Nicole Krauss – „Istoria iubirii”

Nu mă așteptam ca o carte cu un titlu atât de romanțios să îmi placă atât de mult, pentru că nu mă dau în vânt după povești de dragoste; însă romanul lui Nicole Krauss nu este ceea ce pare, deși iubirea ocupă un loc important în geografia sa. Evident, „Istoria iubirii” nu putea trata teme străine de acest sentiment. Totuși, povestea este mult mai complexă și deloc siropoasă. În ea se împletesc mai multe fire principale care pornesc, fără să știe unul de altul, din același punct. E drept că pe parcurs ele se mai încâlcesc, dând naștere unor piste false, dar este suficient să precizez că acel punct de pornire este o carte scrisă cu zeci de ani în urmă de un tânăr polonez îndrăgostit. Acea carte se numea „Istoria iubirii”, iar călătoria sa peste timp este una foarte sinuoasă și palpitantă.

„A fost o dată un băiat. Locuia într-un orășel care nu mai există, într-o casă care nu mai există, la marginea unui maidan care nu mai există, un maidan unde puteai descoperi totul și unde totul era posibil. Un băț putea fi o sabie. O pietricică putea fi un diamant. Un copac – un castel.

A fost odată un băiat care locuia într-o casă lângă un maidan dincolo de care era o fată care nu mai există. Născoceau împreună o mie de jocuri. Ea era regina, el era regele. În lumina de toamnă, părul ei strălucea ca o coroană. Împreună, adunau lumea în pumni.” (pag. 18)

20170707_123434 În drumul său spre cititori, cartea influențează destine. Unul dintre aceste destine este al Almei, o puștoaică de paisprezece ani care și-a primit numele tocmai după eroina principală a cărții călătoare. Tatăl său descoperise „Istoria iubirii” în tinerețea sa, într-o librărie prăfuită din America de Sud, iar povestea l-a fascinat atât de mult încât a ales pentru primul său copil numele din centrul cărții. Dacă urmărim doar firul în care Alma este personaj-narator, ar părea că citim o carte potrivită și adolescenților. Perspectiva este foarte bine realizată. Dar firul Almei nu este singurul. Un personaj poate mai important decât Alma este bătrânul Leo Gursky, imigrant polonez în anii de după război, acum un biet anonim în lumea haotică a New York-ului. Singura persoană apropiată este vechiul său prieten, Bruno, pe care l-a regăsit, ca prin minune, în marea metropolă americană. Prizonier al unicii povești de dragoste din viața sa, bătrânul Leo își târâie cu resemnare ultimele zile, continuând să scrie – unica plăcere ce i-a mai rămas după ce toate speranțele în fericire i-au fost năruite. Poartă mereu asupra lui un cartonaș pe care îi sunt scrise numele și informații legate de locul de veci pe care și l-a achiziționat din vreme.

„Mama fiului meu, fata de care m-am îndrăgostit de la vârsta de zece ani, a murit cu cinci ani în urmă. Sper să o urmez curând, să fiu alături de ea măcar acolo. Mâine. Sau poimâine. De lucrul ăsta sunt convins. Îmi spusesem că ar fi ciudat să trăiesc pe lume în absența ei. Și totuși. Mă obișnuisem de multă vreme să trăiesc doar cu amintirea ei.” (pag. 108)

„Adevărul este că renunțasem de mult să mai aștept. Momentul trecuse. Ușa dintre viețile pe care am fi putut să le trăim și viețile pe care le trăiam ne fusese trântită în nas. Sau, mai bine zis, îmi fusese trântită mie în față. Gramatica vieții mele – ca regulă de bază: oriunde apare un plural, corectează-l la singular.” (pag.109)

Un alt fir al romanului este cel legat de manuscrisul „Istoria iubirii”, care vede lumina tiparului purtând numele altei persoane – cum și de ce, veți afla citind. Cert este că romanul lui Nicole Krauss ține cititorul pe jar, purtându-l prin planurile alternative, aruncând momeli la fiecare pas la umbra unei fotografii alb-negru învechite, din care privesc doi copii ce nu intuiesc încă dimensiunea sentimentelor lor. Plasând debutul acestei impresionante povești de dragoste într-un sat polonez în anii dinaintea înfiorătorului război căruia i-au căzut victime milioane de evrei, autoarea conferă o atmosferă aparte acestui roman, deși nu Holocaustul este tema principală. Totuși, acesta nu doar că bântuie în fundal, dar, în mod evident, schimbă radical ceea ce ar fi putut fi o idilică poveste cu final fericit sau, mai bine spus, o iubire împlinită. Chiar dacă fericirea și împlinirea sunt noțiuni relative. Când se poate spune că o iubire atinge acel stadiu al împlinirii? Când cei doi fac dragoste? Când cei doi se căsătoresc și se transformă în ceea ce poartă numele de familie, diluând iubirea dintre ei în grijile inerente unei asemenea construcții? Greu de răspuns. Fiorii de emoție rămân cu atât mai vii cu cât povestea este mai tristă.

„Istoria iubirii” are multă emoție, dar și multe întrebări ale căror răspunsuri par că s-ar ivi la fiecare pagină, însă se dovedesc a fi iluzii. Doar după ce ajungi la final reușești să le găsești și, totodată, să plăsmuiești alte întrebări din aluatul acestor răspunsuri. Scriitura îmbină mai multe stiluri, urmând fiecare dintre planurile narative, dar în ansamblu se distinge o amprentă comună, acel ceva al autoarei. Trebuie să remarc că părțile care îl au ca personaj-narator pe Leo Gursky nici nu par a fi scrise de o femeie. Pe alocuri, mi-a amintit de Bukowski, dar asemănarea este destul de vagă. „Și totuși…” Ca să-l parafrazez pe același personaj, a cărui confesiune nu face economie în privința acestei expresii.

Dacă mai spun că romanul lui Nicole Krauss este la a treia ediție în limba română apărută la Humanitas Fiction, vă ofer un alt motiv pentru a-l citi. Și ar mai fi unul. Recent, cartea a fost ecranizată sub titlul „Povestea iubirii”, în regia lui Radu Mihăileanu. Despre film a scris aici colegul nostru Sorin Mircea Vasilescu.

Editura: Humanitas Fiction