Cine s-ar fi gândit că o tânără, frumoasă, dar ambițioasă și independentă, contesă din secolul al XIX-lea, va da startul unei grandioase revoluții în tehnologie, revoluție care va schimba definitiv felul în care ne exprimăm, comunicăm, gândim și acționăm? Pe vremea când descria detaliat principiul de funcționare al mașinii lui Charles Babbage, tânăra vizionară, înzestrată cu o imaginație bogată moștenită de la tătal său, lordul Byron, și secondată de un puternic spirit analitico-matematic, probabil era singura persoană care înțelegea cât de departe în viitor a reușit să vadă.
Ada, contesă de Lovelace a rămas pentru totdeauna sursa de inspirație și mascota erei digitale, nu doar pentru că a putut să înțeleagă și să explice matematic acea stranie mașină construită de Babbage, dar pentru că a prezis cât de mare va fi rolul mașinilor în viața omului și cât de mult o vor transforma. Exponentă a perioadei „științei romantice”, când orice inovație era întâmpinată cu venerație aproape poetică, Ada, deși avea o reputație de persoană instabilă și lunatică, nu era o simplă visătoare. Ea a înțeles cât de importante vor fi mașinile de calcul, cât de glorios va fi viitorul lor, dar totodată a formulat ceea ce mai târziu va fi cunoscut în științele computaționale drept „obiecția Lady Lovelace” – îndoiala contesei referitor la faptul că mașinile vor putea vreodată să înlocuiască rațiunea umană, că vor putea să genereze gânduri și să aibă intenții proprii.
Toate predicțiile Adei s-au împlinit: mașinile au transformat viața noastră, atât de mult încât uneori ajungem să confundăm viața reală cu cea virtuală; știința digitală a evoluat vertiginos și computerele au devenit tot mai umane. Cu toate acestea, chiar și obiecția Adei încă stă în picioare.
De la Ada până în prezent, istoria computerului, a internetului și a inovațiilor legate de acestea nu este însă o istorie a inovatorilor singuratici, ci este o istorie a colaborării, a schimbului de idei și a comunicării colegiale. Istoria digitalizării lumii noastre este reflecția însăși a esenței acestei digitalizări: interconectarea tuturor ideilor care pluteau la un moment dat în aer și a încercărilor care au fost realizate în diferite locuri pentru a crea inovații ce vor duce la o și mai mare interconectare a eforturilor, ideilor, minților.
Această captivantă istorie ne este oferită de către Walter Isaacson în cartea Inovatorii. Cum a creat revoluția digitală un grup de hackeri, genii și tocilari. Deși voluminoasă, povestea oferită de Isaacson este pasionantă și te ține în priză până la ultima frază. Întreaga poveste este un conglomerat de destine geniale, de condiții propice, de coincidențe fericite, dar și de perseverență, abiție, curiozitate, imaginație, versatilitate, inteligență și de „un dispreț sănătos față de imposibil”. Toate acestea au putut să se împletească în mod armonios și să producă transformarea în care trăim pentru că s-au sprijinit pe pilonii de bază ai unei revoluții tehnologice: colaborarea, complementaritatea, schimbul liber și colegial de idei.
Colaborarea. Antiexemplul acestui principiu de bază al inovației este John Atanasoff, cel care a construit, de unul singur, o mașină de calcul parțial electronică pe bază de tuburi electronice cu vid, capabilă să rezolve ecuații liniare simultane. Pentru că a fost un singuratic care a lucrat într-un subsol, mașina lui Atanasoff nu a devenit niciodată pe deplin funcțională și, ceea ce ar fi devenit o frumoasă inovație, a rămas să ruginească în acel subsol. Însuși Atanasoff ar fi rămas o notă de subsol a istoriei, dacă un alt personaj, mult mai deschis spre comunicare și schimb de idei, nu l-ar fi vizitat în laboratorul său din Iowa ca să-i „fure” ideea, așa cum a fost învinuit ulterior John Mauchly, unul dintre creatorii ENIAC – primul computer digital, de către singuraticul creator a unui computer nefuncțional.
Patentarea ideilor în științele computaționale s-a dovedit a fi o chestiune problematică și generatoare de suficiente situații conflictuale între protagoniștii implicați în dezvoltarea unei tehnologii, fapt generat de caracterul însuși al acesteia: se pare că condiția obligatorie pentru nașterea unei inovații este ca ideile să circule, să se transforme și să se acumuleze, și nicidecum să stagneze într-un singur creier, chiar și cel mai genial dintre ele. Mai multe personaje ale lui Isaacson vor fi deseori antrenate în încercări de însușire a meritelor pentru o inovație sau alta, pe parcusul derulării istoriei, dar se pare că meritul cel mai de seamă al tuturor acestora a fost faptul că au colaborat.
„Cei mai redutabili inventatori au fost aceia care au înțeles traiectoria schimbării tehnologice și care au preluat ștafeta de la inventatorii care i-au precedat.”
Laboratoarele Bell Labs, care consolidau și fructificau proximitatea fizică a oamenilor din diferite domenii tehnologice, sunt un exemplu strălucit de mediu în care inovația a înflorit. Același principiu al colaborării a stat și la baza culturii Intel, care a creat spații deschise în încăperile companiei, orientat spre munca în echipă, iar noul sediu central al companiei Apple reprezintă un cerc cu inele de spații deschise tocmai pentru că interacțiunea reală dintre oameni este atât de importantă. Este oarecum ironic faptul că principiul colaborării reale violează paradisul colaborării virtuale pe care îl construiește.
„Previziunile conform cărora intrumentele digitale le vor permite salariaților să lucreze de la distanță nu s-au adeverit niciodată pe deplin.”
Complementaritatea. Toate duetele geniale din lumea digitală au fost personalități complementare: Bob Taylor și Larry Roberts, Paul Allen și Bill Gates, Steve Jobs și Steve Wozniac, Sergey Brin și Larry Page, și alții care au lucrat strâns împreună, s-au completat reciproc mai degrabă decât au fost „suflete-pereche” care să colaboreze într-o perfectă și perpetuă înțelegere. Se pare că diferențele dintre ei, mai mult decât asemănările, au contribuit la apariția și dezvoltarea unor concepte fascinante.
La același principiu aș adăuga, pe lângă complementaritatea dintre oameni, și complementaritatea dintre interesele sau pasiunile aceleiași persoane, manifestate de către mai mulți exponenți ai revoluției digitale. Începând cu Ada Lovelace, care a moștenit sensibilitatea artistică a tatălui său, ce s-a împletit perfect cu agilitatea gândirii analitice, și continuând cu alte figuri marcante precum Vannevar Bush, creatorul Analizatorului Diferențial, care cânta la flaut și citea filosofie, J.C.R.Licklider, teoreticianul internetului, dar și un mare admirator al picturii, sau Allan Kay, cel care a dezvoltat conceptul de computer personal, dar care avea și o pasiune pentru muzică și susținea că nu deosebește arta de știință, aceștia și alți vizionari au încercat să transfere frumusețea artei în trăsăturile creative ale unor proiecte inginerești, au avut tendința să transmită ceva din emoția frumosului în conceptele pe care le-au dezvoltat, au văzut, în viziunile lor, atât magia inteligenței artificiale, cât și umanitatea utilizatorilor acestor produse reci, pe care și-au dat silința să le facă cât mai prietenoase.
Libertatea informației. Bineînțeles, ca și orice altă revoluție, nici cea digitală nu a fost ruptă de cadrul istoric și cultural în care a apărut. Pe lângă îngrijorările guvernamentale cu privire la fragilitatea sistemului de comunicații american în cazul unui atac cu bombă, zvonurile care s-au transformat în cea mai populară legendă despre apariția internetului, merită punctată contribuția crucială pe care a avut-o curentul contracultural al hippysmului, prin manifestarea revoltei față de ierarhie și dorinței de acces liber la informație. Această ură pentru structuri centralizate a fost preluată de către ingineri și programatori și transpusă în conceptele elaborate de ei, astfel încât libertatea de exprimare și de acces la informație devin principiile călăuzitoare ale acestora. Mulți dintre inovatori au fost membri ai unor cluburi de radioamatori (printre care Homebrew Computer Club are o notorietate aparte) în cadrul cărora se făcea schimb de experiență și de noutăți în domeniu. Desigur, au existat mereu controverse pe tema libertății informației între diferiți agenți ai procesului de inovație, dar felul în care funcționează internetul în prezent este dovada victoriei convingerilor liberale despre circulația informației în rețea.
Rezultatul tuturor acestor eforturi comune, spirite complementare și împărtășiri regulate a ideilor este noua față a lumii în care trăim. În această nouă lume, este tot mai dificil să sesizăm limita dintre simbioza om-mașină și transformarea mașinii în om (sau poate invers?). Istoria acestei noi deveniri ne învață că întrebările pe care ni le punem azi despre cele două ipostaze ale digitalizării nu sunt recente, ba chiar au stat la baza încercărilor care au fost întreprinse, de la bun început, într-o direcție sau alta. Însă reușita acestor încercări a făcut ca întrebările respective să devină de interes larg și de rezonanță cutremurătoare. Oricare ar fi evoluția ulterioară a acestei istorii și întrebările pe care le va mai ridica, trebuie să acordăm tributul necesar celor care au înfăptuit mai mult decât o schimbare; inovatorii erei digitale au construit o oglindă a omenirii, reflecția căreia e la îndemâna unui clic.
Acum, când revoluția digitală ne-a absorbit (sau înecat?), ne-a intrigat (sau integrat?), ne-a emancipat (sau înlănțuit?), ne-a răsfățat (sau reeducat?), ne-a fascinat (sau îngrozit?), istoria apariției acesteia intră cu drepturi depline în repertoriul cunoștințelor de cultură generală, fiind, în același timp, o măsură a enormității saltului întreprins în cadrul ei, iar cartea Inovatorii a lui Walter Isaacson este o ocazie plăcută și captivantă pentru a o parcurge.
Editura: PUBLICA
Traducerea: Dan Crăciun
Anul apariției: 2015
Nr. pagini: 576
ISBN: 978-606-722-022-3
