A DOUĂSPREZECEA NOAPTE – Teatrul Mic

A douăsprezecea noapte a avut parte de câteva montări celebre pe scenele românești. Cea mai celebră, se știe, e cea de la Bulandra, cu Moțu’ Pittiș în distribuție. Cântecul bufonului se cântă în cor, orice ar fi și oriunde s-ar auzi primele acorduri. Orice nouă montare pe o scenă românească va fi, invariabil, comparată (sau măcar asociată) cu mai vechile spectacole. Atât timp cât încă vor mai fi în sală spectatori care au văzut și spectacolele anilor ’70, asta se va întâmpla. Ce au de făcut regizorii în aceste condiții nu este să ignore așteptările publicului, ci să le satisfacă, dându-le ceva în plus. Sala Teatrului Mic era un amestec de generații, semn bun. Chiar dacă după prima oră, câțiva dintre seniori au ieșit din sală, la final trupa a primit aplauze, în ciuda ambivalenței de stări și emoții: mulți dintre ei n-ar ști să așeze montarea într-o categorie specifică. Până la urmă, ce-a fost: comedie sau dramă? Ca să rezolv dilema, prefer să spun că a fost un prilej de mediație cu privire la ce mai înseamnă astăzi dragostea.

Ce-a scris Shakespeare n-are cum să nu placă, despre iubire se va mai scrie mult (și bine), căci fără ea lumea n-ar mai avea rost. De aceea nici nu insist pe poveste, pe narațiune, ci pe felul cum a fost ea adusă la scenă de Nona Ciobanu. Un spectacol plasat și menținut evident în sfera ficționalului, convenția teatrală nu este suprimată, din contra. Scenă delimitată de public, în mijlocul ei tronează un cadru cvasimobil, alb, cu formă nedefinită – navă, castel sau ce mai vreți voi să fie. O scenografie la limita suprarealismului, semn că personajele pot veni și din viitor ca să-și spună povestea. Joaca cu timpul e menită să mute accentul exclusiv pe mobilul acțiunii – până la urmă, ce mai e dragostea, avem sau nu avem nevoie de ea? Cadrul acela mare și alb este semimobil – urcă și coboară personajele, le așază în poli în acțiunii, astfel încât în anumite momente scena pare din ce în ce mai mică (un fel de spațiu concentraționar, menit să forțeze personajele să-și recunoască sentimentele). Costumele vin și completează și ele acest mesaj, de fapt îl subliniază. Chiar dacă cele mai multe dintre ele sunt (aproape) unisex, personajele își păstrează și câteva trăsături, doar pentru a nu încurca și mai mult spectatorii. Cel mai reușit costum mi s-a părut a fi, de departe, cel al lui Malvolio (Alexandru Voicu), joaca cu dimensiunile manechinului (a se citi înălțimea actorului) fiind excelent pusă în slujba efectului de scenă: picioarele foarte lungi și subțiri, îmbrăcate într-un galben fabulesc și asociate cu o coafură de nebun aflată în plină criză. Ce-aș fi vrut, la nivel de costum? Ca bufonul să fie bufon, cu alte cuvinte accentul să nu cadă pe nebunie, ci pe ludic. Culorile terne și menținerea atenției în zona dezordinii mută accentul de pe rolul bufonului la curtea regelui în zona iubitului trădat – oricine a fost înșelat în dragoste s-a simțit precum bufonul – luat peste picior, forțat să glumească pe seama propriei lui drame etc. Cu toate acestea, Oana Cristina Pușcatu se mișcă bine în rol, îl individualizează, iar cântecul bufonului sună cu totul și cu totul altfel decât v-ați fi așteptat (felicitări pentru asumare și pentru voce).

Această prezentare necesită JavaScript.

În prima parte a spectacolului am încercat să așez personajele în poveste, să le dau un rost și să înțeleg dinamica relației dintre ele. În a doua parte, mult mai dinamică decât prima, mi-am dat seama că n-aș putea să răspund la întrebarea „ce-ai văzut, dramă sau comedie?”. Întrebarea nu-și prea are rostul, din moment ce Nona Ciobanu a mutat atenția exclusiv pe poveste și pe mobilul acțiunii – iubirea. E drept că așa cum a gândit ea montarea, nu-și mai au rost travestiurile, după cum nu prea își au rost nici proiecțiile video. Să ne înțelegem, acestea sunt foarte bine realizate, dar personal n-am înțeles de ce sunt pe pereții laterali ai scenei; ele se văd cel mai bine acolo, nu pe pereții interiori ai cadrului metalic de care pomeneam mai sus. Atât timp cât spatele scenei este un decor din zona industrialului – folii uriașe de plastic, draperiile scenei moderne, schele mobile, pe care se plimbă personajele – te aștepți ca acele proiecții să le completeze, ori tocmai asta nu s-a întâmplat. Din contra, efectul de dezordine a fost și mai mult accentuat, în defavoarea logicii montării. Pe de altă parte, au fost multe momente în care spectatorul se vede nevoit să aleagă între a asculta/urmări actorii angajați în schimburile de replici și ce se întâmplă pe pereții scenei, ceea ce se întâmplă pentru că cele două registre nu se susțin și completează, ci creează două universuri paralele.

Un spectacol pe care l-am dorit să-l văd și pentru că pe afiș e trecut numele Anei-Cristina Leonte. Muzica îi aparține și, credeți-mă, merită să fie auzită. Ea e o maestră a jocului cu universuri sonore și bine ar face să intre cât mai mult în lumea teatrului (românesc). Niciun regret din acest punct de vedere, A douăsprezecea noapte de la Teatrul Mic se individualizează și datorită ilustrației sonore. Mă întreb, însă, cum ar fi arătat spectacolul pe o scenă mai mare, mai bine organizată. Despre trupa de actori, numai de bine; o trupă de actori care a crescut mult în ultimii ani, cu actori din diverse generații care se susțin și se completează în favoarea jocului. De urmărit pe viitor evoluțiile Oanei Cristina Pușcatu și ale lui Alexandru Voicu, respectiv Cezar Grumăzescu.