Ventrilocul. Centrul de reorganizare a realității. Ochii negri și privirea de miere

Motto1: „Același lucru se întâmpla și cu candelabrul din tavan, și cu dulapul de după ușă: vedea orice obiect în totalitatea, din toate unghiurile.” Corin Braga

Motto2: „Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gând, cuprins de panică: Nu se poate una ca asta!… Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, când la dreapta, când la stânga, fără să atingă pământul. Înspăimântat la culme, Berlioz închise ochii şi, când îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfârşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.” Mihail Bulgakov

Experiența decorporalizării, a levitației, trecerea prin oglindă, delirul determinat de bolile neurologice sau starea cataleptică sunt semnele unei vieți interioare care nu e cu nimic mai săracă decât cea vizibilă, considerată reală, dimpotrivă. Este greu de spus dacă tehnicile yoga, descrise de autorul Ventrilocului în detaliu, ca la M. Eliade în Caietele doctorului Honigberger, au un rol determinat în modificarea parametrilor realității. De altfel, totul se relativizează, de vreme ce totul devine cu putință. Personajele generează prin puterea închipuirii o geometrie fractală. Tânărul Fulviu Friator descoperă, în urma pierderii părinților, că are această putere a închipuirii, e ca avatarul lui Dan-Dionis din nuvela eminesciană.

De la primele pagini, cartea lui Corin Braga se dovedește un amestec aproape insuportabil de emoții, cele mai multe negative. Apar însă și scene demne de Bulgakov, spiritele au umor, negru, ce-i drept, ca în secvența în care portarul spitalului de psihiatrie este băgat în sperieți, pedepsit fiind pentru impertinență. La fel ca în Maestrul și Margareta, pare că Annușka a vărsat deja uleiul pe caldarâm, ceea ce înseamnă că zarurile au fost aruncate. Deruta celor care nu știu ce li se întâmplă este prilej de distracție pentru inițiați:

„― Domnul Vladinski nu mai este director! Și regulile s-au schimbat, anunță arțăgos portarul, nu fără o anumită satisfacție. Prea se înmuiaseră toate sub conducerea dânsului, era un dirijor cu o baghetă de cârpă. De altfel, am înțeles că a înnebunit.

I-auzi!, bubui vocea lui Anir. Domnul portar face metafore, domnia sa este poet! Află atunci că doctorul Vladinski este perfect sănătos și în deplinătatea aptitudinilor.

― Cum?! se holbă portarul, neînțelegând ce se petrece și trăgându-se înapoi în cabina de placaj.

Și domnul Vladinski este pe deplin director. Fă bine și intră în cușca dumitale, ca să vorbești cu dânsul la telefon și să-ți spună exact ce să faci!

În acel moment se petrecură trei lucruri. Telefonul de ebonită gri din cabina portarului începu să se zbată pe masa de lemn, scoțând niște țârâituri asurzitoare, ușa căsuței se închise cu putere, împingându-l pe portar înăuntru, pe canapeaua mică din spate, iar geamul culisant, prin care portarul înmâna cheile medicilor și surorilor, căzu ca o ghilotină, sigilând cușca.

― Asta a fost o reorganizare a realității? întrebă Fulviu.

Doar o simplă reorganizare a serviciului de pază, se scuză Anir.” (p. 394)

De-a lungul romanului, se conturează o linie enigmistică: există un blestem aruncat asupra întregului neam de către un strămoș care murise în condiții stranii. Executa o pedeapsă cu închisoarea și este surprins acolo, laolaltă cu alți deținuți, de un val de pământ, într-o alunecare de teren. Fulviu Friator și Luiza Textoris se străduiesc să afle în ce constă acest blestem, care-i afectează direct, ca urmași, pentru a-l putea desface. Visul este folosit ca liant – în vis, părți disparate ale existenței unei familii se reașază continuu, până când istoria personală capătă, pe fundalul istoriei mari, un sens. Cititorul urmează, în procesul captivant al lecturii, destinul personajelor, urmând firul întâmplărilor pentru a așeza în matcă povestea.

Este riscant să îți povestești visele, narațiuni obositoare prin turnura lor imprevizibilă și sibilinică. Nu toate visele au o semnificație, iată o afirmație în care nu crede niciun personaj al acestui roman impregnat de simboluri și metafore, de eresuri și fărâme de mit, adevărat șantier (evit termenul cimitir) care îngăduie analize antropologice și studii de evoluție a mentalității. Fulviu o vede în vis pe Luiza Textoris, la vârste diferite, astfel încât, întâlnind-o pe stradă, știe exact cine este – fata exersa niște salturi în gol. Se vor dovedi utile atunci când va trebui să sară, înotând, în apele unor oglinzi. Chipurile celor vii, ale celor morți și ale dublilor, se adună în oglinzi.

Unele vise cuprind scene de război. Fulviu trece în mod repetat prin experiența morții – moare de mai multe ori, și nu doar din pricina fricii. Inedită este tehnica visului în vis sau cea a scenariului oniric grefat pe un context flexibil. Trecerea de la un vis la altul este semnalată vag, de pildă de niște zgomote nefirești:

„Apoi își dădu seama că ceva nu era în regulă. Gălăgia care îl însoțise până atunci, zgomotul de distrugeri din urma lui făcuseră loc unei liniști nefirești. Probabil ieșise din coșmarul urmăririi și intrase în alt vis, cu o altă atmosferă.” (p. 135)

„Asta e!, avu Fulviu o revelație, imediat ce se trezi din vis. Trebuie să-mi fac un dublu invulnerabil, care să intre în locul meu în toate situațiile periculoase.” (p. 112)

Viața diurnă este ignorată. Ea devine semnificativă numai în măsura în care elemente din existența reală depășesc pragul simbolic al visului. Fulviu își notează visele, majoritatea coșmaruri, într-un caiet. Deși teribile, sufocante, provocatoare de emoții intense, aceste vise sunt așteptate cu nerăbdare, în primul rând pentru că îi prilejuiesc întâlnirea cu familia lui. Apoi, lui Fulviu i se pare că ele aduc chiar un pic de veselie, risipind ceața depresiei:

„Multe dintre acestea erau coșmarești și prea puțin feerice, dar ele îi îmbogățeau și-i înveseleau oarecum viața, scoțându-l din atmosfera de cloroform a depresiei.” (p. 136)

Cum se uită unii la fotografiile din albumele de familie, așa se uită Fulviu Friator la visele sale. Nu doar Fulviu Friator visează. Și Luiza Textoris dovedește aceeași abilitate de a-și construi scenarii onirice. Pragul nebuniei este atins și depășit, doar că, de la un punct încolo, nimănui nu pare să-i mai pese de prejudecăți sau diagnostice psihiatrice.

Motivul dublului îl știm, cu semnificații similare, din nuvela eminesciană Sărmanul Dionis. Cei doi tineri sunt împreună în viața reală și, când ceva îi desparte, reușesc să se întâlnească în cealaltă dimensiune, prin intermediul unor dubluri, Adela și Anir, într-o temporalitate greu de precizat. Aceste personaje au statut de clone, depind în mare măsură de personalitatea primă, de sursă, dar tind să își dezvolte, halucinant, propria fire și să acționeze că entități autonome. Adela descoperă prima, și îi spune și lui Fulviu, că dublurile lor pot fi aduse în viața lor reală, nu e nevoie mereu să le cauți în vis. Rolul acestor dubluri rămâne ambiguu. Cert e că sunt potențiatori de imaginație și instrumente prin care se pun în aplicare soluțiile de supraviețuire. Luiza Textoris are ochii negri, Adela are „o privire de miere” – această diferență, de exemplu, îl ajută pe Fulviu Friator să completeze imediat harta albă a avatarurilor.

Interesant este că personajele încearcă să stăpânească rațional o zonă care scapă rațiunii. Fulviu Friator vrea să înțeleagă mecanismul visului și să îl poată controla:

„Aceasta era soluția ca să evite pericolele coșmarului: să se dedubleze. Să-și lase dublul să înfrunte încercările periculoase, să sufere toate atacurile și distrugerile, în timp ce el ar fi rămas spectatorul și, în cel mai fericit caz, chiar regizorul întâmplărilor.” (p. 108)

În vis, dimensiunile unui obiect se modifică. Construcțiile în mișcare își schimbă forma, pulsează și capătă volumetrie imprevizibilă, alcătuind un decor fantastic ca în desenele lui Escher. Scări și torsade care urcă sau coboară, aparent, către nicăieri, cu precizarea că din acest nicăieri se ivesc ca niște tentacule trasee și dimensiuni ieșite din starea latentă.

Dar Ventrilocul nu e (doar) un roman despre vis și importanța lui în existența diurnă. Greu încadrabil, romanul lui Corin Braga folosește elemente de tip thriller, fantasy, psihologie abisală și liniile detectiviste. Uneori, ai impresia că citești Pădurea norvegiană a lui Murakami, pentru ca o pagină mai încolo să fii, trecând în ritm de coșmar pe străzile din Clusium, în atmosfera Barcelonei lui Zafon. La final, îți dai seama că tocmai ai parcurs cronica unei familii și istoria unui oraș.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Corin Braga (n. 1961) este profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Activitatea sa publicistică este remarcabilă, însumând numeroase titluri, dintre care amintim volumele de studii și eseuri critice: Nichita Stănescu. Orizontul imaginar (1993), Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare (1998), 10 studii de arhetipologie (1999), Le Paradis interdit au Moyen Âge 1. La quête manquée de l’Eden oriental (2004), La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Âge 2 (2006), De la arhetip la anarhetip (2006), Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles (2010), Psihobiografii (2011), Les antiutopies classiques (2012), Pour une morphologie du genre utopique (2018), Archétypologie postmoderne (2019). A coordonat volumele Concepte și metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma (2007), Morfologia lumilor posibile. Utopie, antiutopie, science-fiction, fantasy (2015), Concepte și metode în cercetarea imaginarului. Invitații Phantasma (2021) și seria Enciclopedia imaginariilor din România (vol. I-V, 2020). Romanul de față încheie tetralogia de romane onirice Noctambulii, din care mai fac parte Claustrofobul (1992), Hidra (1996) și Luiza Textoris(2012). A publicat, de asemenea, Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (1999) și Acedia. Jurnal de vise (1998-2007)(2014).

Las mai jos alte fragmente:

„― Am călătorit cu Adela, folosind poziția geamănă.

― Dar e incredibil! Îmi imaginasem că putem face lucrurile acestea numai în vis sau în stările alterate de conștiință.

― Da, așa e, asta dacă mergem noi în lumea dublilor. Dar putem și să-i aducem pe ei în lumea noastră.

― Vrei să spui că îl pot chema și eu pe Anir aici, cum faci tu cu Adela?

― Nu, fiindcă el este paralizat în diamant. Dar poți aduce aici centrul de reorganizare a realității cu totul.

― Și voi putea călători ca tine? Să sar de la un capăt la altul al străzii Braniște?

― Nu, fiindcă Anir nu călătorește. Dar vei putea face altceva: să schimbi strada. Să nu te mai plimbi pe strada Braniște din Clusium, ci, brusc, să te afli pe o altă stradă, într-un alt oraș. Să spunem pe strada Horea, în Cluj.” (p. 392)

„Apoi, într-o zi, trecând prin centrul vechi al orașului, ridicând ochii întâmplător, întrezări pe o clădire o tăbliță comemorativă pe care scria Casa Michael Textoris. Numele îl fulgeră imediat, aducându-i aminte de fetița din vis. Patronimul era prea rar, prea puțin obișnuit ca să fie o simplă coincidență.

Era posibil, își spuse, să fi văzut cândva, mai demult, tăblițe, fără să o rețină însă în mod conștient, și în vis să fi reluat și transformat numele.” (p. 136)

„Dorința de a rămâne în legătură cu părinții săi fusese, se vede, atât de puternică, încât aceștia îi reapărură și în următorul coșmar. Fulviu visa că se trezește. Se ridică din pat și merse la fereastră. Afară era încă întuneric și o lună de iridiu trona în mijlocul bolții. Noaptea nu era însă calmă, Fulviu știa că orașul urmează să fie invadat. Dispre orizont, din direcția în care răsărea soarele, se auzea un zumzet îndepărtat și amenințător, ca și cum de oraș s-ar fi apropiat un nor de lăcuste. După câteva minute pe cer se deslușiră niște insecte ciudate, uriașe. Pe măsură ce se apropiau, Fulviu descoperi că erau elicoptere militare, având însă în loc de elice niște aripi transparente de libelulă, ce se învârteau greoi.” (pp. 49-50)

„Aceasta era partea cea mai grea a exercițiului; cum să faci ca, propunându-ți să nu te gândești la nimic, să nu supui și această intenție ștergerii? Fiindcă atunci, fără a mai fi supravegheate de farul neantului central, gândurile laterale, de la marginea conștiinței, își reluau obraznic și iresponsabil jocul, târându-l după ele în învârtirea lor. Fuga gândurilor nu era viața însăși? Placa de beton pe granit care năvălea și îl strivea în visul de azi-noapte?” (p. 22)

Ventrilocul de Corin Braga