NO TIME TO DIE sau un argument pentru a merge la cinema

Zilele acestea numele James Bond se află pe buzele tuturor cinefililor, dar și al cititorilor revistelor glossy (un termen pe care, sincer, nu îl agreez) curioși să vadă vestimentațiile participanților la lansarea oficială a filmului, pe care am putut-o vedea transmisă în direct de BBC. Faptul că televiziunea națională britanică alocă cel puțin o oră în prime time unui astfel de eveniment te pune pe gânduri. Chiar și BBC să fi căzut în plasa goanei după rating și dependența de publicitate? Dar No time to Die nu e un film de acțiune oarecare… Cititorii avizați știu cât de mult își iubesc englezii propriile simboluri, care le conferă acea autenticitate atât de greu de menținut în universul contemporan dominat de globalizare. Identitatea națională nu este definită doar de spațiul geografic, limba vorbită, ci și de tradiții și un spațiu cultural dinamic și complex, toate rezultate ale unui proces continuu, consecvent, care începe undeva în primele secole ale Evului Mediu (dacă ne referim la națiunile europene). Odată cu revoluția industrială, tradițiile și obiceiurile suferă schimbări dramatice, se uniformizează, se „standardizează”, ceea ce generează noi paradigme culturale. Invenția fraților Lumière va juca un rol cheie în redefinirea simbolurilor naționale și în recreerea identităților naționale, într-o Europă bulversată de Primul Război Mondial. Britanicii au înțeles rapid câte perspective le deschide cinematograful în consolidarea propriei identități culturale. Shakespeare, Byron, Dickens, G.B. Shaw trebuiau „traduși”, aduși în secolul XX, iar filmul s-a dovedit soluția salvatoare. Egalitatea în drepturi, accesul la educație vor avea efecte surprinzătoare pentru unii, dar de care au știut să profite cei care au creat curentele de opinie, ideologiile politice și culturale pe tot parcursul secolului XX. Evident că nu toată lumea (oricât clase ar avea) nu va fi capabilă să citească Ulise al lui James Joyce sau vreunul din romanele lui Oscar Wilde, dar cu siguranță că o mare parte dintre cititori pot spune fără să stea pe gânduri măcar un roman scris de Agatha Christie pe care să-l fi citit. Da, romanele polițiste joacă un rol cheie în definirea identității britanice contemporane! Știu că mulți dintre cititori se vor grăbi să conteste (vehement, chiar) afirmația, dar istoria îi contrazice.

Apetitul britanicilor pentru crime neelucidate, pentru drame de tot soiul care sunt subiect de „discuții” la ceaiul de la ora 5 este unul cu totul aparte, dovadă nu numai celebritatea Agathei Christie, ci și lungul șir de autori postbelici traduși în limbi de pe toate continentele, dar și ecranizările unora dintre acestea, iar, odată cu apariția televiziunii (marele merit îl au tot englezii!!”), serialele care creează pe nesimțite o dependență greu de controlat (vezi „Crimele din Midsomer”).

Cred că nici Agatha Christie, nici Ian Fleming nu au crezut nicio clipă că personajele lor vor deveni simboluri ale națiunii britanice, dar dacă Hercule Poirot poate fi „contestat” de unii cârcotași, James Bond se bucură de unanimitatea de voturi. Mai toată lumea a auzit, într-un fel sau altul, de James Bond, iar destul de mulți cunosc seria de filme ecranizări ale romanelor lui Ian Fleming, care începe în 1962. Personajul creat de Fleming, inteligent (peste medie), charismatic (cu mult peste medie!), inovativ, creativ, singuratic, cu un simț al umorului ieșit din comun, arogant, dar și sensibil, impecabil în aparițiile sale publice (nimeni nu știe mai bine ca el cum să poarte un costum, dar și un tricou!), aparent dependent de alcool, cu un stil de viață nu tocmai sănătos, este unic, dar în același timp, o bună parte dintre englezi se identifică, măcar parțial, cu el. De ce este un simbol al națiunii britanice? Simplu! Pentru că este perfect în imperfecțiunea sa! Iar acest aspect este ușor de observat, grație lui Daniel Craig, cel mai recent dintre actorii desemnați să îl „traducă” pe James Bond pe înțelesul tuturor. Daniel Craig avea deja o carieră consistentă la momentul în care a acceptat să joace în Casino Royale, film lansat în 2006, și știa că îşi asuma un risc major: acela de a fi identificat cu personajul. Dar Daniel Craig s-a dovedit mult mai înțelept decât s-a crezut: aparițiile sale publice au fost puține, atent gestionate, iar viața sa personală chiar a rămas personală. Deși producțiile dedicate lui James Bond sunt cronofage și mari consumatoare de energie, Craig a avut puterea să joace și în alte producții, să iasă din pielea personajului, ceea ce dovedește faptul că joacă din reală plăcere și își cunoaște foarte bine propriile calități și defecte. Capcanele show-business-ului au fost evitate cu succes, chiar dacă inevitabilele comparații cu Sean Connery, Roger Moore și Pierce Brosnan pot fi adeseori răutăcioase (de exemplu, Craig e cu 10 centimetri mai mic decât precedenții James Bond).

Cinefilii adevărați vor viziona cu plăcere orice categorie de filme, atât timp cât sunt făcute bine, iar producțiile James Bond sunt ireproșabile. Chiar dacă regizorii diferă, intriga din Casino Royale continuă în Quantum of solace (2008), dezvoltată în Skyfall (2012), ca mai apoi în Spectre (2015), cinefilul să își rezume datele problemei, iar într-un final, în No Time to Die (2020) să aibă șansa să ajungă la o concluzie proprie. Călătoria ar fi trebuit să se încheie în 2020, dar pandemia a dat peste cap planurile tuturor. Deși Daniel Craig anunțase inițial că Spectre (un film cu multe incidente, inclusiv accidentarea lui Craig la filmări) va fi ultimul în care îl va juca pe Bond, după ce vezi No Time to Die, înțelegi de ce a revenit asupra deciziei, subliniind totodată că propria sa carieră continuă separat de numele James Bond. Atenția pentru orice detaliu, cascadoriile impresionante, costumele impecabile, conflictul dintre serviciile secrete britanice și cele americane, efectele Războiului Rece sunt un loc comun atunci când vrem să vedem un film din seria James Bond, dar amprenta unui regizor cu origini japoneze – Cary Joji Fukunaga – este evidentă. Scenariul a fost atent lucrat, astfel încât replicile să confere credibilitate personajelor și acțiunii propriu-zise. Faptul că se vizionează în 3D e doar un detaliu (aș spune nesemnificativ, mai ales dacă ai văzut măcar o parte dintre filmele anterioare). Personajul e matur, mult mai înțelept, bea surprinzător de puțin, nu are aventuri cu toate femeile care-i apar în cale. Cât despre restul, mai bine vizionați filmul într-o sală de cinema. Personal, primele vizionări ale celor cinci ecranizări cu Daniel Craig le-am avut la cinema, și nimic nu se compară cu senzațiile generate de mișcările personajelor, evidențiate cu ajutorul unei coloane sonore impresionante, iar faimoasele replici se aud altfel într-o sală de cinema, chiar dacă cel de lângă tine sau din spatele tău mănâncă compulsiv floricele și alte chestii ronțăitoare și soarbe cu nesaț dintr-un pahar uriaș lichide greu de definit. Foarte bună decizia de a-i da lui Rami Malek personajul negativ. Cred că i se potrivesc de minune rolurile de compoziție. Indiferent de clasamentul personal al fiecărui iubitor de cinema, No Time to Die se plasează pe podium. Ponderația este cuvântul care definește cel mai bine evoluția lui James Bond, conștient că trebuie să se retragă. Cum nu are timp de regrete, nici nostalgia nu îl definește, chiar dacă cercul vicios al unicei iubiri încă îi mai dă bătăi de cap. Conflictul dintre serviciile secrete, lupta cu armele biologice, pe cât de imprevizibile, pe atât de nocive, reîntoarcerea periodică în Italia, rochiile mereu surprinzătoare ale personajelor femme fatale sunt ingrediente obligatorii, dar produsul nu e nici pe departe plictisitor. Daniel Craig demonstrează încă o dată că personajul principal dintr-un film de acțiune poate fi inteligent, șarmant, intelectual rafinat (replici savuroase, umor subtil, fără urmă de vulgaritate!), iar păstrarea identității britanice e demnă de toată admirația. Cu siguranță, noi, românii, suntem incapabili să creionăm astfel de tipologii ( e suficient să ne aducem aminte de mistificarea grosolană a istoriei făcută de Sergiu Nicolaescu, care, din păcate, se bucură în continuare de numeroși adepți) și să evidențiem propriile simboluri. Dar avem simboluri? Oare micii chiar merită să fie aduși obsesiv în prim plan, alături de fasolea cu ciolan și tot felul de băuturi spirtoase. James Bond este o lecție de patriotism, fără să fie vreo clipă patetic, iar noi, românii, tocmai asta nu știm să facem: să ne respectăm pe noi înșine și, în același timp, să ne promovăm propria identitate într-o manieră relaxată, ironică, dar totodată constructivă.