Stela Iorga, Miza pe 13 bis, Ed. Axa, Botoşani, 1998
Cunoscând oarecum în întregime cărţile dar şi câteva texte inedite ale Stelei Iorga, inclusiv ceea ce pare a fi capodopera sa, poemele din grupajul „Deauville”, întorcându-mă la „Miza pe 13 bis” nu pot să nu afirm că Stela Iorga din 1997 (cartea apare în 1998, la Ed.Axa din Botoşani) era într-o căutare inspirată, dar şi dezordonată a Înţelegerii…
Câte un tragic accident, precum cel al dispariţiei premature a Profesorului Sergiu Tofan, ne-o arată (messengerizat) capabilă încă să se supere pe Absolut… Da, noi, umbrele, ne putem mâhni, chiar şi vizavi de Dumnezeu…
Stela Iorga, în cartea de debut (şi parţial şi în cele două care au urmat) reţine umbrele doar pentru a reuşi, ulterior, să vadă mai bine Lumina…
Schelling precizează: „Se poate spune că frumuseţea este instituită pretutindeni unde lumina intră în contact cu materia, idealul cu realul. Frumuseţea nu este nici universalul sau idealul pur şi simplu (acesta = adevărul), nici realul pur şi simplu (acesta rezidă în acţiune), deci ea este numai întrepătrunderea (Durchdringung) desăvârşită sau contopirea (Ineinsbildung) amândurora. Frumuseţea se instaurează acolo unde particularul (realul) este atât de adecvat conceptului său, încât acesta, ca infinit, trece în finit şi e contemplat in concreto. Prin aceasta, realul în care apare conceptul devine într-adevăr asemănător şi egal cu imaginea originară, cu ideea, acolo unde tocmai acest universal şi acest particular se află într-o identitate absolută. Raţionalul devine, ca raţional, totodată ceva fenomenal, ceva sensibil.” (op.cit., p.73)
Da, ca şi în alte cazuri, nu putem spune că poezia Stelei Iorga din volumul de debut este frumoasă, dar ne arată drumul către frumos, reperele dar şi obstacolele care ne fac să nu vedem Pădurea (Frumuseţea absolută) din cauza copacilor (uscături sau frumuseţi prea particulare, întrepătrunse de urâţenie).
Lumea Stelei Iorga din „Miza pe 13 bis” este (şi) una a Falsului, o fenomenologie a acestuia. Aceasta dacă ne raportăm idealist la acelaşi Schelling – deoarece, nu-i aşa, „În sine sau potrivit ideii, frumuseţea şi adevărul sunt una” (op.cit., p.76). Altfel spus, adevărurile care reflectă realitatea noastră atât de relativă, în care compromisurile au ultimul cuvânt, sunt adevăruri relative, nu „adevăr absolut”. Este „adevărul iluzoriu, care atinge doar finitul”. Din (ne)fericire…
Prima carte a Stelei Iorga pune la zid „finitul” în grafitti memorabile, care au meritat premiul pentru debut în volum al prestigiosului festival naţional „Porni Luceafărul…”… Toate poemele sunt „Despre…” ( 1990, descălecat, cafea, yesterday, limba română, Billy (Kill Bill nu apăruse încă!), mandarini, faraoni, Mc Donald’s, Borges, Salomeea, Mozart, cimitir ortodox, Microsoftoffice, CorelDraw, Iuda, Piranesi, CartoonNetwork ş.a.m.d.), ceea ce ţine loc de epilog (mulţumiri şi dedicaţii: profesorilor din gimnaziu care i-au mâncat ficaţii, unui doctor ginecolog care i-a sugerat să se interneze la Psihiatrie, pentru a scăpa de Securitate, unor doctori psihiatri şi „duşmanilor şi prietenilor care mi-au devenit ulterior duşmani, pentru micimea lor sufletească, ce a funcţionat benefic pe principiul un şut în cur, un pas înainte”) fiind elocvent…
Nici ceea ce ţine loc de prolog nu este mai „roz”, doar credinţa în „Cel vândut o singură dată” (o, sfântă naivitate!) putând să ne facă să credem că opera Stelei Iorga nu este un apendice la „Un om sfârşit” sau „Gog” a lui Papini…
În altă ordine de idei, textele ar putea fi reprezentate şi dramatic, printr-un monolog al unei paciente aflate în faţa unui doctor-păpuşă (nu neapărat Ciomu!), multe poeme terminându-se cu un „doctore” la vocativ!
Post-modernistă autentică, aduce antichitatea, cu tot cu mitologie (Hercule, Ciclop, Gorgona ş.a.) în desacralizata noastră lume, de la sfârşitul epocii ceauşiste până la interminabila epocă de tranziţie (acu’ în criză; asta înseamnă oare că nu mai este tranziţie!?), în română şi romgleză, făcându-şi particulara viaţă exemplară din punct de vedere literar.
Este mai aproape de proză decât de lirism (nu chiar în sensul shellingian: „Lirica = plăsmuirea infinitului în finit = particularul. Eposul = reprezentarea (subsumarea) finitului în infinit = universalul. Drama = sinteză a universalului şi a particularului.” Dar, atenţie, „arta în sine este eternă şi necesară, tot astfel şi apariţia ei în timp nu are nimic întâmplător, ci este guvernată de o necesitate absolută”, op.cit., p.61) sau, forţând, de stilul epistolar, ideile (dicteu automat, ce mai!) sau întâmplările aproape banale, neînsemnate, înşiruindu-se ca bilele magnetice aruncate la un loc: O familia Simpson pe meleaguri mioritice ar avea succes cu Stela Iorga co-scenarist. Şi ar scrie epitafe de succes pentru cimitirul Săpânţa (Despre Lazăr: „Sar din şapte vaci grase în şapte vaci slabe, în sus, şi iert că încă mai pot şi redevin cerşetorul de profesie cu palma ostentativ întinsă cerându-vă să iubiţi puţin bogdaproste Lazăre, psihiatria seamănă cu „Cimitirul vesel” de la Săpânţa, doctore.”, p.38).
Fără inhibiţii sexuale (şi de limbaj – vezi p.16), cultivată nu numai clasic, ci şi pop-rock, se bate pe umăr cu Murphy („Zâmbeşte, mâine va fi şi mai rău”), reuşeşte (totuşi) să fie ghiduşă, chiar şi iritând cu aluziile livreşti…
Din perspectiva zilei de astăzi, Stela Iorga de atunci era teribilistă ( Despre zilnic – „Nu atinge mouse-ul s-ar putea să facă chiţ, icoanele să lăcrimeze, preoţii să-şi ceară iertare, să ne întâlnim cu toţii în ziua aceea lipsă pe Pământ şi să-l vedem pe Ioan Botezătorul mâncând lăcuste pe câmp strigând „Pocăiţi-vă…””, p.23), îşi forţa uneori norocul (apropo de titlul cărţii), face „speculaţii pe arăturile literaturii”, dar era sinceră ca întotdeauna (ca şi azi), era/este „dintr-o bucată”: Despre vitralii – „Nu ţi-am găsit încă vitraliu, nu am reuşit niciodată să fac un cadou ca lumea, cred că nici flori nu ştiu cum să ofer, cam toate îmi ies de-a-ndoaselea de cum mi-am propus, trântesc cuvintele ca nuca în perete, uit câţi ani împlinesc, gândesc din chenzină în chenzină, torn cafeaua în scrumieră, bag ceasul în frigider, nu mai cumpăr flori, nu urc decât în trenuri directe din care nu cobor nici să mă omori, cred că m-au trimis fraţii cu vaca la târg şi nu am găsit încă scorbura cu care să mă târguiesc, îmi lipseşte foarte mult muzica, am pe retină o bodegă care se numeşte „Arde-i o votcă, cetăţene!”, medicamentele astea te fac să râzi cu întârziere, doctore.”, p.27.
De un cinism demn de Diogene, ea n-ar mai căuta un om (ştie câţiva, totuşi!), dar mai ales o Românie ( „nu regret nimic, dacă aş lua totul de la capăt m-aş naşte în altă ţară, doctore”), are şi curajul de a se plânge de impotenţă sentimentală (p.37) şi poate şi de lipsa unui fel de milă: p.45 – „Nimicului din mine îi dau scârbită de pomană nu mi-e foame e cerul prea aproape cuiva i s-a făcut odată milă şi de atunci rătăcesc zilnic drumul daţi într-un om deja mort de frică aplecaţi-vă asupra semenilor voştri cu poarta inimii închisă şi lacrimi de parafină, nu-i mai dau ţigări, că le mănâncă, doctore.”
Obsesională, încă neobişnuită cu sine însăşi la modul absolut, Stela Iorga, cerându-şi iertare copilăriei, parcă ar vrea să fie câtva timp personaj într-un Disney clasic, să converseze savant cu conştiinţa lui Pinocchio ori să se distreze într-o călătorie cu Oblio (nu ştiu dacă The Point este producţie Disney!).
Dar literatura sui generis nu-i dă/dădea pace, pe atunci se cita şi pe sine („tot mai des”), istoria retuşa coşmaruri vechi şi se pregătea să inventeze altele noi, mda, Mareşalul Istorie se prefăcea că-i doctor şi o chema la raport şi toate personajele din Disney erau gazate în lagăre de concentrare şi Stela Iorga trebuia să dea raportul: „Nenăscut, nebotezat, nemiruit, neprohodit, nepomenit, în veac osândit, gropi comune, zgârciuri şi noroi până la Judecata de Apoi lumi paralele trist cu noi, doctore, nici acasă nu beau atâta cafea cât beau aici.” –p.57, Despre lumi paralele.
Şi apoi Baba Literatură îi cere şi ea raportul: „Sunt îmbrăcată cu o canadiană scurtă, roşie, şi în blugi, ies pe uşă cu mâinile adânc înfundate în buzunare şi plec spre un loc plin de ceaţă şi bolovani pe care l-am mai văzut de atâtea ori, deşi îmi este cu totul necunoscut, la câţiva paşi de el se înalţă un zid alburiu, tot din ceaţă, în spatele căruia nu văd nimic, şi tot timpul ştiu că dincolo e ceva şi că trebuie să trec de cealaltă parte a lui, înainte, mă aşez pe un bolovan umed şi fumez ultima ţigară privind zidul, apoi mă ridic şi păşesc hotărâtă „dincolo”, aceasta este ultima imagine aparţinând timpului meu, eu voiam să întemeiez o familie şi să am copii, tovarăşe colonel am dosar la psihiatrie, la revedere doctore, am ajuns.” – p.59, Despre caporali.
Se pune întrebarea: „dacă într-adevăr cauza nemijlocită a oricărei arte este Dumnezeu”, arta (aici a Stelei Iorga) este mai puţin artă? Cred că răspunsul îl vor putea da doar cei care se vor înălţa – vorba aceluiaşi Schelling – „la ideea întregului” creaţiei Stelei Iorga, având capacitatea de a înţelege „ideea sau întregul, precum şi relaţiile reciproce dintre părţi şi dintre acestea şi întreg şi, iarăşi, cele ale întregului cu părţile”.
Oricum, din ceea ce ştim, Stela Iorga a salvat multe personaje de desene animate (nu numai Disney, ci şi din viaţa de zi cu zi), doar pentru a le pregăti un Vietnam numai al lor.
Şi poate va scrie un poem şi despre prima icoană cu Sf.Mickey Mouse sau despre rolul lui Scooby-Doo (producţie Warner Br.) în fenomenologia falsei şi adevăratei monstruozităţi…
Foto: Adi Secară alături de Stela Iorga la lansarea cărții „Dumnezeu de lângă mine”.
