Nimeni nu se salvează singur

Motto1: „Pentru că şi iubirea merită un sanctuar, o amintire.” Margaret Mazzantini

Motto2: „Nu iubesc ceea ce îmi lipseşte, dar câteodată se întâmplă să îmi lipsească ceea ce iubesc.” André Compte-Sponville

Autoarea, Margaret Mazzantini, născută la Dublin (1961), a avut o importantă carieră în teatru, cinema şi televiziune. Nu e, aşadar, de mirare că romanul are alură cinematografică. Scena cea mai importantă, scena-pivot, e cea a cinei, care rămâne romantică în toate privinţele – de la decor, la tensiunea din cuplu, atmosfera de crepuscul, iubirea disimulată în opusul ei, alteritatea privită ca mister etc. Povestea în sine nu e dramatică (iată o calitate!), dar dramatică este trăirea a doi tineri care au crezut că iubirea lor va ţine până la sfârşitul lumii, fără să ştie că sfârşitul lumii soseşte, pentru ei, în 10 ani.

Romanul Nimeni nu se salvează singur spune simplu, prin temă şi prin stil, prin decupajul de tip flashback, o poveste de dragoste cu protagonişti care ne sunt contemporani.

Amândoi, Delia şi Gaetano, se pregătesc pentru o întâlnire care ar trebui să fie cea a despărţirii definitive. Sunt divorţaţi de curând, au locuinţe separate, au pus o relativă ordine în propria viaţă. Copiii sunt la Delia, care încearcă să-i restricţioneze fostului soţ dreptul de vizită. Totuşi, cei doi se pot încă privi în faţă, încercând (în multe momente sunt autentici) să pară indiferenţi, distanţi şi dispreţuitori. Sunt resemnaţi cu finalul acesta şi trag concluzii pripite:

„În seara asta ştie. Oamenii ar trebui să se despartă înainte de a ajunge aici. Unde au ajuns ei. Pentru că după aia îţi rămâne prea multă suferinţă.” (p. 24)

Ea poartă, anume pentru seara aceasta, haine frumoase, el îmbracă o cămaşă nouă, ea probează cerceii lungi, de indiancă, un cadou de la el, dar renunţă la cercei în ultimul moment. Nu se mai consideră o indiancă, asta se întâmpla în vremea bună a dragostei lor. Crede că a devenit o călugăriţă cu vălul prost aşezat. Îşi piaptănă părul altfel, numai ca să schimbe ceva, să fie alta. Îşi refăcuse dantura, să nu mai aibă dinţişorii ascuţiţi care îi plăceau lui. Dialogurile tăioase răsucesc cuţitul în rană:

„În seara asta sunt într-un restaurant care a scos mesele afară. Cu alte perechi aşezate în jurul lor, cu alt vin.

Delia îşi priveşte fostul soţ, faţa lui inocentă, întotdeauna puţin scârbită. Faţa unuia care nu şi-a atins niciodată ţinta, a ratat mereu în ultimul moment. A fost întotdeauna un ticălos, dacă se gândeşte bine. Dacă ţine cont de zâmbetul lui. De obiceiul lui de a o prinde de gât ca şi cum ar smulge o plantă din ghiveci ca s-o sărute cu putere. Ca să-i spună tot felul de chestii de genul… îmi lipseşti, o să-mi lipseşti mereu, nu pot să trăiesc fără tine, eşti făcută pentru mine, sunt făcut pentru tine.” (p. 26)

Copiii nu-i despart, însă nici nu-i apropie. Gaetano e absorbit de munca lui, are de predat scenarii, refăcute la nesfârşit. Banii sunt mulţi, şi viaţa li se schimbă – au restaurante preferate, s-ar spune că îşi pot permite să se bucure de ceea ce au. Pe el îl deranjează ochiul ei permanent critic. Pe ea o deranjează orice gest al lui, un pahar folosit şi neaşezat la locul lui devine pricină de indispoziţie. El nu se mai simte iubit. Ea nu se mai simte iubită. Lui Gaetano i se pare că infidelitatea este o problemă minoră. Delia nu poate accepta infidelitatea:

„Gaetano zâmbeşte. Simte greutatea acelei priviri care nu-l iubeşte şi îl judecă. Bate cu piciorul în masă. E nerăbdător. Îi e foame. Nu ştie ce are. Face masa să tremure. Delia împinge cu mâna să oprească vibraţia. Şi simte nervozitatea pe care el i-o transmite… un scurtcircuit de poli greşiţi.

Îi vine în minte momentul în care s-a născut Cosmo. Şi în noaptea aceea tremurau.

̶ De ce suntem aici?

̶ Ca să vorbim despre vacanţa copiilor…” (p. 27)

„Lucrurile s-au strâmbat şi apoi s-au legat aşa, strâmbe ca nişte ramuri vrăjite, iar tu eşti în pădurea aia cu un trunchi care te apasă pe piept. Te sufoci.” (p. 25)

Amândoi cred că o discuţie nu rezolvă aproape nimic. Între foştii parteneri rămâne o distanţă pe care numai dragostea, cu intermitenţele ei, o face să dispară. Reproşurile sunt rostite pe jumătate. Ea îi ceruse să plece din casă. Şi el a plecat fără să stea pe gânduri. Există întâmplări despre care celălalt nu ştie nimic şi trebuie să afle, căci adevărul, rostit chiar mai târziu, este şi o formă de răzbunare. Nu se pot ierta încă unul pe celălalt.

Şi în toată această magmă de sentimente, care împrumută unul consistenţa celuilalt, o privire în jur le aduce lui Gaetano şi Deliei o altă măsură a lucrurilor. Lângă masa lor, alt cuplu, doi oameni în vârstă, se bucură de cină. Domnul în vârstă vorbeşte uşor despre intimitate. În fond, doar nefericirea trebuie ascunsă, fericirea e învederată, fericirea nu e un secret – înseamnă să-ţi trăieşti viaţa cu grijă:

„Glumesc, sclifosindu-se dintr-odată ca doi adolescenţi. Ar putea chiar să înceapă să se certe. Dar bătrânul dă drumul unei voci lacustre şi solitare.

̶ Au fost nişte ani minunaţi. Nu mi-a părut rău niciodată.

Şi din nou fragmente de viaţă trecută. Eforturile primilor ani, casa cu chirie cât o găoace, la nivelul străzii, în partea veche a Romei. Putoarea pisicilor şi a Tibrului. Soţia spune că alunga şobolani mari cât un copil. Dar şi câteva călătorii frumoase. Parisul pentru prima oară. Şi-apoi fetiţele, una cu o cardiopatie gravă. Necazul care le-a măcinat ani întregi, fericirea şi banii. Le-a mâncat inima.

Bătrânul râde, îi aranjează din nou şalul. E un bărbat care ştie să facă gesturi feminine.

Gaetano priveşte şi el gestul acela… priveşte ce trece în ochii Deliei. Nu vrea decât să plece, întinde mâna.” (p. 198)

Sub privirile lui Gaetano şi ale Deliei, domnul în vârstă se retrage, ţinându-şi la braţ soţia, nu înainte de a-i ruga pe tineri să se roage pentru el. E bolnav, dar e fericit: „Nimeni nu se salvează singur.” Finalul romanului este indecis. Cina aceasta a schimbat relaţia dintre cei doi. Poate că dragostea adevărată nu dispare niciodată definitiv, fiindcă nu e o poveste, are partea ei de memorie vie, aşa gândeşte Gaetano, în timp ce-şi priveşte copiii dormind:

„Cine ştie dacă îi va plăcea într-o zi să se uite înapoi spre viaţa lor.

Sunt încă destul de tineri. Doi adolescenţi, s-ar spune, văzându-i în geamurile unei maşini parcate.

Nimeni nu se salvează singur.

Pot auzi ecoul acelor vorbe căzând în faţa paşilor lor. O condamnare sau o consolare.

Acum sunt mai aproape, merg aşa cum mergeau odinioară, ca doi câini care au fugit şi acum se întorc. Miroase a pământ bun, cel pe care-l urăsc. O clipă sunt pe punctul să se ia de mână, dar e doar un reflex al trecutului… o greşeală. Sunt obosiţi, e uşor să se lase distraşi, să nu mai ştie în ce moment al vieţii se află. Acum sau cu un an în urmă.

̶ Mi-ar plăcea să intru… să-i văd pe copii.

Ar trebui să-i spună nu, dar deschide uşa blocului. Intră în ascensor, alunecă pe cablurile lui, muţi, privind o porţiune de lemn, o porţiune dintr-o mână. Oglinda în care s-au văzut de atâtea ori. Gaetano se priveşte o clipă, are ochii larg deschişi, e roşu la faţă de la vin.

Cine sunt? Cine eşti? îl întreabă pe bărbatul acela. Trupul de sub haine pentru o clipă nu e al lui. E cel al umbrei care l-a văzut trecând de mii de ori pe acolo. Priveşte spatele Deliei, o porţiune din umăr. Ea îşi ţine privirea fixă pe uşă.

Copiii sunt în mijlocul patului mare. Lipiţi unul de altul ca nişte lucruri care s-au întâlnit sub mare. Gaetano se apropie, întinde braţul, mângâie.

̶ E bine.” (pp.204-205)

E ceva superficial în trăirea personajelor, în felul în care dragostea de sine, egoistă, devine mai importantă decât dragostea pentru celălalt. Cititorii lui Erasmus din Rotterdam vor considera, probabil, că această poveste este sentimentală, o perfectă exemplificare a tezei din Elogiul Nebuniei. Cititorii lui Frederic Beigbeder vor fi cuceriţi de ideea că dragostea durează 3 ani, şi măcar alţi 7 după aceea. Cititorii lui Romain Gary vor fi tentaţi să participe ei înşişi la cina italiană, aşteptând ca cei doi tineri boemi (uşor îmburgheziţi) să descopere secretul fericirii: să-ţi trăieşti viaţa cu grijă.

Carte uşoară, ca un film uşor retro, văzut seara, într-o vară, la o terasă.

Nimeni nu se salvează singur de Margaret Mazzantini