Note subiective (jurnalul despre jurnal)

Luni

Specie controversată, „de graniță”, cum s-ar zice, textul diaristic a exercitat dintotdeauna asupră-mi o neostoită fascinație. Nevoia de a ști cine este, de fapt, cel care scrie, dacă ne seamănă, dacă nu cumva e o ființă întrutotul (ne)obișnuită. Privitul pe gaura cheii, dincoace sau dincolo de plecarea unui scriitor dintre noi. Căci, să ne înțelegem, m-au interesat mereu jurnalele scriitorilor, scotocitul aproape compulsiv prin ceea ce credeam eu, cu simpatică (și explicabilă, la acea vârstă fragedă) naivitate, că ar fi „laboratorul” lor secret, dar și fricile sau jubilațiile lor, acele mici-mari imperfecțiuni savuroase sau, după caz, rușinoase…

Sfântă candoare!

Am înțeles, încet-încet, că scriitorii sunt și ei oameni, temători și grijulii cu imaginea lor publică, astfel încât puține dintre jurnalele publicate pot fi crezute „pe cuvânt”; ele sunt, ca orice text destinat publicării, aranjate, periate, scuturate, cosmetizate, astfel încât să se transforme într-un obiect cultural destinat uzului colectiv. Material bibliografic pentru teze de licență sau doctorate. Documente de epocă, mărturii despre evenimente și experiențe, școală literară, confrați etc. Prin excelență subiective, aceste să le spunem informații suplimentare mai mult acoperă decât să dezvăluie experiențe de viață personală obișnuită, parcurse de scriitorul respectiv.

Puține vor fi fiind, așadar, cărțile-jurnal în care autorul lasă deliberat garda jos, dezvelindu-și sinele, cu umorile lui, cu fricile, cu invidiile, cu dorințele secrete, cu tot ceea ce omenescului nu-i prea rămâne străin. M-au tulburat, de pildă, însemnările diaristice ale unor scriitori precum Cesare Pavese, Kafka, Tolstoi (oh, de o neasemuită, de neînțeles, pe atunci, cruzime mi s-a părut gestul celui din urmă de a-i da spre lectură, tinerei sale logodnice, caietele de jurnal care înfățișau un om alcătuit din contraste, cu pofte trupești insațiabile).

De partea cealaltă, destule sunt cărțile-jurnal în care am simțit grija excesivă pentru imagine, cultul personalității, statuia, nevoia de a da sau de a lăsa în umbră tot ceea ce l-ar pune pe autor într-o lume nefavorabilă…

Marți

În pachetul primit azi, printre cărțile pe care le-am cerut, Răul (Jurnal 2016-2020) lui Radu Vancu. Nu am primul volum, nu l-am citit. Am citit, la vremea publicării lui, recenziile și, în general, impresiile de lectură postate pe Facebook. S-au scurs câțiva ani de când n-am mai parcurs un jurnal de scriitor. Se spune că după vârsta de cincizeci de ani filtrezi altfel cărțile și că preferințele merg spre nonficțiune. Eu, ca de obicei, ies din rând și de data asta; ficțiunea nu mă obosește, nu mă plictisește, nu mă dezamăgește. Cărțile vin spre mine prin oamenii potriviți, în momentele potrivite. Ficțiune și nonficțiune.

Pe Radu l-am „cunoscut” inițial ca poet. Apoi, prieteni pe Facebook devenind, i-am căutat aproape zilnic postările. L-am urmărit inclusiv la televizor, în ceea ce se cheamă activitatea lui civică din Sibiu, apoi chiar din București, când a ieșit în stradă, seară de seară, timp de mai multe săptămâni pentru a protesta împotriva abuzurilor guvernării pesediste. Radu Vancu – profesorul. Radu Vancu – prozatorul. Prietenul cu admirabilă deschidere spre cei pe care îi prețuiește și îi iubește: Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, familia Coman, familia Baron, Claudiu Komartin, Cosmin Ciotloș, Florin Iaru și multe alte nume întâlnite des în aceste însemnări. Privesc îndelung coperta jurnalului. O acuarelă de Ioan Iacob, Fără titlu, din 1997. Se potrivește. 2016-2020, o perioadă amestecată, ani greu de catalogat pentru mulți dintre noi. De ce „Răul”?! E de ajuns să fi trăit în România acestor ani ca să înțelegi…

Miercuri

Primele 107 pagini. Tulburătoare, până la plânsul interior, însemnările despre Mircea Ivănescu, în special scena în care, aflat acasă la acesta, Radu asistă la un fenomen de o stranie frumusețe: într-o noapte de decembrie, uitând că Radu se afla acolo, Mircea Ivănescu a început să se roage („mistica secretă”). Se ruga „violent”. „Pătimaș. Confruntațional”. O „seară dostoievskiană” pe care nu o poate uita. Scena e povestită lui Claudiu Komartin, într-o scrisoare. Este o amintire miraculos încapsulată, în care poetul se trezește brusc din somn și dialoghează, se ceartă cu Dumnezeu, iar vocea îi e încărcată de o nevindecabilă, insuportabilă suferință…

La pagina 107, același „dialog” intens cu divinitatea, al lui Radu de data aceasta:

„Dar, dacă Ție asta ți s-a părut un lucru suportabil, atunci când ai făcut totul, bănuiesc că ar trebui să fie la fel de suportabil și pentru mine. Iar dacă nu e, dacă uneori simt că mă prăbușesc, ce să însemne asta? Că sunt necopt pentru etica lumii Tale? Că sunt rău, tocmai pentru că nu rezist răului? Că sunt bun tocmai pentru că nu rezist răului? Că e indiferent, tocmai fiindcă răului nu i se poate rezista? Că simplul fapt de a vedea frumusețea ar trebui să răscumpere totul? Că frumusețea e doar un anestezic care să facă răul administrabil? Că frumusețea e răul? Că frumusețea e contrariul răului? Că frumusețea va mântui lumea? Că frumusețea e iadul? Că frumusețea e singurul paradis la care avem acces? Că frumusețea ești TU?”

Radu oferă „doi cenți” pentru răspunsul lui Dumnezeu. Răscolitoare interogații retorice, expresia unei conștiințe umane și artistice neliniștite, tulburate…

Joi

Și ce poate face un scriitor cu frumusețea, la o adică? Frumusețea care vine din prietenie, din bucuriile și grijile paterne (din „Sebastian în vis”, nu?), din amintirile sfâșietoare despre propriul tată, a cărui sinucidere te destramă și te tarează, astfel încât permanent te temi să nu-i repeți gestul exact la aceeași vârstă?! Trebuie să exorcizezi frumusețea și răul în(prin)scris. Să scrii un roman, de pildă. Radu scrie compulsiv: acasă, la serviciu, în cafenea, în mijloacele de transport, oriunde. Scrie în jurnal despre scrisul la roman. Despre tribulațiile lui zilnice:

„Sunt terminat. De cum văd ceva care aduce a frumusețe, trebuie să fac un efort considerabil ca să nu plâng. Frumusețea mi-a devenit insuportabilă, am o reacție alergică la ea (…) Spus brutal, m-am intoxicat cu ea. Mi se trage, aproape sigur, de la scrisul zilnic la roman. Am căutat să transcriu în el frumusețea frază de frază, germinată cu răul (care îi e și sursă și antagonist) – și halul în care am ajuns de acolo trebuie să vină. Nu stilul e greu în proză. Nici perseverența, anduranța fizică, „oasele tari” (…), diferența o face rezistența la frumusețe, la cocktailul toxic și adictiv de frumusețe și rău”. (pag. 43)

Vineri

„Vă vedem și acolo”: Sibiu, Cluj, București. Scriitorul în stradă, un activist, un animator. Frig, zloată, ninsoare, ceaiul cald adus de oamenii care coboară la cei din stradă. Lozinci. Sentimentul că redescoperi în semenii tăi ceva crezut mort, care era doar amorțit. Ne amintim toți Strada acelor zile, săptămâni, luni.

Am ieșit și eu, aici, de câteva ori. Am renunțat. N-am regăsit, în mine, în structura mea intimă, suflul Străzii. Pot protesta în alte feluri. I-am susținut altfel. E un soi de agorafobie, o avea, spre final, și Tata, care se sufoca la propriu în mulțime…

Sâmbătă

Cami, Sebastian, cei doi Mircea (Ivănescu și Cărtărescu). Iubirea paternă, scenele cu Sebastian (mersul la școală sau la orele de tenis, la spital pentru fractura de la picior, discuțiile serios-comice cu el), teama că nu va reuși să depășească pragul fatidic (vârsta la care s-a sinucis propriul tată) și că Sebastian va trebui să treacă prin purgatoriu. Să trăiască măcar până când băiatul va crește suficient încât să depășească eventuala pierdere.

Teama de (im)perfecțiune: în scris (mai ales în scris!), în prietenie, în profesie. Brusc, realizez cât de mult seamănă cu Mircea Cărtărescu. Același lamento prelungit, care pare manierist, trucat, dar care presimt că este autentic, sfâșietor, împingându-te de la spate, scoțându-te din conformism, dar și destructurându-te deopotrivă:

„Am obosit. Aș încheia cu totul, nu mai pot face absolut nimic, singurul lucru de care mă agăț ca să-mi dau iluzia că fac ceva e jurnalul ăsta – despre care încerc din răsputeri să-mi închipui că nu-i imaginar – și că Dumnezeul care-l citește zâmbind sarcastic nu e tot imaginar – și încerc de asemenea din răsputeri să nu văd că ochii cu care îl citește sunt ai lui Sebastian”. (pag. 150)

Jurnalul – manual de supraviețuire.

Duminică

Radu – profesorul de gimnaziu:

„Când le-am spus celor dintr-a șasea B că plec la facultate, au început să plângă; ca să-i consolez, le-am spus că-i voi duce mereu cu mine, ca pe niște gândăcei într-o cutie de chibrituri. La orele următoare mi-au adus o cutie de chibrituri ticsită cu pozele lor minuscule. Când se întâmplă să o mai găsesc, mă emoționez ca în preajma unui obiect aproape radioactiv – și le prefir pozele pe covor, una câte una, cu o senzație de sfârșeală enormă…” (pag. 45)

Cărțile și autorii preferați, o eterogenie culturală care-mi conturează un Radu proteic, ancorat solid într-o dimensiune deopotrivă culturală și spirituală. E un jurnal mozaicat, care, până la urmă, reflectă complexitatea vieții zilnice. Albia firescului cotidian: familie, profesie, pasiuni (hobby-uri, poate), temeri, investiții etc. Radu nu e niciodată în turnul de fildeș. Viața și scrisul lui au cicatricile la vedere. Poate deliberat. Poate pur și simplu. Radu e (și) un optimist incurabil în ceea ce privește țara asta, oamenii ei, simțul lor civic:

„20 decembrie. Magistrații. Studenții. Polițiștii, ONG-iștii. Jurnaliștii. Artiștii care ne-au compus imnurile #văvedemdinsibiu. Simigeriile care ne-au trimis covrigi calzi și sendvișuri. Doamnele care ne-au adus chec făcut în casă. Patronii care ne-au trimis ceaiuri și cafele. Terasele care ne-au trimis două suflante cu aer cald. Tipografiile care ne-au tipărit pancartele și fotografiile cu regele și bannerele. Privații care ne-au dat curent. Cetățenii care au venit din alte orașe la protestul nostru. Cetățenii care ne-au sunat din alte țări. Senatorii care au transmis protestul live în parlament. România e totuși o țară. N-avem de ce ne teme: nimeni n-o mai poate trimite la culcare!” (pag. 91)

Îmi amintesc, Radu. Așa părea. O țară în care se trezise, tumultuos ca o apă, simțul civic.

RĂUL. Jurnal 2016-2020 de Radu Vancu