Reabilitarea greierului (romancier)!

Știți nopțile magice de vară când, în mijlocul naturii ori în vreun cartier în care mai sunt și parcuri, grădini, ceva verde cât de cât, se aud greierii? Când însăși Ființa este acel cântec al greierilor?

Pentru Divinitate, poate oamenii sunt tot niște greieri, un fel de greieri, zumzăiala oamenilor, de la sforăitul delicat al bebelușilor la exploziile cele mai spectaculoase din zonele de război ori de testat bombe nucleare, sunt tot un fel de cântec…

Când finalizezi romanul de debut al lui Florin Spătaru, murmuri: scriitorul a compus o simfonie literară a greierilor care putem fi! Închizi ochii: auzi cri-cri-cri-ul tuturor personajelor, cântându-și bucuriile de a fi, de a deveni, de a spera, de a suferi, da, bucuria de a suferi, divers, variat, din dragoste ori din boală, de dragul de a suferi, de a se risipi, chiar de a dori să scrii (și roman!)…

…„Eliza îi spuse lui Artur (nota a.g.s.: poate cele mai importante personaje, Artur fiind cu siguranță cel în jurul căruia se țese o pânză narativă în care sunt prinși… destui greieri!): cine ar vrea să scrie un roman așa ar trebui să o facă, să ia un glirarium așa cum aveau romanii pentru a îngrășa șoareci-alunari, adică un labirint de teracotă în care să lase cuvinte și fragmente. Pentru că ne risipim, aceasta e starea naturală, nu suntem obiecte intacte, suntem cioburi. Iar cioburile pot fi uneori lipite cu aur, așa cum o fac japonezii. Din toate fragmentele și din toată atenția diminuată din zilele noastre, ajungem la nopțile de vară. Suntem insignifianți ca niște cri-criuri de greieri. Iar Eliza își aminti de o cutie, un cub de sticlă pe care-l primise cadou de la o colegă chinezoaică: un greier care fusese aurit. Negru și auriu.” (pp.128-129)

În labirintul lui Florin Spătaru trebuie să descoperiți greierele de topaz! Poate același cu unul din greierii din blocul de pe Nerva Traian unde Artur era portar și făcea diverse comisioane pentru locatari, un greiere care se pierde, sare „printre ficușii de pe hol” (p.288), dacă nu cumva greierele este chiar autorul, înrudit cu cel din fabulele celebre cu furnica, un „greiere” în a cărui minte rezonează viața-cântecul a zeci de oameni-personaje, oarecum ca în cântecul celor de la Beatles, „A Day In The Life”, menționat la p.302 (unde, apropo de simfonie, aflăm de pe wikipedia, „după prima parte a melodiei, cea cântată de John Lennon, urmează o secțiune de tranziție de 24 de măsuri pentru care Paul McCartney a avut ideea să folosească o orchestră simfonică. Orchestra urma să nu aibă o partitură, ci să înceapă să cânte de la cea mai joasă notă posibilă la cea mai înaltă într-un crescendo atonal. Producătorul George Martin a avut rețineri când a auzit ideea, din cauza costului prea ridicat să închirieze o orchestră simfonică întreagă, așa că a propus un compromis șă a adus 40 de muzicieni pe care i-a înregistrat de mai multe ori ori, astfel creând un sunet asemănător unei întregi orchestre simfonice.”), în altă ordine de idei, mai… plastică, având de-a face cu o picturalitate-artă fotografică (se fac destule fotografii în carte, avem pasionați de această artă, printre care Melania, vag gerontofilă, care se îndrăgostește de Artur, trecut de 80 de ani, și pentru că acesta semăna cu maestrul Henri Cartier-Bresson – este o scenă care bate apropo la fotografia acestuia făcută în 1975 într-un tren din România) situată între „grația lui Botticelli și plăcerile lui Caravaggio” (p.81), deși s-ar putea vorbi (deoarece se și scrie despre) și de Van Gogh ori Rothko, dar, desigur, arta romanului este mai importantă, aluzia supremă fiind „Satyriconul” lui Petroniu (și via filmul lui Fellini!), pe care Eliza (masterandă la limbi străine, pasionată și de etimologii… licențioase) îl consideră „romanul perfect” (p.212: „fragmentar, obscur pentru totdeauna pe alocuri și sculptat în timp”), „roman înainte de a exista romanele, perfecțiune imposibil de reprodus” (p.230), formă de roman (perfecțiune) la care aspiră și naratorul, Măria Sa, naratorul, Vocea sa, roman-(de)-sinucigaș, sinuciderea fiind unul dintre laitmotivele cărții, la urma urmelor și literatura poate fi o formă de sinucidere, treimea viață-literatură-sinucidere devenind destul de importantă, dacă ne raportăm și la fragmentul ales mai jos:

„Artur e în garsoniera Elizei și aduce cafelele pe măsuța de lângă canapea. Eliza vorbește despre multe subiecte, dar nu se gândește decât la cum să abordeze tema care o macină, cum să vorbească despre moarte cu Artur, care are 86 de ani. Chiar dacă era simpatic și ager la minte, tot i se părea obscen. Artur îi pune mâna pe umăr și o liniștește.

-Hai, Eliza, spune direct și nu te rușina.

-Hemingway, de Nerval, Zweig, Woolf, Benjamin, Esenin, Maiakovski, Pavese, Gary, Mishima, Wallace, Deleuze, Pitagora, Seneca, Petroniu, Spinoza, Celan, Kawabata, Odobescu, Voronca, Acuña, Seymour, Emma, Anna, Willy, Ofelia, Othello, Septimus, Sibyl, Winnie și divinul Werther, numele se tot înșirau ca într-un Turn Babel infinit, cu intrări dintre cele mai ingenioase și cu sfârșitul atât de doric construit. Artur, pot recita ca pe poezii modurile lor de a se sinucide: împușcare, spânzurare, otrăvire, înecare, seppuku, dar cel mai tare e tot Petroniu, scientia voluptatum potiorem. La Cumae, unde fusese arestat, transformă sentința lui Nero într-o operă de artă. Își taie venele în mijlocul invitaților, odată cu iubita lui Eunice, își bandajează tăieturile, ia masa, discută cu prietenii, ascultă muzică și poezii, le dă daruri unor sclavi și îi pedepsește pe alții, iar apoi se întinde pentru un somn ritmat de sunet de ceteră și parfumuri de mirodenii.” (pp.228-229)

Dar să nu credeți că este cumva un roman cu un anumit grad accentuat de morbiditate. În „meciul” dintre Thanatos și Eros, chiar dacă, cum spuneam, multe personaje se gândesc la sinucidere… Viața câștigă! Sau, dacă vreți, Misterul ei, tainele: Artur „dispare” în final, precum Villon sau Rimbaud, Artur, care fusese aviator, „poștaș, petshopar, plimbător de câini, paznic de peruși, detectiv, aplaudac, pehlivan, gearar, gipscartonar, mochetar, lăcătuș, comisionar, zarzavagiu, cazangiu, reglor, păpușar, arhivar, năsturar, frânghier, anticar”, era mare rebusar (și, repet, portar la momentul prezentului literar), lăsând trei grații (Bogdana, psiholog sau psihiatru, Melania și Eliza) să se întrebe asupra destinului său de octogenar, nu înainte de a-și ruga familia să le lase prietenelor „caietele” sale (transcrierile sale au un rol destul de important în economia textului, transcrieri după notițe ale mărturisirilor celor bolnavi, la cabinetul Bogdanei), scrisorile pentru Eliza, când aceasta va împlini 80 de ani (sic! – adică peste vreo jumate de secol!)…

Dacă Viața câștigă, atunci este și… Poezie, în capitolul 8, „Pata fucsia”, lui Emily Dickinson, Michaux, Baudelaire, Verlaine, dându-li-se ceea ce este a lor. Scrie o pictoriță, Luana, către un alt personaj masculin important, Dorinel:

„…nu poți înțelege complet poezia sau pictura dacă nu te-ai trezit în curul gol ca Adam. Trebuie să fie și o mare pe aproape și să fugi printre valuri. Botezat instantaneu, urmărești spuma valurilor luptându-se cu hainele, te gândești speriat că vei rămâne gol pentru totdeauna…(…) Ne hotărâsem să luăm cu noi toate volumele de poezie și de pictură în rucsacuri și am cărat ca doi măgăruși cuvintele de piatră. Am luat trenul și ne uitam unul la celălalt în vagonul plin. Citeai ceva ce nu-ți plăcea, vedeam după cum îți încruntai sprâncenele. La geamul de pe hol ai început să rupi câte o filă și să botezi fiecare zarzăr ce plesnea catolic trenul. Cu unele pagini te-am învățat să faci avioane care să zboare mult, să-și fete rimele prin cine știe ce baltă, sub cine știe ce oac de broască fără jenă. (…) Poeziile citite în curul gol îți descoperă sensurile nebănuite ale rimei sau ale cuvântului potrivit. Îți citesc eu o poezie la întâmplare, tu mă muști tare, apoi fumezi și plângi. Michaux e atât de bun încât ne oprim amândoi. (…) Baudelaire se citește cel mai bine pe piele. Și așa nu foloseam acel ruj fucsia, așa că-mi ajunge pentru catrenul meu preferat. Te gâdilă, știu, dar cuvintele trebuie să se împerecheze cu cutele de pe spatele tău modiglianic. Urmează Verlaine care trebuie să fie scris pe burta ta și nu știu dacă buricul sau sfârcul tău drept va fi punctul de pe un i. Ne e foame. Nu suntem nemuritori ca poezia, suntem reci ca Echenoz…” (pp.83-86)

Labirintic, caleidoscopic, ambițios, romanul lui Florin Spătaru nu poate dezamăgi un cunoscător, un degustător de greieri ori de șoareci alunari, un joycean sau, după cum observa Doina Ruști în prefața intitulată „Sex și texte”, un célinean! Este ceva și din Boris Vian, Parisul concurează cu Bucureștiul, la un moment dat, trebuie să ne gândim și la enciclopedism, „cexina catapuxina”, poate și la Laurence Sterne…

Bref, trebuie să fiți pregătiți „să înfruntați” un super… greiere! care se poate ascunde în „găurica hidoasă ce-l putea înghiți pentru totdeauna” (p.158)! Nu pe greiere, ci pe un alt personaj, ce se alătură unei galerii de eroi secundari care sunt atât de bine schițați cum rareori se întâmplă, accentul căzând oarecum pe această caracteristică (enumerarea lor nu are rost aici, savurați-le… la grătarul primei lecturi!), noi încheind cu niște definiții ale cărților:

„…o carte poate fi un bob de nisip mai ales. O carte poate fi și suma tuturor respirațiilor mai mult sau mai puțin întretăiate ce au bombardat paginile, poate fi o gaură neagră de cuvinte, poate fi o copie, poate fi o pădure, mirosul de proaspăt tipărit și doar atât, o foaie ruptă în zeci de bucăți ale unui puzzle ce trebuie reconstruit, o duzină de ghemotoace mestecate zile de-a rândul, ce păreau clăi de fire de hârtie. Pentru el literatura era masticabilă și depindea de calitatea hârtiei.” (p.155)

Și încă nu am spus nimic despre porumbei, Jane Birkin, La Femme și alte referințe muzicale, Alioșa și Aiko, Genji și Oni, o roboțică care dorește „să fie” Sylvia Plath, despre „universul de credință al scriitorului”, iubitele lui Dorinel (din Franța, America, Italia…), viziunile unui pescăruș sau ale unui câine, scenele „demne” de „Portocala mecanică” ș.a.m.d. până la o zeiță verde, regina otrăvurilor, raiul oricărui greiere de topaz… Topaz: „De mii de ani, simpla menționare a topazului ducea cu gândul la opulență și lux, influență, generozitate, vibrație și forță.” Și am putea ajunge și la Bill Hicks, un alt fel de greiere!

Greier de topaz de Florin Spătaru