La Caracas va fi mereu noapte

Motto1: „Și cu toate că acel cântec pe care l-am auzit vorbea de război, de faptele eroice ale unei generații întregi de tineri latino-americani sacrificați, eu am știut că vorbea mai ales de curaj și de oglinzi, de dorință și de plăcere. Și acest cântec este amuleta noastră.” Roberto Bolaño

Motto2: „Războiul ne fusese sortit chiar cu mult timp înainte de a fi știut că urma să aibă loc. Mama avusese prima intuiția a ceea ce urma să se întâmple.” Karina Sainz Borgo

Ritm alert, atmosfera din Amuleta lui Bolaño, pagini-document ce surprind momentul teribil când treci de la sentimentul că ai stabilitate socială, un apartament, cărți, familie, profesie, o viață, la certitudinea că, rămânând pe loc, în Caracas, vei pierde totul, viața și numele. Cartea este tulburătoare, impecabil scrisă, mărturisire și cale de atac, confirmare a celor mai negre așteptări, în plină criză economică și financiară.

În primele pagini, câteva fraze dizolvă tristețea și te ajută să iei lucrurile așa cum vin, în ficțiune, la fel ca în viață. Cu bine și rău. Binele ține de trecut. Amintirile fac parte din identitatea personajului:

„Am trecut în revistă biblioteca din casă. Pe cotoarele unora dintre cărți se vedeau cerculețe colorate pe care, de-a lungul timpului, le desenasem, din lipsă de ocupație și de parcuri în care să mă fi putut juca cât timp mama era ocupată cu predatul lecțiilor ei despre subiect-verb-predicat. Instruită să nu ies din camera mea, mă înarmam cu cărți. Uneori citeam, alteori mă mulțumeam doar să mă joc cu ele. Desfăceam capacele tuburilor de tempera și apăsam, la întâmplare, pe filele cărților și cotoarelor: Cu sânge rece, cu un inel portocaliu în ton cu coperta de culoarea grepfrutului roz; Toamna patriarhului, cu galben ca de pui peste muștarul original al copertei; Pentru cine bat clopotele, cu burgund… Aproape toate cărțile aveau acest fel de pecete, de parcă le-aș fi înfierat înainte de a le reda raftului ca să pască în liniște și în voie. De ce aceste semne nu s-au șters odată cu trecerea anilor, de vreme ce tot ceea ce stricăm e destinat pieirii? – m-am întrebat cu Casa Verde în mână.” (p. 45)

Adelaide, fiica, nu mama, își amintește cele mai frumoase momente petrecute lângă mătuși, la cules de prune, micile călătorii cu mama, prăjitura cu cocos, cărțile, pantofii albaștri, o bluză cu fluture, neîmbrăcată niciodată, lucrurile simple care, fără să fie scumpe, păstrează iluzia unei vieți cât de cât normale. Cele două mătuși din partea mamei (tatăl este inexistent) au lumea lor, mai departe de oraș, un loc în care nimic nu pare să se fi schimbat de veacuri, nici gustul prunelor. De fapt, gustul prunelor este atât de important încât momentul recoltării este ales cu cea mai mare grijă, să fie fructele date în pârg, nici prea dulci, nici prea acrișoare:

„Prunul ăla îmi apărea în vis. Ba se înălța din gurile de canal ale orașului, ba din chiuveta din casă ori din mașina de spălat a pensiunii Falcón. Nu m-aș mai fi trezit din visele astea. Mult mai frumoși decât originalul, pomii din visele mele erau întotdeauna încărcați de prune perlate care se preschimbau în omizi strălucitoare și coconi eclozați de o stranie și respingătoare frumusețe. Se mișcau, imperceptibil, la fel cum li se zbăteau mușchii cailor care treceau uneori pe stradă, creaturi cu picioarele înțepenite de-atâta cărat trestie de zahăr și cacao pe care țăranii le vindeau în piața din Ocumare.” (p. 37)

Gândurile se îndreaptă toate dinspre locuința modestă, plină de cărți, unde au locuit o profesoară și fiica ei, către aleile unui cimitir-labirint. Dacă nu găsești la timp un drum discret, care să te scoată din raza vizuală a vandalilor, ești în pericol: devii ținta unor bande, tinerii cu cagulă, profanatori de morminte și dansatori pe sicrie, anarhiștii din grupările Fiii Revoluției – apărătorii de lozinci, violenți, cu o forță pe care și-o revendică, prin impostură, chiar de la autorități. Dar autoritatea nu mai există nici ea, într-o societate scăpată de sub control.

Nu-ți dai seama cât de rău poate fi. Pe caldarâm zac corpurile neînsuflețite asupra cărora se reped ca uliii bandele de mascați. Morții, spune Adelaide, trebuie jefuiți, nu îngropați:

„Primul jaf despre care-mi aminteam avusese loc chiar de ziua mea, când împlineam zece ani. Locuiam pe atunci deja în partea de vest. Ne-am trezit izolate în partea violentă a orașului. Se putea întâmpla orice. Zguduite de nesiguranță, mama și cu mine văzuserăm cum plutoane de militari se îndreaptau spre palatul Miraflores, sediul Guvernului, relativ aproape de blocul nostru. La câteva ore după aceea, la televizor, vedeam hoarde de femei și barbați care prăduiau magazinele. Parcă erau niște furnici. Insecte furibunde. Unii cărau din măcelării spinări întregi de vită pe umăr, fără să le pese că pe haine le șiroia sângele încă proaspăt al animalului. Alții se opinteau cu televizoare și cu tot felul de electrocasnice înșfăcate din vitrinele făcute țăndări cu pietre. Am văzut chiar și un bărbat care împingea un pian pe mijlocul bulevardului Sucre.

În ziua respectivă, la televizor, în timpul unei transmisii, ministrul de Interne ne îndemna la calm și civism. Totul era sub control, ne asigura. La câteva clipe după asta se lăsase o tăcere jenantă. Pe fața ministrului își făcuse loc grimasa terorii. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, apoi a părăsit podiumul de la care tocmai se adresase națiunii. Îndemnul lui la calm se redusese la asta: un cadru fix cu un podium gol.” (pp. 41-42)

Înmormântarea mamei constă enorm, bolivarii nu mai sunt suficienți, este nevoie de valută, oficial scoasă în afară legii. Adelaide (fiica și mama poartă și același prenume) plătește mașina mortuară cu ultimele rezerve, puținul strâns din traducerile pentru o editură spaniolă se risipise, oricum, înainte, pe medicamente și îngrijirea mamei internate într-o clinică privată. Spitalul de stat este o ruină. Medicamente nu se găsesc. Nici medici, doar tărgi.

Acțiunea romanului este surprinzătoare. Se întâmplă în permanență ceva care adâncește impresia de pericol. Un film de groază se desfășoară sub privirile îngrozite ale femeii care nu s-a acomodat cu anormalitatea. Adelaidei îi trebuie ceva timp să înțeleagă că nu mai e proprietara apartamentului cumpărat de mama ei cu atâtea eforturi, că nici cărțile nu-i mai aparțin, sunt ale Revoluției, că diferența dintre viață și moarte o face inspirația de a se adăposti în apartamentul altcuiva, un etaj mai sus. Geamurile dinspre stradă sunt izolate bine, să nu ajungă în casă fumul grenadelor și al gazelor lacrimogene. Tinerii ieșiți la proteste sunt arestați, torturați, obligați să solicite propriilor familii despăgubiri enorme în schimbul eliberării, care oricum nu se produce. Răul este prezent. Este în desfășurare și se difuzează în direct, la programele de știri:

„Nu mi-am dat seama unde eram până n-am ajuns în dreptul intrării în bloc. Abia am reușit să bag cheia în broască. Santiago mai avea încă pe față masca aia pe care o purtau Fiii Revoluției ca să-și ascundă chipul, așa că era greu de spus dacă urmăream pe cineva sau fugeam. Amenințarea pe care o reprezenta acea pânză ne făcea pentru unii invizibili, iar pentru alții vulnerabili. Cu câteva luni înainte, această mască, asociată cu Guvernul, avea un fel de valoare de liberă trecere și certitudinea că nimeni nu ar fi cutezat să se apropie de noi. Numai că lucrurile se schimbaseră.” (p. 113)

M-am tot gândit de ce mama și fiica au același prenume, Adelaide. O explicație ar fi că trecutul (generația mamei) condiționează prezentul (generația fiicei), într-o țară al cărei destin s-a scris deja, și e greu de imaginat că ceva mai poate schimba Cronica morții ei anunțate.

Adelaide Falcón nu este, ca Auxilio Lacouture, eroina lui Roberto Bolaño, poetă (deși păstrează poezia crudă a vieții în fiecare imagine înregistrată pe retină), dar este, în felul ei, purtătoare de amuletă, este o supraviețuitoare, deci un martor al scenelor sângeroase de la Caracas, orașul peste care coboară o noapte însângerată și fără sfârșit. Presimțirea că, în cele din urmă, va pierde totul, până și numele, se adeverește. Coborând din avion, în altă țară, Adelaide Falcón a devenit Aurora Peralta. Acest roman excelent relatează, în fond, o istorie pe care unii dintre noi o știm deja, și nu din cărți.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.

Las mai jos alte fragmente:

„Adelaide Falcón, mama mea, a fost o femeie cultă. Biblioteca noastră era formată din volumele de la Círculo de Lectores – acea colecție de clasici universali și contemporani, cu coperte cartonate, în culori tari – pe care eu le-am folosit de sute de ori în timpul studenției mele. Volumele acelea exercitau asupra mea o fascinație puternică, mai mare chiar decât sufertașele roz pe care colegele mele le etalau în fiecare octombrie, la început de școală.” (p. 25)

„Am închis telefonul cu o singură certitudine: lumea, așa cum o știusem până atunci, începea să se surpe.” (p. 17)

„De-a lungul țărmului creștea vița-de-vie de plajă din ale cărei fructe mici mama îmi născocea diademe de regină a satului, în timp ce eu visam, pe ascuns, la cercei din omizi sidefii, acele metamorfoze pe care le sufereau prunele când străbăteau membrana realității.” (p. 38)

„Frivolitatea era răul cel mai mic din toate. Nimeni nu voia să îmbătrânească sau să pară sărac.” (p. 48)

„Înainte ca banii numerar să fi dispărut de tot, Cabinetul Revoluționar ne informase, la ordinele Comandantului Președinte, că bancnotele urmau să fie scoase progresiv din circulație. Și, deși decretul avea ca scop lupta împotriva terorismului financiar sau a ceea ce ierarhia puterii denumise astfel, nu se puteau tipări alte bancnote care să le înlocuiască pe cele dinainte. Banii, care prin forța împrejurărilor încă mai circulau, nu mai valorau nimic, chiar și înainte să fie arși. Mai mare valoare avea un șervețel decât bancnotele alea de o sută care ardeau acum pe trotuar, ca o premoniție.” (p. 40)

„Eram gata să rezist cu puținele provizii făcute preventiv, căci învățasem, pur intuitiv, cum să le administrez. Nu mă învățase nimeni, timpul îmi fusese unicul profesor.” (pp. 40-41)

„Ca să-mi poată cânta La mulți ani, mama prăjise în ulei de floarea-soarelui un boț de mălai pe care-l modelase în formă de inimă. Bucata aia de dragoste, mai degrabă în formă de rinichi, era ușor aurită pe margini și moale în mijloc, acolo unde mama înfipsese o lumânare micuță de culoare roșie. Mi-a cântat Ay qué noche tan preciosa în variantă locală, ceva ce pe la noi se adaugă unui La mulți ani normal și îl face să dureze mai mult decât o urare obișnuită. Apoi a tăiat inima în liniște, cu lumina stinsă și așezate pe jos, în salon. Înainte să mergem la culcare, o rafală de mitralieră a adăugat niște puncte de suspensie acelei serbări fără lumină și fără piñata.” (pp. 42-43)

„A trăi, un miracol pe care nu prea reușesc să-l înțeleg și care ne însemnează cu mușcătura vinei. A supraviețui, expresia unei părți a ororii care călătorește alături de cel care fuge. Un animal viclean care încearcă să ne doboare când suntem sănătoși, ca să ne arate că altcineva, nu noi, ar fi meritat mai mult să rămână în viață.” (p. 229)

La Caracas va fi mereu noapte de Karina Sainz Borgo