Pe 8 octombrie se lansează în cinematografe un film cu un titlu misterios, despre care afli că a participat în ultimii doi ani la prestigioase festivaluri de film, începând cu Berlinala și terminând cu TIFF. Trecând de titlu, spectatorul român care dorește să vizioneze un film în următoarea săptămână este pus într-o dilemă: titlu nu îi dă niciun indiciu concret, dar actorii și echipa de producție? Și dilema se accentuează: e o coproducție a unor țări est-europene (vai de mine! Filme de artă, nu tocmai bune de „digerat” după o săptămână de-a dreptul nebună la locul de muncă! Tocmai când nu ai niciun chef să decodifici simboluri și să o faci pe psihanalistul…), iar despre actori ce să mai spunem! Nahuel Pérez Biscayart și Lars Eindinger chiar nu pot fi asociați cu alte filme aduse în cinematografele românești. Dar cum totul e o provocare în ziua de astăzi, ce ai avea de pierdut dacă ai alege să vizionezi un film intitulat Lecții de persană? Cel mult costul biletului și două ore din prețiosul tău timp.
Prima regulă: fără prejudecăți. Din experiența personală mai toți știm că nu e bine să judecăm după aparențe/coperți/titluri. Dar afișul filmului e bine construit și îți dă un prim indiciu: acțiunea are legătură, într-un fel sau altul, cu Al Doilea Război Mondial. Aoleu! Iar un film despre supraviețuire, iar un film despre Holocaust! Ce se mai poate spune? Dar nu e prea riscant după un lung șir de filme capodoperă pe marginea subiectului (e suficient să ne aducem aminte de Lista lui Schindler, La vita e bella! și Pianistul) să redeschizi subiectul? Regizorul Vadim Perelman, cu siguranță, și-a pus de nenumărate ori aceste întrebări și tot de atâtea ori a găsit noi răspunsuri care l-au determinat să ducă la capăt proiectul.
Lăsând la o parte contextul: Al Doilea Război Mondial, Holocaustul, Vadim Perelman, deși precizează că filmul se bazează pe fapte reale, nu menționează niciodată, nici măcar aluziv, numele lagărului de concentrare în care se desfășoară acțiunea, tocmai pentru că nu contează. Cum adică nu contează? Da, știu: istoricii vor spune că nu are rost să continuăm discuția dacă nu precizăm corect spațiul și timpul. Dar Vadim Perelman a respectat întru totul adevărul istoric, profitând la maximum de tehnologia de ultimă generație: spectatorul înțelege imediat cum era structurat un lagăr nazist, cât de bine pusă la punct era infrastructura acestora, de ce numărul de victime a fost atât de mare (doar în cazul lagărului din film se menționează o cifră amețitoare, care îi va șoca pe Aliați: între 25.000 și 30.000). Costumele sunt copii fidele ale vestimentației reale din epocă, la fel mobilierul, vehiculele. Cunoscătorii vor observa imediat motto-ul de la intrarea în lagăr, evident o analogie cu cel de la intrarea în Auschwitz: „Fiecare primește ce merită!”. Urmărind cu atenție intriga, spectatorul va putea ajunge la o concluzie personală în privința acestui motto și nu numai. De fapt, cred că Perelman tocmai asta și-a propus: să încercăm să înțelegem Holocaustul, fără să emitem judecăți de valoare în necunoștință de cauză. Soluțiile găsite de supraviețuitori reușesc încă să ne mai surprindă, chiar dacă au trecut deja mai bine de 75 de ani la sfârșitul acestei tragedii, iar inventarea unei limbi străine chiar este o soluție inedită: extrem de riscantă (probabilitatea de a găsi un vorbitorul nativ al limbii respective este, matematic vorbind, destul de mare), dar, concomitent, atât de la îndemână: atât timp cât găsești un algoritm propriu de formare a unor cuvinte, totul pare deja posibil. Faptul că un ofițer german își dorea să învețe farsi (persana) e ceva de-a dreptul fantezist, dar pentru că este ofițer, nimeni nu poate comenta. Ceea ce e bizar e faptul că unul dintre prizonieri reușește să se salveze de la moarte invocând faptul că e persan: o coincidență care inițial nu preocupă pe nimeni. Ignoranța era la ea acasă: ce să caute un persan în Europa și, mai mult de atât, într-un convoi de deținuți evrei aduși din Europa de Vest undeva pe frontul de Est? Dar e mai bine să nu punem astfel de întrebări, atât timp cât subofițerii pot obține produsele atât de mult dorite în schimbul satisfacerii unei hachițe de moment a unuia dintre ofițerii din administrația lagărului.
Intriga crește progresiv, atent gestionată de regizor, bun cunoscător al meseriei: muzica bine aleasă, deloc stridentă, jocul impecabil al celor doi actori principali și nu numai, peisajele de toamnă târzie și de iarnă, cu lumina filtrată de arborii tineri dintr-o pădure ce pare să nu aibă niciun capăt. Lăsând la o parte lecția de istorie, filmul ne provoacă să ne punem întrebarea: ce soluții am fi găsit noi într-o situație limită mai mult sau mai puțin similară; cum am fi putut să ne păstrăm identitatea și rațiunea, dar mai ales demnitatea. Lecții de persană ne scoate din zona de confort dar fără ca Vadim Perelman să devină măcar o secundă patetic și ne readuce aminte că trebuie să vedem frumosul din noi și din semenii noștri indiferent de context. Dincolo de aceste aspecte, Lecții de persană ne face să înțelegem cât de important este să avem un nume și nu doar un număr. Faptul că personajul principal a reuşit să memoreze numele a 2840 de deținuți este o excepție din mai multe perspective, dar spectatorul va înțelege acest lucru vizionând filmul. Obsesia criminalului de a nu lăsa nicio urmă a faptei sale este readusă în prim plan spre finalul acțiunii: și în acest caz, naziștii au evitat să folosească orice expresie explicită cu privire la Holocaust: eufemismele sunt ușor de observat, dovadă că scenariul scris de Ilya Zofin a fost atent lucrat.
Tinerii născuți după 2000 au parte, prin vizionarea acestui film, de o lecție de istorie pe înțelesul lor, iar maturii și foarte maturii de o lecție de decență atât istorică, cât și artistică.
Trailer oficial
YouTube: https://youtu.be/N2Q5Pl937Kw
Facebook: https://fb.watch/8h6ZzmRzl0/
„Lecții de persană”/ „Persian Lessons” este o co-producție Rusia – Germania – Belarus, regizată de Vadim Perelman și parțial inspirată de o poveste scrisă de Wolfgang Kohlhaase, intitulată „Erfindung einer Sprache”, care are la bază o poveste reală. Filmul a avut premiera internațională la Festivalul Internațional de Film de la Berlin din 2020.
Despre Vadim Perelman
Regizor evreu de origine ucraineană, care a crescut și studiat în Canada și ulterior și-a consolidat cariera în SUA. A debutat în 2003 cu „House of Sand and Fog”, film care îi are în rolurile principale pe Jennifer Connelly și Ben Kingsley și care a fost de trei ori nominalizat la Oscar (Cel mai bun actor în rol principal, Cea mai bună actriță în rol secundar și Cea mai bună coloană sonoră). „The Life Before Her Eyes”, cel de-al doilea film al său de lungmetraj, le are ca protagoniste pe Uma Thurman și Evan Rachel Wood. Vadim Perelman s-a remarcat și ca regizor de reclame, printre clienții săi regăsindu-se Microsoft, Panasonic sau Nike, precum și ca regizor de videoclipuri multiplu premiat.
