Într-un context internațional deosebit de tensionat îți pui întrebări și cauți răspunsuri: ce se întâmplă, de ce se întâmplă, ce soluții există, cum te afectează toate acestea pe tine ca persoană, etc. Sunt doar câteva dintre întrebările care îți vin în minte trecând în revistă știrile din mass-media. La o privire mai atentă realizezi că situația e mult mai complexă decât ne lasă unele trusturi media să înțelegem, iar informațiile aduse în prim plan nu sunt suficiente pentru a putea avea niște răspunsuri pertinente, care să genereze soluții viabile în plan personal și colectiv. Dacă în plan colectiv putem contribui doar într-o foarte mică măsură  la luarea unor decizii și stingerea unor conflicte, în plan personal avem diverse opțiuni: putem fi doar simpli observatori, sperând că evenimentele de lângă noi nu ne vor „strica” echilibrul, sau putem încerca să înțelegem ceea ce se întâmplă și, astfel, să putem ajusta propriile decizii, contribuind totodată prin gesturi mici la reconfigurarea universului colectiv. Ca mai întotdeauna, primul pas constă în adunarea de informații pentru a putea înțelege ce se întâmplă. Ca în orice conflict, personal sau colectiv, varianta fiecărei părți ți se pare pertinentă atât timp cât te mulțumești doar cu atâta. Însă, dacă treci dincolo de informațiile oficiale, asculți ambele părți implicate și citești printre rânduri declarațiile liderilor, realizezi brusc că icebergul e cu mult mai mare decât ți-ai închipuit. Mentalul colectiv pervertit de un conflict latent și de lungă durată, cu ciocniri violente din când în când îți influențează fără să vrei parcursul personal. Literatura de ficțiune ne ajută să „descâlcim” firele întrepătrunse ale mentalului colectiv afectat de deciziile unor oameni politici care nu au ca scop decât satisfacerea unor ambiții personale.

Cele trei romane ale lui Serhii Jadan, un scriitor ucrainean propus cititorilor români de către Editura Cartier încă de acum câțiva ani, ne vor ajuta să înțelegem complexitatea conflictului din imediata noastră vecinătate. Anarchy in the UKR (publicat în 2005, tradus în 2021), Jazz în Donbas (publicat în 2010, tradus în 2017) și Internat (publicat în 2017, tradus în 2021) reprezintă și o reparație morală mai mult decât necesară: vom realiza cât de profund este spiritul slav (sau ne vom readuce aminte, noi, cei familiarizați cu operele lui Dostoievski, Cehov, Sienkiewicz, Tolstoi și mulți alții) și cât de complexe sunt reperele civilizației și culturii slave de est.  Da, e adevărat, prejudecățile și stereotipurile își spun cuvântul încă o dată: citind opera lui Jadan nu vom face decât să scoatem exclamații peste exclamații: vai!?! Cât de bine scrie!! Dar cât de puțin știm, de fapt, despre Ucraina! Ucraina nu este totuna cu Rusia? Cum așa? Da, este adevărat, ucrainenii sunt slavi, dar nu ruși, au o identitate complexă, construită pas cu pas de-a lungul epocii moderne și contemporane. Identitatea statală a Ucrainei este o creație târzie, de secol XX, rezultat al unor decizii diplomatice, fundamentate pe necesitatea unor reparații morale și dorința de a ține la distanță de Europa comunismul imperialist rus/sovietic. Dar identitatea statală este susținută de o identitate culturală complexă și de un conglomerat civilizațional extrem de complex și fascinant. Parcurgând opera lui Jadan vom înțelege că spiritul cazac (pe care s-a insistat nepermis de mult) nu reprezintă nici pe departe o trăsătură definitorie a ucrainenilor, iar spiritul revendicativ, războinic cu atât mai puțin.

Serhii Jadan ne demonstrează, prin cele trei romane traduse și îngrijite atent de Maria Hoșciuc, că ucrainenii știu să scrie, și chiar foarte bine, că nu se simt deloc complexați de vecinătatea cu „Mama Rusia”, dar nici că se consideră cetățeni de rangul doi ai Europei, așa cum insistă occidentalii să-i facă să creadă. Deși conflictul este omniprezent în societatea ucraineană post-sovietică, Jadan nu folosește termenul „război” în niciunul dintre cele trei romane, ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri: este o fugă de realitatea cea crudă, o disimulare, sau doar o reacție instinctuală față de un conflict pe care nu și l-a dorit niciun ucrainean? Evident că războiul generează, ca peste tot în lume, adevărate drame personale, așa cum este și drama unui profesor de limba ucraineană – Pașa, care dă dovadă de un curaj nebănuit acceptând să treacă în regiunea separatistă Donbas pentru a-l aduce acasă pe nepotul său rămas izolat în internatul liceului unde învăța din cauza unui conflict pe care mai toată lumea îl bănuia ca fiind inevitabil:

„Ce vremuri ciudate: nu poți reține pe nimeni, nu te poți agăța de nimeni. Simțise asta, pentru prima dată, acum câteva luni, toamna, când orașul începea să fie trecut prin menghină, calea ferată nu mai funcționa, stația se oprise. Elevii din clasele mai mici nu vorbeau despre asta: se temeau, nu știau cuvintele potrivite. Nici cei mai mari nu știau nimic, dar nu se temeau de nimic. Se certau, strigau unii la alții, neacordându-i nicio atenție lui Pașa. El nu se băga atunci când elevii îi cereau să intervină, îi refuza glumind, schimba vorba pe tema de casă. Asta nu e treaba voastră, zicea el, treaba voastră e să învățați bine. Dar ei nu învățau bine. Nici nu se comportau bine. Și nu dădeau nicio atenție vorbelor lui Pașa.” (Internat, p. 76 – 77)

Pașa are foarte multe în comun cu Gherman, personajul principal din Jazz în Donbas, care, la fel ca profesorul de ucraineană, se credea incapabil de vreun act de curaj, cu atât mai puțin de gestionarea eficientă a unor situații de criză și de luarea de decizii excepționale în situații excepționale. Războiul este o omniprezență discretă, în fundal, dar care condiționează direct deciziile personajelor:

„După ce am trecut de zona fabricilor și a pieței mici, am ieșit, în sfârșit, pe centură. După ce am ieșit din oraș, am luat-o în direcția sud-est. La punctul de control erau polițiști. Unul dintre ei privi alene în direcția noastră, dar, nevăzând nimic interesant, se întoarse spre ai lui. Încercasem să mă uit la noi prin ochii lui. Un Volkswagen negru, cumpărat la mâna a doua de la parteneri, costume din stocurile magazinelor, pantofi din colecția de anul trecut, ceasuri din magazine cu lichidare de stoc, brichete primite cadou de sărbători de la colegi, ochelari de soare achiziționați în supermarketuri: lucruri de încredere, ieftine, nu prea uzate, nu prea expresive, nimic în plus, nimic special. Nici n-ai chef să dai amendă.” (Jazz în Donbas, p. 20)

Cele trei zile cât i-au fost necesare Pașei pentru a-l aduce înapoi pe nepotul său Sașa, sunt etapele unei călătorii inițiatice, în care nu numai că își pune întrebări, interiorizează propria experiență de viață și pe a celor din jur, dar și încearcă și chiar reușește să găsească răspunsuri, soluții, așa cum o va face și Gherman, dar într-un univers post/factum:

„Anul trecut, primăvara, când totul era numai la început, când încă nimeni nu pricepea nimic, se certase cu băiatul destul de tare. Băiatul îl tot întreba pe Pașa de partea cui este, ce va face, în cine va trage. Pașa, ca de obicei, răspundea fără chef, zicea că el nu avea treabă cu asta, că nimeni nu-i place, că nu este de partea nimănui. Reacția băiatului a fost una neașteptată, i-a zis că nu mai voia să știe de el, că îi era rușine ca propriul lui unchi să fie un fraier atât de mare. La început, Pașa nu și-a dat seama despre ce era vorba. A aflat apoi că, în clasa băiatului, părinții unora dintre colegii lui fuseseră omorâți chiar în primele săptămâni. Pașa nu știa acest lucru. Ar fi fost bine dacă ar fi știut. A încercat apoi să-i explice ce avea în vedere, dar băiatul, se pare, nu avea de gând să-și schimbe părerea, iar Pașa nu a mai căutat soluții pedagogice pentru a-l convinge. Așa s-au despărțit. Vorbeau în continuare, dar era clar că băiatul se depărtase de el, nu mai avea încredere. Pașa, desigur, se consuma, dar ce putea să facă? Într-adevăr, ce puteam să fac? Se gândea el în timp ce adormea. Ce puteam să fac? Ce?” (Internat, p. 116 – 117)

Călătoria inițiatică, ca șansă unică de a găsi răspunsuri la întrebări aparent fără răspuns reprezintă leit motivul tuturor celor trei romane publicate de Editura Cartier. Strict cronologic, acțiunea din Anarchy in the UKR este prima, dar doar strict cronologic. Rămâne la latitudinea cititorului în ce ordine să le parcurgă. Suprarealismul fascinant în care se va adânci pagină după pagină îl va ajuta pe cititor să înțeleagă complexitatea mentalului colectiv ucrainean, profund și iremediabil afectat de comunism. Dar dincolo de reperele comunismului, drama tânărului dintr-o localitate mică, anostă uitată de lume, fără niciun viitor, poate fi la fel de bine drama oricărui alt tânăr dintr-o localitate la fel de anostă și de uitată de lume de pe orice alt meridian al globului pământesc:

„Se făcea întuneric și bine, iar aerul era atât de pustiu, se pare, din cauză că lipseau din el aceste vagoane încălzite, așa că, pur și simplu, te întorceai și plecai acasă sau te duceai pe terenul de fotbal și alergai pe el până mingea se pierdea complet în întuneric, iar tu loveai cu vârful pantofului aceste concentrări ale întunericului, încercând să-ți smulgi totuși victoria. Dar, în realitate, pe cine puteai învinge în acel amurg, în acel întuneric, când nu se vedea nu numai mingea, ci și adversarul – pur și simplu, n-ai avut adversari la vârsta aceea, în orașul acela, sub acel cer negru, pe acel teren întunecat bătătorit. Toți adversarii tăi vor apărea mai târziu, când vor dispărea și prietenii tăi mai mari, și majoritatea cunoștințelor, când va dispărea soarele din gări, lozincile de pe fațadele de după război, când se vor împrăștia echipele de fotbal în care ai jucat și va fi imposibil să faci unele noi, pentru că adevăratele echipe care sunt capabile de victorii se întâlnesc în viață foarte rar, poate chiar niciodată.” (Anarchy in the UKR, p. 34)

Cele trei personaje principale, aflate într-o adevărată criză existențială, care generează situații paradoxale: Gherman față în față cu mafia locală, Pașa față în față cu refugiații care luptă pentru supraviețuire și cu soldații provocați să ucidă, deși nu își doresc acest lucru, tânărul jurnalist care vrea să scrie despre anarhie, dar pentru asta trebuie să parcurgă sute de kilometri și să se întoarcă și se reîntoarcă din nou și din nou într-un trecut pe care îl dorea uitat. Toți cei trei au o solidă cultură generală, iar muzica de bună calitate (Charlie Parker, rockul anilor ’70) și autorii consacrați îi ajută să nu își piardă mințile și să își construiască propria normalitate într-o lume răvășită de tot soiul de conflicte. Construirea propriilor repere de normalitate le prilejuiește celor trei personaje reflecții filosofice surprinzător de profunde:

„Într-un fel sau altul, zona în care stau o vreme mai îndelungată mi se impregnează pe retină. Îmi dau seama că percep lumea pe fundalul performanțelor și eșecurilor acestei întregi Industrii de stat și, în funcție de ele, calculez perspectiva construirii de clădiri în localitățile care mi se nimeresc în drum. Intimitatea acestor structuri bizare din jurul meu, atitudinea zeloasă și emoțională față de numerotarea scărilor de bloc sau față de tăblițele vechi și neactuale de pe porți, scrise cu galben pe fundal negru, în realitate nu au nicio legătură cu atașamentul geografic sau topografic. Este mai degrabă atașamentul față de mine însumi, este dependența de mine, mă obligă să revin în locurile în care mi-a fost nespus de bine sau nespus de rău. Numai la prima vedere ai impresia că totul depinde de amintiri, de asocieri și reflexii, pe dracul! – aceste numere groaznice de pe pereții clădirilor nu mi se asociază cu nimic, nu-mi provoacă niciun fel de reflecție. Pu și simplu, așa s-a întâmplat că tocmai aici, pe aceste străzi și piețe, am avut norocul să-mi petrec ultimii cincisprezece ani de viață, tocmai pe sub bolțile acestei întregi Industrii de stat mergeam la cinci dimineața într-o duminică caldă de iunie, când restul orașului dormea, și, tocmai pentru că îmi amintesc de acest lucru, mă voi întoarce iar și iar în acest loc, fără niciun motiv, fără niciun scop, fără nicio plăcere. Deși, probabil, tocmai acestea sunt asociațiile.” (Anarchy in the UKR, p. 127 – 128)

Dialogurile alerte, ca într-un veritabil roman de acțiune, îl vor face pe cititor să nu lase Jazz în Donbas din mână; în Anarchy in the UKR, Jadan schimbă radical tehnica: capitolele se cer savurate ca un ceai negru adevărat, așa cum numai în stepa rusească se poate bea, fiecare dintre ele putând fi considerat un eseu de sine stătător; Internat îl duce pe cititor cu gândul la Hemingway sau Eric Maria Remarque, ceea ce nu face decât să confirme talentul uriaș al lui Serhii Jadan, dublat de o tehnică literară desăvârșită, drept pentru care ne dorim să vedem traduse și alte opere ale sale.

Jazz în Donbas de Serhii Jadan

Editura: Cartier

Traducerea: Maria Hoșciuc

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 404

ISBN: 978-9975-86-227-1

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Internat de Serhii Jadan

Editura: Cartier

Traducerea: Maria Hoșciuc

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 312

ISBN: 978-9975-86-503-6

Cartea poate fi cumpărată de aici.

 

Anarchy in the UKR de Serhii Jadan

Editura: Cartier

Traducerea: Maria Hoșciuc

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 256

ISBN: 978-9975-86-505-0

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Am citit dintotdeauna aproape orice îmi cădea în mână, de la SF-uri la romane de dragoste, ce să mai spun despre cărțile de aventuri și romanele polițiste din copilărie. Astăzi citesc cu predilecție memorii, jurnale, cărți dedicate istoriei orale și, în general, tot ceea ce este despre destine umane.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura