„Despre timp și apă” de Andri Snær Magnason

Când aud fraza „Jumătate din plasticul care exista azi pe pământ a fost produs după anul 2000”, încerc să fixez acest an în viața mea. Eram în penultimul-ultimul an de liceu și toți profesorii mei, părinții și bunicii mei trăiseră, până atunci, o mare, poate cea mai mare parte din viață, într-o lume diferită. Nu știu dacă au avut o viață mai ușoară, mai simplă, probabil că nu, dar lumea în care au trăit era, cu siguranță, mai curată. Din 2000 până acum s-a scurs cam jumătate din viața mea de până acum, iar eu mă consider încă tânără, crea ce înseamnă destul de puțin pentru așa o „productivitate”.

Dar ce ați zice dacă aș spune că asta nici măcar nu e problema cea mare? Vedem reportaje din țările sărace în care cartiere întregi de cocioabe sunt construite lângă niște râuri pline cu gunoaie. Un tablou dezolant, cu siguranță, totuși e doar praf în ochi pe lângă problema cea mare. Hotărâri de guvern care interzic vesela de unică folosință din plastic? Minunat!, dar nici pe departe suficient. Imaginile cu țestoase încâlcite în inele de plastic chiar sunt dureroase, nu putem nega aceste probleme, dar aceste imagini nu fac decât să abată atenția de la cauze mai grave ale poluării. Chiar dacă am face curat pe toată planeta, tot n-am fi în siguranță.

„De fapt, situația este cea mai gravă acolo unde totul pare curat și ordonat la prima vedere. Nivelul emisiilor de dioxid de carbon este cel mai ridicat în zonele dezvoltate, și la fel stau lucrurile și cu volumul deșeurilor produse, care ajung la groapa de gunoi sau sunt exportate în țări în curs de dezvoltare”. (Andri Snær Magnason, Despre timp și apă, Litera, 2021, p.204)

Poluarea este ascunsă la centralele de producere a energiei, care emit cam 25% din dioxidul de carbon din atmosferă. Din urmă vin industria construcției de mașini, agricultura, apoi restul industriilor.

La etapa în care ne aflăm, să ne debarasăm de plastic e deja prea puțin. Scopul nostru este să nu permitem încălzirea globală să depășească 1.5°C, iar pentru asta trebuie să eliminăm din atmosferă cantitatea de dioxid de carbon egală cu cea pe care o producem – peste 30 de gigatone zilnic. Adică trebuie să ajungem la zero emisii. O provocare la fel de mare ca și construcția mașinii timpului.

Oceanul, care absoarbe 30% din dioxidul de carbon pe care-l producem, adică cam tot ce se emite de industria energetică, nu ne mai ajută. Asta pentru că concentrația prea mare de dioxid de carbon în ocean duce la acidificarea lui. Acidificarea oceanului înseamnă că pH-ul lui scade. PH-ul este o mărime logaritmică la care fiecare unitate reprezintă o creștere exponențială de zece ori, iar scăderea pH-ului oceanului cu 0.1, atât cât a scăzut în ultimii treizeci de ani, este foarte mult. Consecința acidificării oceanului este subsaturația cu calciu a apei. Cam ce ar însemna asta: când apa e suprasaturată cu calciu, există un surplus de carbonat de calciu (piatră de var) care e folosit de organismele ce își fac cochilii din el; când apa e subsaturată, ea absoarbe carbonat de calciu, dizolvând cochiliile și recifele de corali.

Dacă scenariul nu vi se pare suficient de pesimist, atunci n-ar fi rău să știm că nici oceanul, nici eliminarea dioxidului de carbon din atmosferă prin metode inginerești s-ar putea să nu ne mai ajute dacă ajungem în momentul în care se topește permafrostul din Siberia, Canada și Alaska. În cazul acesta, se reactivează organisme care emit protoxid de azot, un gaz cu efect de seră de trei sute de ori mai puternic decât dioxidul de carbon. De asemenea, vor avea loc și emisii de gaz metan, de douăzeci și cinci de ori mai puternic decât dioxidul de carbon. În momentul în care s-ar ajunge până aici, reducerea amprentei de carbon nu ne mai salvează.

Dacă totuși vreți să insistați că totul nu este atât de grav, invocând argumentul schimbării neîncetate a naturii și spunând că erele glaciare s-au succedat permanent, urmate de retrageri ale ghețarilor, atunci trebuie spus că ineditul situației constă în faptul că schimbările naturale, care într-adevăr sunt firești, nu s-au produs totuși niciodată simultan pe întreaga planetă: undeva ceva murea, altundeva – se năștea, se retrăgea într-un loc și înainta în altul, în timp ce acum ne confruntăm cu o situație fără precedent din cauza atât a vitezei cu care au loc schimbările, cât și a scării la care se produc acestea.

Cam acestea sunt liniile de subiect pe care le abordează Andri Snær Magnason în cartea Despre timp și apă, doar că el încearcă să dilueze descrierea tehnică a situației într-o eseistică mai umanizată, prin raportare la valori precum familie, tradiții, dar și la mitologie. Aceasta pentru că autorul își pune întrebarea „De ce oamenii sunt atât de indiferenți la avertismentele pe care le înaintează comunitatea științifică în legătură cu încălzirea globală?”, și găsește două răspunsuri. Unul este acela că schimbările climaterice sunt o problemă de dată recentă și sensul cuvintelor din vocabularul ecologist pur și simplu nu ajunge la oameni. Ne-am confruntat, de-a lungul secolelor, cu războaie, sărăcie, epidemii, dictaturi, totalitarism, dar acest tip de problemă este ceva cu totul nou, nu este o problemă socială, politică sau economică, ci una din cu totul alt registru, una cu care nu ne-am mai întâlnit și de aceea nu îi înțelegem gravitatea. În rezolvare problemei ecologice, ideologiile la care ne-am obișnuit să ne raportăm, fie ele imperialiste, socialiste sau capitaliste, sunt irelevante. Din acest motiv, Magnason consideră că trebuie să găsească o portiță deja deschisă spre înțelegerea oamenilor, aceea prin care, alături de idei și concepte cunoscute, să pătrundă în conștiința noastră și problema ecologică. Într-un cuvânt, el încearcă să traducă problema ecologică într-un limbaj mai apropiat de noi.

Acest argument al autorului m-a intrigat foarte mult, pentru că îl consider pertinent. Nu toți oamenii sunt în stare să înghită descrierile științifice seci și uneori incomprehensibile ale cercetătorilor, dar foarte mulți oameni sunt sensibili la proză și poezie. Și atunci consider că chiar suntem în situația în care trebuie să găsim un consens cât mai larg în rândul oamenilor, pentru a ne înțelege că trebuie să depășim împreună această problemă, indiferent dacă aceștia se pretează explicațiilor științifice ori se sensibilizează prin literatură sau alte încercări stilizate. Este o iluzie că toți oamenii analizează toate situațiile în mod rațional și e bine că există soluții alternative care, la drept vorbind, am convingerea că pot deschide și ușa rațiunii. Pe de altă parte, consider că soluțiile cu impact se află totuși în mâna guvernatorilor și a cooperării internaționale, dacă e să ignorăm interesele financiare și înțelegerile pe sub masă care întârzie luarea unor măsuri urgente. De consensul larg, în aceste condiții, avem nevoie pentru susținerea acestor măsuri, care, mai mult ca sigur, ar fi nepopulare, cât și pentru împiedicarea unor revolte sociale. Nu vreau să spun că nu putem, fiecare din noi, să ne aducem contribuția la protecția naturii, asta ar fi o enormitate pe care nu mi-aș permite-o, vreau doar să subliniez că problema este atât de mare încât e nevoie de instrumente pe măsură, la o scara la fel de mare.

Dar vorbeam despre cuvinte și despre faptul că neînțelegerea cuvintelor noi, care au intrat în circulație odată cu problema ecologică, este considerată, de către Andri Magnason, drept prima cauză a nereceptivității oamenilor la această problemă. Deși felul în care intenționează autorul să pătrundă în conștiința cititorului mi s-a părut interesant, totuși acesta nu a fost, după mine, și suficient de convingător, mai exact cred că ideea nu a fost exploarată cu suficientă îndemânare artistică. El se întoarce la mitologia islandeză, arată legătura cu alte mitologii asiatice, indiană în special, și, pornind de la vaca de gheață din această mitologie, Audhumla, vorbește despre importanța ghețarilor, atât a celor din Islanda, cât și a celor din Tibet, dar desigur și din Groenlanda sau despre ghețarii arctici. Ei bine, eu mă așteptam, dat fiind scopul propus, la mai multe comparații și analogii relevante, care să aducă problema ecologică mai aproape de înțelegerea noastră comună. Pe de altă parte, alegerea traducerii prin mitologie mi se pare problematică din motivul invers celui evocat de autor: schimbările climaterice nu le înțelegem pentru că sunt prea noi, iar mitologia nu ne sensibilizează pentru că e prea… veche. Dacă oamenii nu întotdeauna au capacitatea de a înțelege orice, au, în schimb, obiceiul de a uita aproape orice. Și atunci, dacă scopul este chiar să miști cumva conștiința umană, nu doar să impresionezi prin erudiție, recurgi la metode mai pământești. Nu te raportezi la o problemă reală recurgând la lucruri care sunt percepute de oameni ca ceva la fel de ireal și ciudat ca un tablou abstract. De altfel, merită menționat că în privința impresiilor, efectul este puternic: eu fiind un cititor dintr-o cultură îndepărtată atât de cea nord-europeană cât și de cea asiatică, am citit cu interes și consider că mi-am îmbogățit bagajul cultural din cartea respectivă, însă tot cred că liantul dintre mitologie și ecologie, în felul în care a fost construit de autor, este slab. Asta nu înseamnă că cartea nu m-a sensibilizat; ea m-a mișcat pentru că deja eram sensibilă la problema respectivă, nu datorită felului în care decide autorul să o abordeze. Vreau să spun că, după parerea mea, mijlocul nu servește scopului propus, dar are efecte colaterale frumoase și impresionante totuși. Cartea conține și două interviuri cu Dalai Lama care se apropie mai mult de scopul propus.

Ei bine, am vorbit, până aici, doar despre prima cauză a indiferenței oamenilor față de problema ecologică: faptul că aceștia nu înțeleg retorica ecologistă. A doua cauză ar fi aceea că oamenii pur și simplu cred că această problemă nu-i va afecta. În cadrul acestei idei, autorul vorbește despre timp și este, după părerea mea, mult mai convingător. Magnason aduce istoria propriei familii în narațiune și ne arată cât de lungi sunt legăturile noastre cu trecutul, dar și, printr-un calcul pe care i-l cere fiicei sale de zece ani, cât de departe ajunge legătura noastră cu viitorul. Nepoții noștri vor ajunge să trăiască în anii 2100, iar până atunci avem de rezolvat niște probleme pe care noi le-am creat și pe care avem responsabilitatea să le rezolvăm, dacă nu vrem ca acestea să afecteze viața oamenilor dragi nouă într-un mod dramatic, ba chiar tragic.

Așadar, odată ce am vorbit despre problemă și am vorbit despre cauzele care obstrucționează înțelegerea problemei, a venit timpul să vorbim despre speranță, atât în limitele cărții Despre timp și apă, cât și depășind aceste limite.

Eu aș împărți chestiunea speranței pe care e rezonabil să o avem în legătură cu problema ecologică în trei părți, care decurg una din alta.

Primul lucru pe care l-aș aduce în discuție este o chestiune de etică. Pornind de la remarca lui Cristian Iftode, pe care o face în cartea sa Viața bună, nu putem să nu observăm și să nu recunoaștem faptul că, atunci când vorbim despre un eveniment sau o persoană, avem tendința de a le judeca moral, în timp ce propriile noastre comportamente și acțiuni sunt lipsite de motivație morală, dar sunt racordate, cel mai adesea, la interese mai ales economice. Avem tendința de a judeca moral, dar a lăsa acțiunea morală pe seama altora, care la fel nu au o conștiință antrenată în sensul dobândirii virtuților. Înainte de a ne întreba ce avem de făcut, trebuie să ne întrebăm ce fel de persoane suntem, dacă suntem gata să depunem efort constant pentru a ne schimba în sensul unei vieți bune, inclusiv ecologice.

Cu această idee despre etica virtuții în minte putem avansa și introduce o alta: aceea de misiune a generației noastre. Nu putem să nu ne aducem aminte aici de celebrul eseu al lui Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, în care spunea că generațiile secolului XX (și putem extrapola și asupra secolului XXI), suferă de o lipsă a misiunii. Masele iau totul ca pe un dat natural, toate condițiile prielnice în care s-au pomenit de la naștere, începând de la confort, siguranță și abundență, până la libertate și drepturi ale omului le consideră un dat firesc, nu înțeleg efortul care a stat în spatele dobândirii acestor bunuri și idealuri. Din această cauză, atitudinea față de ele este iresponsabilă, egoistă și imatură. Nimic mai adevărat și în cazul raportării noastre la natură. Alături de confortul și drepturile pe care le-am câștigat trebuie să conștientizăm, pe lângă efortul depus pentru a le obține, și costurile pe care le implică, dar și impactul pe care îl are modul nostru de viață asupra mediului nostru de viață. Ei bine, iată că avem și noi o misiune, poate că ar fi rezonabil să ne raportăm la oprirea încălzirii globale ca la misiunea generației noastre. Despre acest lucru spune în treacăt și Andri Magnason.

Și, în sfârșit, a treia parte a discuției despre speranță, după ce presupunem că ne-am asumat etic misiunea de a opri încălzirea globală, ar fi despre inovație. Am avut impresia că Andri Magnason se contrazice pe alocuri vorbind despre tehnologie: ba spune că avem nevoie de o regândire a tehnologiei în sectorul energetic și de o invenție care să reabsoarbă dioxidul de carbon din atmosferă, că versiunile mai noi ale electrocasnicelor consumă mai puțină energie decât cele mai vechi, ba zice că pentru rezolvarea majorității problemelor nu avem nevoie de tehnologie. Bagă, în schimb, măsura de prevenție a problemei demografice prin retorică feministă, care nu este greșită în sine, ci doar tangențial valabilă și eficientă, după părerea mea, în condițiile în care măsurile se cer luate acum.

Ei bine, pe lângă necesitatea indiscutabilă a educației sexuale și pe lângă intenția salutară de a avea mai multe femei la guvernare, ba chiar și pe lângă faptul că trebuie să consumăm mai puțin și, în același timp, să nu generăm mase enorme de gunoi, trebuie, în primul rând, să găsim metoda prin care să eliminăm excesul de dioxid de carbon din atmosferă, exces însemnând tot acel dioxid de carbon pe care noi înșine îl producem. Iar soluția, în acest caz de importanță majoră, nu poate fi decât inovația tehnologică.

Un prim pas în acest sens deja e făcut, și a scris despre el chiar Andri Magnason, în cartea sa Despre timp și apă. În 2012, inginerii de la centrala geotermală de la Hellisheidi au încercat să absoarbă dioxidul de carbon în rocă. Procesul presupune amestecarea acestuia cu apă, transformarea amestecului în apă carbogazoasă și pomparea lui în sol, unde este lăsat să vină în contact cu bazaltul. Din reacție rezultă carbonat de calciu cristalizat (CaCO3), același material din care coralii își construiesc cochilia. Reacția durează câteva luni, adică e destul de rapidă pentru scopurile urmărite. Această metodă poate fi folosită oriunde există rocă bazaltică, inclusiv pe fundul mării.

Așadar, inovația tehnologică chiar este o măsură necesară și ar putea fi soluția cea bună, dacă am încuraja-o. Dar ce se întâmplă de fapt știm din cartea lui Matt Ridley despre inovație: opunem o rezistență enorma la inovație, atât la nivel individual, cât și guvernamental. Matt Ridley arată cum chiar organizațiile de activiști ecologiști opun rezistență unor soluții inovatoare mai ecologice. Amintim doar rezistența la modificările genetice ale plantelor care implică mai multe alimente pentru mai mulți oameni, obținute de pe terenuri mai mici, fără a dăuna ecosistemului. Asta înseamnă mai puține terenuri exploatate agricol și mai mulți oameni hrăniți. Apoi, să nu uităm și de restricțiile foarte aspre impuse construcției celor mai ecologice centrale de producere a energiei, cele nucleare. Desigur, accidentele din trecut ne-au învățat că trebuie să fim foarte vigilenți în această privință, dar condițiile constrângătoare până la maxim impuse construcției acestor centrale fac nu doar nerentabile aceste încercări, ci și imposibilă inovația în acest domeniu. În fine, ceea ce vreau să spun este că, pe lângă măsuri importante precum interzicerea pungilor de plastic și a zborurilor de distanță scurtă, sunt necesare măsuri de o anvergură mult mai mare, care implică tehnologie, aport guvernamental, cooperare internațională și susținere populară.

În cele din urmă, nu pot să nu spun că vorbim, la urmă urmei, despre salvarea noastră. Să nu ne amăgim cu sintagma „salvarea planetei”; planeta va mai exista încă milioane de ani înainte de a cădea pe Soare, dar va exista fără să susțină această viață împovărătoare pe suprafața ei. Noi suntem cei care trebuie salvați!

Dar dacă e să păstrăm sintagma și să ignorăm interesul nostru vital, oare nu ar fi singură frumusețea naturii un motiv suficient ca să o salvăm?

Despre timp și apă de Andri Snær Magnason