N-am învățat încă să mă despart de oameni, deși meseria mă obligă să o fac constant. N-am învățat și nici nu vreau să scriu scrisori de adio, declarații de amor epuizat sau mai știu eu ce alte texte care să țină loc de laudatio. Cred în oameni și mă scufund în amintirile cu și despre ei ori de câte ori am nevoie. O nevoie din ce în ce mai acută în ultimii ani, aceea de a-mi găsi resursele pentru a merge mai departe, pentru a ocoli patima momentului și derizoriul unei superficialități care e deja plagă socială. Acolo, în faldurile memoriei, oamenii sunt mai vii ca niciodată, râd, de ceartă și devin pătimași, iubesc și se iubesc așa cum poate că nu au avut timp niciodată. Despre timp este vorba, în fond. Dincolo de aici e o eternitate din care nu facem parte cu toții, asta este!
Septembrie e pentru mine luna reîntoarcerii. Luna când reîncepe școala și când începutul capătă altă valoare. Un septembrie cu aromă de mere coapte și care sună a Enescu. Septembrie e luna lui Enescu, dincolo de orice nimicuri! Septembrie e o lună bună pentru festival(uri): încă cald afară, zile suficient de lungi ca să cuprindă multe evenimente, sălile încă n-au nevoie de încălzire etc. Septembrie e o lună bună pentru Festivalul Enescu! La edițiile anterioare traseele erau bine știute: Ateneu – Sala Palatului – Piața din fața Ateneului – Ateneu. Ocolurile pe la Sala Radio sau pe Sala Auditorium erau căutate și ele, prelungeau cumva starea de grație, îți dădeau voie să așezi bine în sertare ce-ai auzit, trăit și văzut, te lăsau să te întâlnești cu diverși cunoscuți, să-ți cauți din priviri apropiații, să te desfeți privind ținute de gală sau să râzi de mai știu eu ce extravaganțe. Muzica îți cultivă toleranța, deși, culmea, cei mai fanatici melomani sunt atât de duri în aprecieri, încât nu admit sub nicio formă alte opinii.
Citesc cronici muzicale de nici nu mai știu când și, din păcate, în România, acestea se împuținează văzând cu ochii (se înmulțesc, în schimb, textele așa-zișilor influenceri, încă nu m-am lămurit cui folosesc acestea); de acolo, din rândurile acelea scrise cu patimă am învățat să… ascult. Pentru mine, un concert de muzică clasică n-are nevoie de vizual (da, recunosc, nu sunt fanul proiecțiilor video, poate de aceea mi-a și plăcut povestea vizuală semnată de Nona Ciobanu pentru Poema Română), dar are nevoie de stare. De câteva ori, am străbătut drumul de acasă spre sala de concerte cu așteptări mari, care nu mi-au fost confirmate (cum a fost cazul concertului Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Ungare, dirijor Christian Badea), dar asta nu m-a făcut să regret nicio clipă nici drumul, nici faptul că am fost acolo, în sală. E o stare de grație care se instalează aproape de la sine. Acolo, în sălile de concerte nu e doar o comunitate, e o lume întreagă, care reușește să suspende timpul! Muzicienii au nevoie de public, iar publicul rezonează pe măsură la cele dăruite de orchestre și soliști, o simbioză care nu se instalează de la sine, dar care are ceva comun cu magia.
Prima parte a ediției de anul acesta a coincis cu plecarea mea din București, perioadă în care am făcut tot posibilul să ascult online (o contrapartidă serioasă la ceea ce vedeam zilnic). De asta n-am înțeles nicicum pledoariile unora pentru scoaterea transmisiunii online; să ne înțelegem, nu vorbim de teatru, unde se schimbă total mesajul și estetica etc.; vorbim de un concert care nu pierde nimic din calitate prin transmisiunea online, unde mai pui că așa ajunge și la acei melomani care nu se pot deplasa (fizic) în sălile de concerte. Am reușit să văd, totuși, concertul London Symphony Orchestra, cu Sir Simon Rattle dirijor și Magdalena Kožená ca solistă; pe cât de neașteptată prestația lui Kožená, pe atât de bună, din perspectiva mea. Concertul Orchestrei Filarmonicii Din München, cu Valerii Gherghiev la pupitru l-am văzut online, o bijuterie de concert, poate și pentru că l-a avut ca solist pe Gautier Capuçon, violoncelist pentru care am o slăbiciune nedeclarată (dar datorată calităților lui de foarte fin pedagog). A urmat Orchestra de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen, cu Cristian Lupeș dirijor. Un Ateneu pe jumătate gol, dar care a rezonat perfect cu orchestra, un concert despre am scris la timpul cuvenit. Cumva, acest concert trebuia să te pregătească pentru ce avea să urmeze: Orchestra Națională a Franței, cu Cristian Măcelaru dirijor și Maxim Vengerov solist! Dar ce s-a auzit în seara aceea, în Sala Palatului, a fost cu mult peste așteptări! Un Vengerov care nu mai are nevoie să demonstreze nimic nimănui și lipsit de această presiune, face magie! Concertul lui Șostakovici în interpretarea lui va deveni referință, standard de calitate pentru violoniștii viitorului și chiar și așa, magie e prea puțin spus pentru cum au colaborat membrii orchestrei cu solistul! Până la finalul festivalului mai era mult!
Orchestra Națională a Franței face și al doilea concert memorabil, mai rar așa întâmplare! Poema Română a făcut dreptate melomanilor privați încă de o sală de concerte modernă și pe măsura Festivalului, Sala Palatului a devenit pentru câteva ore cu adevărat o sală de concerte de cea mai bună calitate – mă întreb ce ingineri de sunet are festivalul și cu cât sunt ei plătiți, căci prea puțini știu că îmbunătățirea acusticii sălii li se datorează în bună măsură. Urmează alte câteva concerte, dar ratez Les Dissonances, una din orchestrele mele preferate. Între timp, am cumpărat CD-ul lui David Grimal, un muzician special și despre care n-o să reușesc să scriu niciodată cum trebuie. Fiindcă e momentul, mi-am cumpărat și CD-ul realizat de Editura Casa Radio – Sherban Lupu, Impressions (Debussy, Ysaÿe, Paganini, Enescu). Ca tot ce scoate Editura Casa Radio, impecabil! Vin alte și alte concerte la rând, oaze de liniște într-o furtună de neliniști. Îmi cad ochii la întâmplare pe postarea unui scriitor, din care înțeleg că m-aș încadra la snobi, din moment ce merg la concerte de muzică clasică; dincolo de ironia scriitorului, de care știu bine că se folosește din plin, îmi dau seama că, pe fond, n-o să pot explica niciodată, nimănui, ce se întâmplă la un astfel de concert. Etichete ca „unic” și „irepetabil” își capătă pe deplin sensul aici, numai că mai trebuie ceva, ori la acel „ceva” se pare că încă n-am ajuns. Este foarte adevărat că nici nu-mi propun să explic cuiva sau să pledez pentru participarea la astfel de evenimente; singura certitudine pe care o am este că muzica cultă își are viitorul ei, unul mai cert decât le place unora să creadă.
Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, cu Daniele Gatti dirijor îmi readuce aminte de puterea de seducție a marilor personalități: Gatti e un vrăjitor, unul în slujba binelui, care-și lasă liberă pasiunea, ba chiar o pune la treabă; e o plăcere să-l urmărești cum comunică cu orchestra, cum le dă impulsul necesar fiecăruia în parte și cum îi face să nu uite că sunt un tot. Te întrebi în multe momente câte repetiții au făcut ca să ajungă aici dar, mai cu seamă, câte probe au dat membrii orchestrei ca să ajungă să facă parte din ea. Thibaudet, să nu uităm de solistul serii, m-a trimis cu gândul direct la un eseist celebru, cu același nume. Fiecare și-a scris partea lui de istorie într-un fel unic, care-i face de neuitat.
Les Arts Florissants, cu William Christie dirijor, au fost atât de proaspeți și de cuceritori, au schimbat atât de mult dinamica scenei Ateneului Român, încât aproape că mi-aș fi dorit să-i fi urmărit într-o sală mai generoasă. Și despre asta este barocul: despre joc și joacă, despre seducție și trădare, despre relații și joaca cu aparențele, despre umor de calitate și despre încă multe altele. Între ornamentele care abundă stă bine ascuns miezul de înțelepciune și de umanitate. William Christie are încă bucuria aceea care face diferența dintre unic și repetabil. Senectutea este un dar, pe care William Christie l-a acceptat cu inima deschisă! Reverență! Încheierea ediției jubiliare i-a aparținut lui Daniel Harding și Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam. Un concert care a ridicat publicul în picioare, un dirijor despre care sigur se va vorbi și peste ani, pentru că dincolo de charismă are o pricepere a muzicii unică. Pur și simplu, datorită lui sunetul capătă cu totul altă valoare! De obicei mă uit fascinată la mâinile dirijorului și la poziția corpului, de data aceasta m-au cucerit ochii. Am revăzut concertul în cele câteva ore cât a rămas disponibil pe site-ul festivalului, n-am putut să mă desprind de privirea aceea, pătrunzătoare și caldă, de o umanitate pe care o credeam pierdută de mult. Pentru Harding muzica e un construct viu, care n-are nimic în comun cu mecanica, sunetele nu cuceresc pentru că alcătuiesc nu știu ce succesiune logică, nu, ele cuceresc pentru că sunt forme ale expresivității umane.
O ediție jubiliară care a scos de sub imperiul fricii și al deznădejdii anul 2021. O dovadă că și în pandemie muzica își găsește calea să ajungă la iubitorii ei, iar artiștii n-au altceva de făcut decât să lase magia să lucreze. O ediție de festival cu multe recorduri, despre care s-a mai vorbit. Dar dincolo de toate acestea, ediția 25 a fost și va rămâne ediția în care Mihai Constantinescu, directorul ARTEXIM – organizatorul festivalului – spune la revedere și se retrage. Încă nu pot să vorbesc despre această plecare, nu pentru că Mihai Constantinescu n-are dreptul să se retragă și, în sfârșit, să vadă și dumnealui concertele din fotoliul de spectator. Ci pentru că, așa cum spunea în interviul din pauza concertului de închidere, n-are cui să lase experiența acumulată în ani de zile. Treizeci de ani nu sunt de ici, de colo! Sunt ani în care echipa ARTEXIM a învățat din greșeli, s-a sudat, a crescut precum Făt-Frumos, de la o ediție la alta, iar festivalul la fel! O echipă care a știut să lucreze cu oamenii, să facă față capriciilor artiștilor invitați, să rezolve probleme tehnice insurmontabile pentru oricine altcineva, să aducă mai aproape publicul de scenă și să dovedească că da, avem o comunitate de melomani fantastică. Dacă astăzi Festivalul Internațional George Enescu este pe harta celor mai mari festivaluri de muzică clasică din lume (și nu vreți să știți cât de greu se câștigă un loc pe această hartă) este pentru că vizionarismul lui Mihai Constantinescu s-a îmbinat perfect cu trăsăturile de bun manager (cultural) și cu o știință a negocierii unică. Nu văd pe nimeni interesat să preia această zestre și să o ducă mai departe, să consolideze renumele festivalului – brand de țară în toată regula – și să-i asigure un viitor. Nu văd pe nimeni care să creadă în ideea că o echipă de profesioniști face imposibilul posibil și că politicianismul sau numirile politice nu-și au rostul în astfel de locuri/domenii. Și, totuși, speranța…
Reverență, domnule Mihai Constantinescu! Pentru o ediție de festival cu adevărat unică! Pentru toți cei 30 de ani pe care i-ați dăruit scenei muzicale românești, lui Enescu și, implicit, nouă, iubitorilor de frumos! Pentru că ați știut să rămâneți mereu în umbră și să faceți posibilă magia! Pentru că ați fost la locul potrivit și în momentele cele mai potrivite! Pentru că v-am zărit la toate concertele (oh, să nu vă spun la câte premiere de teatru am fost și n-am văzut niciodată directorul instituției în cauză în sală sau măcar în foaier!) și pentru că ați găsit mereu puterea să zâmbiți! Nu în ultimul rând, mulțumesc pentru verticalitate!
