Paradisuri pierdute. Mii de veacuri înainte…

Motto1: „Uite, Noam, de pildă teiul acesta, Teiul Dreptății, de sub care tatăl tău conduce satul. Spirite foarte puternice locuiesc sub scoarța lui. Ai observat că oamenii se liniștesc atunci când se apropie de el?” Eric-Emmanuel Schmitt, Paradisuri pierdute

Motto2: „Egiptenii credeau că doar rugăciunile adresate faraonului-zeu viu şi patronului său ceresc Sobek puteau salva valea Nilului de inundaţii şi secete nimicitoare. Aveau dreptate. Faraonul şi Sobek erau entităţi imaginare care nu făceau nimic ca să crească sau să scadă nivelul apelor Nilului, dar, atunci când milioane de oameni credeau în faraon şi în Sobek şi, prin urmare, au cooperat, construind baraje şi săpând canale, inundaţiile şi secetele au devenit rare.” Yuval Noah Harari, Homo Deus

Pe coperta acestui prim volum dintr-o nouă serie de autor apare un detaliu din Paradisul și căderea lui Adam și a Evei(circa 1630) de Jan Brueghel cel Tânăr, pictor flamand, din celebra familie de artiști importanți pentru istoria picturii, prin felul în care s-au îndepărtat de modelul renascentist și au deschis în artă viziunea barocă.

În prim-planul imaginii de pe copertă, leii, panterele și leoparzii împart grădina cu păunii, semn de armonie. Ochii acestor făpturi au expresie omenească, reflectând iritarea, uimirea, înțelepciunea, curiozitatea, spiritul ludic, îngrijorarea etc. Puterea există în stare latentă – leii sunt somnolenți. În plan secund, la umbra unui arbore imens, un bărbat îmbrățișează o femeie, ținând-o protector și tandru pe după umeri. Dar primul lucru pe care îl prinde ochiul este culoarea care domină tabloul – verdele atotcuprinzător, în diversele sale nuanțe. Până și leii par galben-verzui, îmbrățișarea însăși este de un verde spectral. Unul dintre mesajele imaginii se referă la natura eternă, mai puternică decât omul, idee pe care o regăsim încă din primele pagini ale acestui roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt:

„Cum să dispară Natura? Doar e mai puternică decât oamenii, aceste furnici microscopice și derizorii care, chiar dacă-nnebunesc, chiar dacă se dezlănțuie, nu pot modifica nicidecum cosmosul.” (pp. 29-30)

Paradisuri pierdute impresionează prin viziunea de ansamblu a evoluției (și involuției) omenirii și prin nivelurile de lectură pe care le propune, într-o construcție narativă de factură filosofică, la capătul căreia te întrebi ce înseamnă oare să pierzi paradisul, spațiul în care, poate, ai trăit la un moment dat, fără să fii conștient de lucrul acesta. Tibor este o călăuză, un personaj întruchipând condiția străinului, un om care știe taina plantelor vindecătoare și înțelege dimensiunea metafizică a existenței, într-o manieră asemănătoare cu Laur, personajul din Vodolazkin. Tibor îi arată lui Noam că trăiesc în paradis:

„În preumblările noastre, Tibor mi-a dezvăluit o dimensiune nemaipomenită a naturii, care se dovedea cu mult mai bogată și mai complexă decât aș fi bănuit. Mai înainte, știam că Spiritele erau cele ce domneau, Spiritul Lacului, Spiritul pârâului, Spiritul vântului, Spiritul furtunii și rămăsesem cu o spaimă larvară față de ele. Înțelept remarcabil, magician subtil, cunoscător abil al puterilor spirituale, Tibor m-a învățat că spiritele se ascundeau în fiecare arbore, în fiecare piatră, în fiecare plantă și că ne veneau în ajutor dacă le înțelegeam. M-a învățat să descifrez universul.” (p. 63)

Noam crește într-un cult al tatălui, pe care-l vede ca întruchipare a virtuților. Între cei doi are loc însă o primă înstrăinare, în momentul în care amândoi se îndrăgostesc de Noura. Tatăl nu cedează în fața fiului, nici conducătorul de trib în fața unui tânăr simplu. Verbul a iubi este conjugat la trecut:

„L-am iubit mai mult decât pe oricine altcineva. L-am iubit până la a nu pune sub semnul întrebării nimic din ce afirma. L-am iubit dorindu-mi să-i semăn până la cel mai mic detaliu. L-am iubit până la abnegație.” (p. 48)

Destrămarea paradisului este iminentă. Nenorocirile sunt mereu anunțate prin diferite semne. Tibor visează că lacul se mânie și inundă satul. Noam se vede nevoit să ia în considerare avertismentele și construiește un fel de arcă salvatoare. În vis apare nu doar Potopul, în vis apare istoria însăși trăită anticipat, prin urmare trăită de mai multe ori:

„Pe atunci, se acorda multă importanță visurilor. Ele reprezentau primirea de către om a ceea ce nu era omenesc. Prin mijlocirea lor ne apăreau în fața ochilor zei, spirite, demoni și morți. Dacă ziua un perete de netrecut se ridica între ei și noi, noaptea deschidea porți prin care se insinuau entitățile spirituale. Urechi, gură, pleoape, nări, interstițiile acestea se deschideau astfel, lipsite de supraveghere, stabilindu-se circulația dinspre exterior spre interior. Fiecare vis făcea legătura dintre noi și lume, natură, suflete, forțe. Visul ne dezvolta. În timp ce soarele ne limita, întunericul ne dăruia imensități.” (p. 94)

După Potop, o minge de foc, adică un fel de fulger globular, atinge trei oameni, lăsându-i fără suflare. E greu de spus ce s-a întâmplat exact, căci nu există martori ai evenimentului, în afară de cei care sunt direct implicați. Cert este că, atunci când Noam își recăpăta cunoștința, ceilalți doi, femeia iubită și fratele degenerat, dispăruseră. Noam crede un timp că e singurul supraviețuitor al cataclismului, însă la un moment dat îi va reîntâlni pe cei pierduți, la fel de tineri ca și el. Nemuritori.

Supraviețuiesc dezastrelor, neatinși de ravagiile timpului, Bărbatul, Femeia și Ispita. Ispitei i s-ar potrivi, generic, numele Iuda. Dar Iuda are deja un nume – Derek bastardul, mincinosul nedovedit, trădătorul carismatic, omul șiret, care face rău chiar dacă nu are nimic de câștigat. Derek povestește frumos, și prin poveștile lui ajunge la adevăr pe altă cale, cea odioasă. Aparențele sunt înșelătoare, cum înșelătoare este și vocea acestui bărbat care susură în urechile oamenilor ceea ce ei vor să audă:

„Derek mormăia formule de neînțeles – dacă ar fi fost limpezi nu ar fi inspirat pe nimeni – pe care le-am repetat în cor, după care a intonat un imn.

Încă o dată i-am admirat splendoarea fără egal a vocii. Plină, consistentă, știa la fel de bine să devină catifelată și să ia volum, să se dovedească visătoare la notele înalte, densă la cele joase, împodobindu-și timbrul cu sclipiri argintii. Când cânta, Derek mă făcea să fiu cu totul al lui. Strălucirea vocii îl scăpa de umbre, fermeca și liniștea. Devenea oare, astfel, un altul? Sau, în sfârșit, el însuși?” (p. 392)

Noam este, ca să-i găsim un corespondent, o versiune a lui Ivan Turbincă. Are leac pentru rău, fiindcă e înțelept și norocos, dar mai cu seamă are inima bună și nu se îndură să le poarte ură celor pe care-i iubește, în ciuda trădării acestora. Păcălește moartea, deși nu asta și-a dorit. În plus, spre deosebire de eroul basmului, Noam capătă și tinerețe fără bătrânețe, nu doar viață fără de moarte.

Noura este jumătate ideală a lui Noam, doar că dragostea lor rămâne mai mult o legătură spirituală, o „creangă de aur” ca cea sadoveniană. La prima lor întâlnire, Noam este deja căsătorit cu Mina. Apoi, Noura devine soția căpeteniei satului, tatăl lui Noam. În vremea Potopului, iubirea lor capătă un cearcăn de umbră din pricina unei „vânătorese”, Tita – care i-l încredințează lui Noam, pentru a-l salva, pe fiul lor. Când o vede ultima oară (deși e greu de spus ultima oară în cazul unor nemuritori) pe Noura, aceasta era soția unui conducător crud.

Noam apucă sfârșitul lumii sale și îi supraviețuiește. Dar sfârșitul lumii vine de mai multe ori, și nu doar din pricini naturale. Omul însuși, în nesăbuința sa, pregătește un atac la adresa propriei specii. E momentul ca Derek să apară în scenă, el e nemuritorul aflat de partea răului.

„Tremurând de emoție, cei trei războinici urlă de bucurie, dansează, exultă, bat din palme.

― Băieți, ziua cea mare se apropie!

― Și-o să sară totu-n aer.

― O nouă eră va putea începe!

― Hugo, caută niște bere!

Noam înțelege că oamenii aceștia acționează pe la spatele lui James, naivul lor finanțator, dar, mai ales, că ambiția lor depășește survivalismul: cei trei militanți nu se pregătesc pentru sfârșitul lumii, ci ei înșiși îl pregătesc.” (p. 304)

Noam este, de mai multe ori (și în mai multe sensuri), primul om de pe lume. Tot ce se întâmplă într-o familie poate fi extins la nivel de specie. În esență, se conturează clar caracteristicile omenirii, specie neameliorată la nivel de esență, așa cum este prezentată și de Yuval Noah Harari în Homo Deus, în ciuda trecerii timpului: zbaterea pentru putere, pentru întâietate, dorința de a face răul celuilalt, cu motiv și mai ales fără motiv, eterna ezitare între iubire și trădare, singurătate și viața în cetate, de fapt, în marele sat plin de agricultori, pescari și vânători. La nivel simbolic, agricultorii sunt firi domoale, schimbarea fiind adusă dintotdeauna în comunitatea lor de pescari (cei care construiesc și ambarcațiunile salvatoare) și, mai ales, de vânători. Noam cunoaște, pe rând, în viața lui foarte lungă, fiecare tip de agregare socială și devine un martor pe jumătate îngrozit, pe jumătate resemnat al unei specii care se consideră superioară altor specii. Noam e un patriarh care vede mersul omenirii. Privirea lui ajunge „mii de veacuri înainte”.

Romanul, așa cum se vede din titlu, prezintă acele vârste de aur ale omenirii – momentele, nu foarte multe, când specia noastră s-a aflat în armonie cu natura. Inevitabil, este vorba și despre crize succesive. Octavian Paler observa într-un eseu că paradisul e întotdeauna pierdut, ne raportăm la el cu nostalgie. În subconștientul nostru, niște lei somnolenți capătă, prin simpatie, culoarea paradisului, ca în pictura lui Jan Brueghel cel Tânăr.

Cele 400 de pagini ale romanului pledează pentru bine (prin Noam), frumos (prin Noura) și adevăr, cel al științei, care face apel la analiza bazată pe carbon. Oricum, cele trei valori fundamentale apar odată cu lumea și îi supraviețuiesc. Poate că istoria unei familii rătăcite prin paradis a devenit, străbătând secolele, însăși istoria omenirii.

Câteva date despre autor apar în prezentarea editurii:

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Las mai jos alte fragmente:

„M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac care s-a transformat în mare.” (p. 36)

„Zilele își urmau unele altora, anotimpurile tot așa. Luam parte la un marș colectiv. Nu trăiam istoria mea, ci istoria noastră, între ai mei, la fel ca ai mei. Nu așteptam – cred – nimic special de la existență, nimic altceva decât să meargă mai departe.” (p. 40)

„Chiar este o obligație să-ți iubești copiii? Mulți din jurul meu s-ar fi lipsit de asta: le era de ajuns să-i crească, să-i hrănească, să-i ducă până la pubertate pentru a-și câștiga stima comunității. De ce să-i mai și iubească?” (p. 41)

„E ceva mai rău decât să nu știi nimic: să-ți închipui…

Fiindcă refuzasem orice detaliu referitor la sat, îmi imaginam cele mai cumplite calamități. Lipsit de date la care reflectez, rumegam, mestecam, întorceam pe toate părțile vorbele lui Tibor până când mi se făcea rău.” (p. 205)

„Să vezi și să prevezi, Noam, îmi tot repeta. Trebuie să vezi și să prevezi. Să nu te mulțumești cu ce este, să te ocupi de ce va fi.” (p. 45)

„Toată lumea îl admira pe tata. Eu îl iubeam.” (p. 47)

„Împărțirea rolurilor permite desăvârșirea întru respectul fiecăruia.” (p. 47)

„Copilăria se termina repede.” (p. 39)

„Pe vremea mea, copilăria era scurtă. Nu învățam nici să citim, nici să scriem și nicio școală nu ne fractura anii. Chiar dacă nu frecventam cursurile niciunei școli, învățam în schimb din belșug: să respectăm zeii și spiritele, să vânăm animalele comestibile, să eliminăm animalele dăunătoare, să ne apărăm de animalele periculoase, să dresăm animalele domestice, să avem grijă de turmele de capre, să mulgem muflonii, să culegem fructe, să semănăm plante, să le plivim, să le udăm, să le apărăm de sălbăticiuni, să le culegem și să le conservăm. Educația noastră mai însemna și igienă personală, vopsirea corpului, pieptănatul. La care se adăugau bucătăria, țesutul, cusutul, luptele și fabricarea de unelte.” (pp. 38-39)

„― Când iubești nu mai ești liber, a oftat Barak. Ce e mai de preț, dragostea sau libertatea?

Și-a regăsit zâmbetul, răspunzându-și singur:

― Dragostea, o spun fără să șovăi! Eu, care m-am folosit, ba chiar am abuzat de libertate atâția ani și ani, m-am săturat! Libertatea de a face orice îți trece prin cap… dar de ce să faci orice?” (p. 320)

„Barak M-a învățat să trăiesc în sălbăticie. Fără ca vreunul dintre noi să o fi propus, am rămas împreună, ne-am împărțit vânatul, peștele, mesele, siestele, soarele, aversele, coliba din piei acoperită cu stuf. (…) Percepea singurătatea ca pe o eliberare, nu ca pe o privare.” (p. 176)

„Apare în trombă o mașină de poliție, șoferul strigând ordine prin megafon:

― Intrați în case. Închideți ferestrele. Astupați crăpăturile de la uși. Puneți-vă măștile textile. Cereți copiilor și bătrânilor să iasă cât mai puțin. Repet: intrați în casă, închideți ferestrele, astupați crăpăturile de la uși…” (p. 31)

Paradisuri pierdute. Străbătând secolele (vol. I) de Eric-Emmanuel Schmitt