A treia carte de benzi desenate cu Garfield, celebrul personaj creat de Jim Davis în 1978, continuă aventurile motanului dolofan și leneș. De fapt, „aventuri” este prea mult spus. În realitate, după cum bine știm din celelalte două cărți apărute (Marele Garfield și Garfield câștigă în greutate), motanul este un impasibil și incorigibil leneș. Singurul moment când se „activează” este atunci când vine ora mesei. În rest, nu-i place să facă nimic. Își petrece toată ziua dormind și mâncând.

Garfield este un anti-erou al benzilor desenate. Lenei proverbiale i se adaugă antipatia față de Odie, cățelușul bleguț, ce locuiește în aceeași casă (dăruit, spre disperarea motanului, de către prietenul stăpânului său),  de care Garfield își bate joc în mod constant, dar și indiferența față de Nermal, motanul rival jucăuș și „drăgălaș”. Lui Garfield nu-i place drăgălășenia și nici nu încearcă să facă vreun efort să intre în grațiile stăpânului său. Singurul lui prieten este ursulețul de pluș Pooky, cu care doarme în culcușul său călduros.

Jon Arbuckle își cunoaște bine animalul de companie. A renunțat de mult timp să-și dreseze câinele și motanul. Îi știe tabieturile lui Garfield și, pentru că acesta este capricios și furios când este nevoit să iasă din zona sa de confort, îi face acestuia toate plăcerile. Motanul portocaliu gras și mereu adormit are o viață simplă, monotonă: dimineața își bea cafeaua cu mult zahăr, alături de Jon, uneori acasă, alteori la restaurantul ieftin de peste drum, unde servește o chelneriță nătângă, apoi mănâncă și doarme. Nu ar renunța la programul acesta nici în ruptul capului. Universul lui se învârte în jurul lasagnei, mâncarea sa preferată, a puiului prăjit sau a peștelui. Garfield se plictisește rareori și urăște să i se schimbe programul. Atunci când îl duce Jon la veterinar sau când este nevoit să primească vizita pisoiului Nermal, devine posac, nesuferit și arțăgos. Doar lasagna și somnul îl fac să își reintre în formă. Atunci când nu mănâncă și nu doarme, Garfield este pus pe șotii, îi chinuiește pe Odie și pe postaș, zgârâie canapeau și bagă gheruțele în stăpân, în timp ce îl masează.

Realizate cu un umor debordant, dat de jocuri de cuvinte, de gândurile pisicii sau de dialogurile spumoase dintre aceasta și Jon, bulele surprind cu măiestrie aspectele vieții cotidiene din familia Arbuckle. Jon este și el un mizantrop. Îndrăgostit de medicul veterinar al lui Garfield, domnișoara Mel, care îl detestă însă, stăpânul lui Garfield nu prea are viață socială. Tot ceea ce dorește este să-și găsească o fată drăguță cu care să se însoare. Singurul lui prieten, Lyman, cel care i l-a dăruit pe Odie, nu prea este încântat de prezența lui Garfield și, de fiecare dată când își vizitează prietenul, primește câte o corecție de la motan.

Relația lui Jon cu Garfield este una cu adevărat…specială. După cum se comportă, adevăratul stăpân al casei Arbuckle este motanul grăsun, față de care Jon este un simplu servitor. Garfield face ceea ce vrea, cu excepția băii săptămânale, pentru care Jon se luptă intens pentru a-l face pe motan să o accepte, și controlului periodic la veterinar. Există și activități pe care cei doi le fac împreună, dar tot după regulile pisicești: ambii se uită la televizor, citesc ziarul (Garfield citește pagina de știri, iar Jon cele cu glume și benzi desenate), își beau cafeaua sau pleacă în vacanță ori în vizită la părinții lui Jon.

Dinamice și expresive, desenele lui Jim Davis, privite în desfășurare succesivă, au aspectul unui teatru filmat. Umorul este de cea mai bună calitate:

„Zi-mi adevărul, Pooky – îl întreabă Garfield pe ursulețul său de pluș – ți se pare că am mijlocelul prea durduliu?…Nu prea are el personalitate, dar e clar că știe când să tacă din gură”.

Lui Garfield nu-i place să i se repete întruna că este gras. Dacă ar recunoaște asta, ar trebui să țină dietă. A încercat de câteva ori, dar de fiecare dată a sfârșit-o cu o porție dublă de lasagna. Nici exercițiile fizice nu se prind de el, așa încât nu e de mirare că cei care îl văd îl consideră „purceluș”, iar stăpânul său îl ia mereu peste picior. Motanul portocaliu dungat rămâne un hedonist convins: chiar și în puținele momente când se joacă, face economie de mișcări și nu aleargă aproape deloc. Supraponderalitatea îl face să fie pus deseori în situațiile cele mai jenante: rămâne prins în jaluzele, cade de pe masă atunci când încearcă să sară pe canapea, atinge cu burta podeaua atunci când mănâncă prea mult.

Pentru toți cei care iubesc pisicile, aproape că nu contează că Garfield e dolofan și posac. Desenele animate create după benzile desenate au avut un atât de mare succes, încât seria televizată de 12 speciale, difuzată între 1982 și 1991 a obținut nu mai puțin de 4 premii Emmy, fiind de alte 8 ori nominalizată. Trei serii succesive de seriale TV au fost create la cererea publicului. Toate acestea arată succesul benzilor desenate create de Jim Davis, dar și extraordinara apetență a publicului pentru animația cu pisici. Să nu uităm totuși că benzile desenate reprezintă un stil aparte de prezentare a scenariului față de animațiile TV. Mult mai complexe și creative, benzile desenate dezvoltă creativitatea copiilor într-o măsură mai mare decât desenele animate, după cum cărțile reprezintă cu totul altceva decât ecranizările despre cărți. La bucuria lecturii volumelor cu și despre Garfield se adaugă și excelenta apariție print editată de Grafic, ce face parte din grupul editorial Art.

Înrudite cu nu mai puțin celebrele serii de benzi desenate și animații Simonˈcat, create de desenatorul britanic Simon Tofield, cărțile cu Garfield sunt amuzante și tonifiante întotdeauna. Revederea cu motanul simpatic nu poate fi decât o terapie anti-ideologică și relaxantă pentru toate vârstele. Mai ales când afli că „La urma urmei, pisicile sunt și ele niște omuleți cu blană și colți”. Nu-i așa?

Garfield: mai mare, mai grozav

Seria Garfield. Volumul 3

Editura: Arthur

Colecția: miniGrafic

Traducerea: Florentina Hojbotă

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 96

ISBN: 9786067885651

Share.

About Author

Daca ar fi să găsesc o formulă prin care să mă descriu, aceasta ar fi „un cititor somnambul”: întâlnirea mea cu cărțile s-a produs deseori noaptea. Pe la 10 ani, fascinat de Jules Verne, repovesteam cu patos aventurile citite tuturor prietenilor de pe strada copilăriei mele din Galați. Au urmat Eliade, Borges, Berdiaev... Îi citeam până epuizam subiectul. Mi-am păstrat și acum această acribie a lecturii: aprofundez teme, citesc un autor în totalitate, cercetez îndeaproape o chestiune care mă pasionează. Așa se întâmplă de ani buni cu filosofia religiei, cu cinematografia (lucrez la un studiu despre film) și cu istoria mentalităților. Din adolescență am un alt viciu: scrisul. La început a fost... jurnalul de idei, prin care mi-am interiorizat disciplina scrisului. Sunt autorul a două cărți („Rusia și ispita mesianică”, „Mircea Eliade și misterul totalității”), al unor studii și eseuri filosofice apărute în reviste naționale și internaționale, coordonez revista culturală online ARGO și, evident, citesc și scriu în continuare... noaptea. Un lucru e clar: din fericire pentru mine, nu mă voi vindeca niciodată de somnambulism.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura