! Desigur, jocuri de… putere, dominare, acceptare, revoltă sunt și într-o prietenie (cum este cea dintre Andy și Norman), dar mai ales într-o iubire sau mai multe, deoarece, vorba unui personaj, avem mai mult decât un triunghi amoros, este chiar un …pătrat, dar accentul va cădea numai pe relațiile dintre Norman și Sophie (excelentă Denisa Onisie, interpretând o fostă campioană la înot, participantă și la Jocurile olimpice, unde țările lumii a treia i-au provocat probleme… patriotice, sic!, care devine dulceața fetei americane de la „next door”, aproape idealizată, ideologizată, sanctificată de către cultura pop americană, Denisa jucându-se de-a Marilyn Monroe, Audrey Hepburn ori Jane Fonda din „Desculț în parc” sau cine mai vreți d-voastră; „personajul” trebuie să se descurce atât cu un reprezentant al forțelor armate, cât și cu ziariștii rebeli, care, sperând să dea o lovitură de presă, trăiesc într-un apartament modest, închiriat, în care își au și redacția) și, mai apoi, dintre Andy și Sophie.
Laurențiu-Andy este… un mic-mare patron american care încearcă să fie și bun prieten, dar și om de afaceri și coordonator, fiind gata să facă orice pentru binele singurului angajat: de pildă, să angajeze și feblețea lui Norman, ca secretară, deși nu știe să fie secretară! În fișa postului ei: să zâmbească pentru Norman! Ceea ce Denisa reușește, „pozând” pentru un mic manual al celui care trebuie să zâmbească în fel și chip! Andy, înainte de a o angaja pe Sophie, mai își schimbă și vocea pentru a da sentimentul unei firme serioase, dându-se drept contabila!
Theodor Crețu este un Norman bestial, pardon, animalic („M-am transformat într-un un animal. Mi s-au dezvoltat simţuri de animal. Pot să-i miros şamponul de la trei străzi distanţă. Chiar dacă merge muzica la maxim pot s-o aud când îşi scoate ciorapii, înţelegi?!”), pardon, serafic, pardon, făcut și „preș” de către „patron” la un moment dat, „personajul” îndrăgostindu-se de Sophie la „primul miros” (cum mai adulmecă el, ca un Grenouille parodiat), Theodor Crețu își compune rolul cu mare atenție, „se simte” îndrăgosteala lui, obsesia, fulgerat „cade” în criză mistică: „Dumnezeu mă iubeşte şi mi-a făcut un cadou minunat. Praise the lord, Hallelujah!”
Cu un text de o anumită sensibilitate (chiar autorul, Neil Simon, a fost nemulțumit într-un fel de prima montare de pe Broadway, răspunzând la întrebarea dacă The Star-Spangled Girl ar fi fost mai bine cu regia lui Mike Nichols: „Da. Le-ar fi dat actorilor o altă atitudine; am fi mers mult mai mult pentru realitate decât comedia superficială care a ieșit.”), Sorin Misirianțu, actor de teatru și de film, regizor și de film și de teatru (având „în palmares” un „Trainspotting” rivalizând cu filmul, o operă rock „Richard al III-lea”; marcând istoria recentă a Teatrului Național din Cluj) se întoarce, de fapt, la o mai veche dragoste, prin 2014 montând chiar la Paris, la Palais de Béhague, cu titlul „Ménage à trois”, același text adaptare după Neil Simon.
Neil Simon, care a mărturisit că piesa este inspirată de „o conversație politică plină de spirit pe care a auzit-o între dramaturgul și scenaristul Paddy Chayefsky – de trei câștigător al premiilor Academiei pentru scenariu – și Rene Carpenter, soția astronautului Scott Carpenter.”, a recunoscut că, față de alte piese ale sale, aceasta nu a avut același succes. Dar montarea lui Sorin Misirianțu, jocul și entuziasmul celor trei actori dovedesc că, în lumea show-ului, pot exista și prejudecăți! Dar și minuni, care se pot vedea nu numai cu telescopul cu care Norman urmărește o altă stea fără nume, aproape fără nume, doar locul cinci la Jocurile Olimpice… Și ce minune mai mare poate fi decât să râdă în hohote un sceptic, un pesimist ca subsemnatul!
Așadar, ce-a văzut Parisul (Și… San Francisco, deoarece acolo se petrece acțiunea!), și la Galați! La Teatrul de Buzunar!
Mamă, ce-o iubesc!, adaptare după The Star-Spangled Girl de Neil Simon – Sala Mică a Teatrului de Buzunar Galați
Regia: Sorin Misirianțu
Distribuția: Denisa Onisie (Sophie), Laurențiu Bobeică (Andy) și Theodor Crețu (Norman)
