„Inovația: cum funcționează și de ce-i priește libertatea?” de Matt Ridley

În unul din eseurile sale, scrise pe la sfârșitul anilor ’90, Matt Ridley scria că e de așteptat, dacă o nouă pandemie ar fi să apară, ca aceasta să fie provocată de un virus, nu de o bacterie, și anume de un virus preluat de la animalele sălbatice. „Pariez pe lilieci”, a adăugat. Oricine știe a citi corect datele, poate fi un vizionar. Iar informația despre prezența rezervoarelor mari de virusuri de tipul SARS-Cov la lilieci nu era un secret, precum se știa și despre cultura consumului de mamifere exotice în sudul Chinei.

Nu va fi vorba, în continuare, despre pandemie, însă am ținut să subliniez că dacă prognoza jurnalistului, omului de afaceri și autorului britanic Matt Ridley nu e o coincidență, și pare să nu fie, atunci acuratețea cu care interpretează datele poate că merită atenția noastră. Cartea pe care a publicat-o în pandemie și care a apărut, în română, în cadrul imprintului ORION al Grupului editorial Nemira, este despre inovație: Inovația: cum funcționează și de ce-i priește libertatea?, carte pe am citit-o cu interes, chiar dacă unele idei ale sale cad pe lângă filozofia mea de viață. Oricum, în șirul lung al lecturilor mele despre creativitate, cartea lui Matt Ridley se remarcă prin prospețime, claritate și o bună structurare și expunere a ideii.

Merită să menționez, de la bun început, că aspectul pe care l-am apreciat este faptul că autorul nu doar analizează date și evenimente, ci încearcă să construiască o teorie, care ni se relevă abia după ce faptele sunt expuse și informațiile examinate. Ei bine, după ce și teoria ne este prezentată, aceasta este în continuare susținută de argumente, în baza exemplelor de la începutul cărții. Chiar dacă, după mine, ideea pe alocuri nu ține, arhitectura cărții mi s-a părut bine închegată.

Dar să trecem la conținutul ideii în sine. Spre deosebire de alți autori, care tratează istoria inovațiilor prin prisma inovatorilor (un exemplu fiind chiar cel citat în cartea față, anume Walter Isaacson, cu a sa carte Inovatorii (despre care am scris aici), Matt Ridley vorbește despre inovație ca despre un organism care „evoluează din tehnologii concepute anterior de mâna omului și nu sunt inventate de la zero” (p.260). Așadar, inovația este un proces colectiv, gradual și, mai mult decât atât, inexorabil. Cu toate că cei pe care îi cunoaștem drept inovatori își merită, probabil, numele și faima, Matt Ridley susține că, deseori, acestea sunt exagerate și nu reflectă decât fragmentar istoria inovațiilor. Dacă nu ar fi existat Edison, cu siguranță altcineva ar fi inventat becul, pentru că venise timpul pentru acea inovație. Accentul pe care îl face anume pe inovație, ca proces evolutiv, care, cu trecerea timpului, suferă schimbări, deseori întâmplătoare (serendipitatea ar fi regula, în inovație, nu excepția), este ideea centrală a cărții, care este înconjurată de exemple, argumente și, în bună parte, de explicarea barierelor ce stau în calea apariției tehnologiilor noi.

În orice caz, analogia cu fenomenul evolutiv, deși frumoasă și potrivită pentru unele caracteristici ale inovației, mi s-a părut cam exagerată, dat fiind faptul că multe proiecte ce au dus la apariția unor inovații importante au fost intens și intenționat finanțate (inclusiv de guverne, a căror impact Ridley îl neagă vehement) cu scopul de a crea tehnologii, chiar dacă nu se știa exact la ce vor duce și chiar dacă apăreau, pe parcurs, „inovații colaterale”, iar intenționalitatea nu se pupă cu ideea evoluției. Dacă Ridley susține că inovația nu e același lucru cu invenția, ci e perfecționarea și punerea în practică a ideii spontane – invenției, adică aducerea invenției la forma în care poate fi utilă oamenilor, printr-un proces asiduu de încercare și eroare, diferență cu care sunt de acord, atunci ea are un caracter deliberat și mai e și dependentă de finanțare în acest scop. Rolului finanțării autorul nu i-a oferit nici un subcapitol, dar poate că ar merita să ne întrebăm câte inovații apar din nimic. Da, în carte este un capitol care vorbește despre inovațiile preistorice (agricultura, domesticirea animalelor), care cu siguranță nu au fost finanțate, dar să nu uităm că acestea s-au întins pe sute sau mii de ani și cu siguranță nu la un asemenea interval ne așteptăm când ne gândim, acum, la inovații.

Odată ce am fost atât de nerăbdătoare să vă spun ideea centrală a cărții, pe care autorul o desfășoară abia în capitolul opt, mă întorc la structura ei. Primele șapte capitole descriu istoria inovațiilor din diferite domenii: energetic, transport, sănătate publică și, desigur, comunicare și calculatoare, la care se adaugă și inovațiile pe care autorul le numește „low-tech”, dar care au schimbat mult lumea în care trăim, precum valiza pe roți sau containerele standardizate de pe vapoare. Deși caracteristicile inovației sunt descrise detaliat și explicit în capitolul opt, prejudecățile noastre sunt puse la încercare deja în primele șapte, mai multe idei cu care suntem obișnuiți fiind demontate. Între ele, câteva merg fățiș contracurent: inovația, cum am spus mai sus, nu este invenție, nu este ideea spontană care a apărut în capul unui singur om, ci este un lung proces de încercare și eroare, dar mai ales e muncă de echipă; de cele mai multe ori, inovația precedă știința – tehnologiile apar pentru că funcționează, iar explicația funcționării lor vine din urmă; și, țineți-vă bine chiar dacă ați văzut, la Discovery Channel, multe filme despre război – ei bine, e foarte probabil că acesta să fi încetinit, nu accelerat, multe tehnologii importante. Pentru această din urmă teză, ca să torn gaz pe foc, las și niște citate:

„Lipsurile din timpul războiului, grijile legate de securitate și – în Marea Britanie – bombele zburătoare V1 au continuat să pună piedici proiectului, deci nu e deloc clar că penicilina ar fi fost dezvoltată mai lent pe timp de pace. […]

Veștile despre proprietățile penicilinei ajunseseră în Germania chiar dinainte de război, iar doctorul lui Hitler o folosise ca să-l trateze pe Fürer după tentativa de asasinat din iunie 1944, dar nu a existat nicio încercare serioasă de a mări producția acolo sau în Franța. Probabil că și asta ar fi fost diferit, dacă anii 1940 ar fi fost pașnici”. (p.78-79)

***

„Asemenea radarului și calculatorului, avionul cu reacție este adesea considerat produsul inventivității din timpul războiului. Dar, ca și în aceste alte cazuri, munca esențială fusese de fapt făcută cu mult înainte de începerea ostilităților, atât în Marea Britanie, cât și în Germania, și este imposibil să știm cât de repede ar fi fost descoperit avionul cu reacție și comercializat într-un univers alternativ, în care anii 1940 ar fi fost prosperi și liniștiți”. (p.118)

***

„În 1945, fără război, deja sigur ar fi existat dispozitive electronice, digitale, programabile și pentru uz general. Într-adevăr, fără nevoia de confidențialitate, e posibil ca ele să fi evoluat mai repede pentru că echipele separate își împărtășeau mai repede ideile și își foloseau dispozitivele în alte scopuri decât calcularea traiectoriilor obuzelor de artilerie sau decodarea mesajelor secrete de la dușmani. Dacă Zuse, Turing, von Neumann, Mauchly, Hopper și Aiken s-ar fi întâlnit toți la o conferință pe timp de pace, cine știe ce s-ar fi întâmplat și cât de repede?” (p.213)

Poate da, poate nu, aveți liber la citit cartea pentru a-l contrazice pe autor.

Am spus deja despre ce este capitolul opt, care este baza construcției cărții, și am enumerat, mai sus, și câteva trăsături esențiale ale inovației. N-am să insist pe ideea de muncă în echipă ce duce la apariția oricărei inovații, doar vreau să las aici explicația autorului pentru persistența, în mentalul colectiv, a ideii contrare, că o anumită inovație ar fi meritul unui singur inovator:

„Poate că adevărul e că oamenilor le place să creadă că și ei ar putea deveni eroi doar printr-un unic salt al imaginației. O astfel de gândire magică este profund derutantă când vine vorba de personalitatea majorității inovatorilor adevărați. Faptele sunt mai puțin remarcabile, dar mult mai uimitoare”. (p.181)

În afară de trăsăturile menționate și cele pe care le veți descoperi citind cartea, mă voi opri doar la acel aspect, considerat primordial de autor, care stimulează neîncetat inovația: libertatea. Ideea va fi reluată și argumentată neîncetat până la sfârșitul cărții (nimic surprinzător pentru un libertarian declarat), dar, ca varietate a ei, în capitolul opt, Ridley vorbește despre faptul că „inovația preferă guvernarea fragmentată”. Astfel, Renașterea a fost o perioadă deosebit de fertilă în care multe inovații au apărut în micile orașe-stat din Italia. Tiparul, elaborat în China, a fost adoptat și perfecționat cu repeziciune în Europa de Vest tocmai pentru că era, pe atunci, fragmentată. Și în China perioadele de inovație explozivă au coincis cu guvernările descentralizate. (În ceea ce privește situația curentă din China, unde inovația înflorește deși numai libertate nu prea este, autorul m-a lăsat în ceață.) În timp ce citeam acest capitol, mă întrebam dacă nu cumva Ridley vrea sa sugereze că Uniunea Europeană frânează inovația. Nu, nu vrea să o sugereze, o va spune cu text deschis, în repetate rânduri, în capitolele 9 – 12, în care vorbește despre economia și politica inovației:

„Ostilitatea generală – chiar dacă neintenționată – a Uniunii Europene față de procesul de inovare este una din cauzele posibile ale recentei dezvoltări lente a economiilor europene. Șansele sunt mult prea ridicate împotriva antreprenorului. UE a așezat un șir de obstacole în calea start-up-urilor digitale, lăsând Europa pe banda lentă a revoluției digitale și fără uriași digitali care să rivalizeze cu Google, Facebook sau Amazon – spre deosebire de China. A instalat o versiune extremă a principiului precauției, chiar în Tratatul de la Lisabona. Atât Comisia Europeană, cât și Parlamentul European s-au opus în mod hotărât sau au împiedicat datele mobile, vaparea, fracturarea, modificarea genetică, aspiratoarele fără să și, de curând, editarea genetică, adesea folosind raționamente evazive, împrumutate de la grupuri de presiune sau lobby-uri corporatiste pentru interese tradiționale”. (p.381)

Chiar dacă e ușor să-ți dai seama că Matt Ridley este eurosceptic, asta nu înseamnă că trebuie să neglijezi exemplele pe care le dă. Cazul biotehnologiei din capitolul în care vorbește despre rezistența la inovație, precum și întregul capitol despre inovațiile în alimentație le recomand cu insistență, pentru că demonizarea editării genetice a culturilor ia amploare în virtutea unui curent de dezinformare, dar și a modei pentru organic, bio, eco… fără cunoașterea fundamentelor științifice, precum și prin ignorarea crasă a necesităților reale ale populației. Cazul blocării, de către Greenpeace, a utilizării în scopuri umanitare a Orezului Auriu, special conceput pentru a preveni malnutriția și decesul în rândul copiilor săraci, a căror hrană se bazează pe orez (700 000 decese anual din cauza deficienței de vitamina A), este strigător la cer.

Exemplele din alte domenii arată o viguroasă rezistență la inovație, chiar din partea companiilor, mai ales celor mari, cărora le este convenabil economic să păstreze starea de fapt, chiar și în cazul în care propriile departamente de cercetare și dezvoltare produc inovații. Pentru că este mai ieftin să faci lobby, decât să implementezi un produs nou. Ridley dă exemplul companiei AT&T, a cărei divizie de cercetare, Bell LabsLabs, inventase și concepuse celularul cu mult timp înainte de apariția lui pe piață, dar, fiindcă stătea pe un monopol confortabil de linii terestre, nu a considerat necesar să îl lanseze. Dar iată un caz mai recent, peste care am dat în presă, când două companii mari, BMW și Volkswagen, au organizat un cartel pentru a NU lansa mașini electrice, deși aveau tehnologia demult.

În general, Matt Ridley susține că libertatea este principalul mobil al inovației, libertate însemnând nu doar circulația și schimbul de idei ci și lipsa brevetelor și a proprietății intelectuale.

Cartea este consistentă, captivantă și, în mare parte, exemplele și argumentele mi s-au părut pertinente, dar o contradicție evidentă mă chinuie încă, cea referitoare la muncă și timpul liber. La un moment dat, autorul ne spune că inovația ne-a ajutat să obținem mai mult timp liber:

„La 1900, când speranța medie de viață din Statele Unite era de patruzeci și șapte de ani, când oamenii începeau să muncească la paisprezece ani timp de șaizeci de ore pe săptămână și nu aveau nici o posibilitate să iasă la pensie, procentul de viață pe care bărbatul mediu îl petrecea la muncă era de aproximativ 25%; restul era petrecut dormind, acasă sau fiind copil. Azi, procentul este de aproximativ 10%” (p.314),

după care ne propune un scenariu încă mai ademenitor, în care n-ar trebui să muncim defel:

„Imaginează-ți că roboții ar face tot ce ți-ai putea dori – inclusiv masaje la spate și struguri decojiți – și le-ar face atât de ieftin, încât nu ar mai fi nevoie să pleci la muncă pentru a câștiga ceva. Mai exact care e problema? […] Munca nu e un scop în sine”. (p.315)

pentru ca, spre sfârșit, să ne spună că muncim prea puțin și din această cauză a scăzut tempoul inovațiilor:

„Care este explicația pentru această viteză și anvergură a furiei inovatoare? Într-un cuvânt, munca. Antreprenorii chinezi sunt dedicați săptămânii 9-9-6: de la 9 dimineața la 9 seara, șase zile pe săptămână. Așa erau și americanii când au schimbat lumea (Edison cerea ore de lucru inumane de la angajații lui), și germanii când se numărau printre cele mai inovatoare popoare, și britanicii în secolul al XIX-lea, și olandezii și italienii înaintea tuturor. […]

E posibil ca Vestul să mai realizeze lucruri noi și deștepte în domeniul finanțelor, științei, artelor și filantropiei, dar a încetinit inovația produselor și proceselor care afectează viața zilnică”. (p.398)

***

„Transpirația, nu inspirația, este partea de care mare parte din Occident a uitat sau pe care a interzis-o”. (p.400)

Așadar, ca să nu mai muncim trebuie să muncim, dar, pentru că inovația e (sau trebuie să fie) un proces perpetuu, pe care nu trebuie să-l împiedicăm și căruia nu trebuie să-i opunem rezistență, trebuie să muncim mereu tot mai mult pentru ca să nu mai muncim defel cândva… într-un spațiu-timp paralel, probabil. În acest scenariu, pare că inovația este însăși sensul vieții.

Din punctul de vedere al subiectului pe care îl tratează, cartea este un studiu curios și bine organizat, cu perspective neașteptate nu doar în argumentare, ci chiar și atunci când tratează istoria inovațiilor, astfel încât nu mă întreb dacă suntem pregătiți moral și psihic pentru a munci atâta în numele inovației sau, invers, pentru a lenevi datorită ei, cel puțin nu cu ocazia acestei cărți. Chiar dacă pledoaria pentru inovație nu mă impresionează întotdeauna, tehnic cartea e bine realizată și cred că aduce prospețime în cercetare și dezvoltare, fiind nu doar interesantă, dar și utilă.

Inovația: cum funcționează și de ce-i priește libertatea? de Matt Ridley