În pofida faptului că evoluțiile din ultimul timp sunt, în mod evident, pozitive, trebuie să remarcăm, ca o trăsătură generală, absența spiritului critic din cultura română. Cu excepția curentului junimist, veritabilă manifestare a excepționalismului românesc, reflecția și interogația din jurul subiectelor analizate par să lipsească în mare parte. Junimiștii au reușit să concilieze naționalismul inerent al epocii cu o privire lucidă, detașată și deseori senină asupra nenumăratelor polemici intelectuale, reușind astfel să depășească sfera interpretărilor unilaterale. Această efervescență culturală și-a găsit pandantul în perioada interbelică, cadrul în care s-au cristalizat importante dezbateri, parțial umbrite însă de opțiunile politice nefaste ale intelectualilor vremii. În rest, factori extrinseci fenomenelor culturale au grevat aventura intelectuală și au inhibat spiritul liber, activ. Astfel încât, din nefericire, cultura română nu a reușit să producă premisele necesare pentru apariția unor îndoieli reflexive. Nu avem o cultură tradusă și traductibilă în marile limbi occidentale; nu avem, de pildă, filosofi importanți sau cel puțin istorici ai filosofiei, comparabili cu cei occidentali; nu avem, cu rare excepții, istorici care să mediteze profund asupra sensului istoriei sau condiției scrisului istoric, așa cum au făcut-o atâția alții din diverse medii culturale europene și nu numai; nu avem, în fine, o școală românească solidă de științe politice, care să fi decantat într-o manieră riguroasă și cât mai obiectivă posibil evoluția curentelor politice precum și exprimarea lor de-a lungul timpului.
În aceste condiții nu ar trebui să mire pe nimeni existența unei istorii a liberalismului românesc deficitară sau incompletă, în cel mai bun caz. Liberalii însăși nu au avut în rândurile lor gânditori de marcă, doctrinari serioși, care să fundamenteze ideatic substanța acestei doctrine politice. Brătienii au fost lideri remarcabili, exponenți de prim rang ai liberalismului, dar erau, în primul rând, oameni de acțiune, reflecția sau analiza trecând în planul secund. Pare că liberalismul românesc s-a grefat pur și simplu pe societatea românească, adaptându-și principiile din mers, în acord cu rațiuni practice, dar și personale. Pe de altă parte, liberalii au avut șansa istorică de a tutela momentele importante ale epocilor modernă și contemporană, dacă este să ne gândim la aducerea principelui străin, adoptarea Constituției din 1866, obținerea Independenței de Stat, proclamarea regatului, participarea la primul război mondial și formarea României Mari sau adoptarea Constituției din 1923. Cu un asemenea palmares remarcabil, în pofida contestărilor de care nu a fost scutit de-a lungul timpului, receptarea istoriei liberalilor a fost una în general pozitivă. Aspectele controversate fie au fost trecute pur și simplu sub tăcere, ignorate cu bună știință sau nu, fie puse într-o balanță care nu putea fi decât dezechilibrată. Istoriografia liberalismului românesc este una preponderent cantitativă, concentrându-se asupra partidului în sine, deși, de multe ori doar la suprafața sa și la evenimentele amintite, dar ratează deseori să atace problematica ideologică.
Dacă scrierea lui Xenopol despre partidele politice rămâne și azi un punct de reper, acest aspect relevă nu neapărat valoarea sa excepțională, ci mai degrabă absența altor studii importante. Așa cum remarca Florea Ioanicioaia:
„Cu excepția oarecum a lui Xenopol, la finele secolului XIX și, de asemenea, a lui Lovinescu, până astăzi nici un alt istoric generalist nu a propus o veritabilă lectură liberală a istoriei naționale, în timp ce liberalismul ca obiect de studiu este atașat fie problemei modernizării/occidentalizării, fie unei istorii a vieții politice. Cu alte cuvinte, istoria liberalismului nu pare să-și fi configurat un domeniu autonom, ca spațiu de cercetare și reflecție istorică, iar, pe de alta, nu s-a produs nici o reflecție serioasă despre cum anume trebuie inserat liberalismul și gândirea politică modernă românească în trama istoriei generale.”
Într-adevăr, istoriografia românească a fost parcă prea mult timp minată de lipsa reflecției, iar pe de altă parte, gonflată de suficiența certitudinilor. Or, întotdeauna, aceasta este calea cea mai sigură prin intermediul căreia istoriografia se transformă în hagiografie.
Această stare de lucruri poate fi înțeleasă în condițiile în care prezența regimului comunist a blocat timp de o jumătate de secol orice inițiativă serioasă de abordare a istoriei liberalismului românesc. Pe de altă parte, deși tentativele nu au lipsit, istoriografia noastră postcomunistă nu a reușit decât rareori să se dezbare de locuri comune în ceea ce privește tema noastră sau să evite privilegierea abordărilor politice sau evenimențiale. Majoritatea cercetărilor au preluat conceptul de partid liberal ca pe unul imuabil, atemporal, fără a interoga în profunzime semnificațiile sale. Originile liberalismului românesc, organizarea pe verticală și pe orizontală a partidului ca atare, izvoarele ideologiei sale sau chiar ideologia însăși, mai ales pusă în relație cu practica liberală, toate acestea au fost tratate periferic sau oricum împinse într-un plan secundar în raport cu perspectiva istoriografică tradițională.
Acest fenomen de amorțire intelectuală nu este propriu istoriei liberalismului românesc. Nici conservatorismul nu a avut parte, cu excepția unei lucrări scrise de Ion Bulei, de o tratare profundă, dar mai ales lucidă, așa cum nici țărănismul nu a fost analizat corespunzător în raport cu importanța pe care a avut-o. De altfel, mulți istorici, printr-o privire superficială s-au grăbit să pună pe seama conservatorismului românesc numeroase culpe și să-i lipească multe etichete invariabil peiorative: retrograd, anacronic sau reacționar. Alte curente periferice, precum poporanismul sau semănătorismul, poate cu excepția unor scrieri ale lui Zigu Ornea, nici măcar nu au început să fie descifrate riguros și plasate corect în contextul în care au apărut și s-au dezvoltat. În acest context devine imperativă pentru istoriografia noastră deplasarea accentului dinspre cantitativ și evenimențial înspre zona analitică și conceptuală. Cu atât mai mult cu cât inclusiv profesioniștii români ai științelor politice fie sunt conectați la alte centre universitare europene, fie lipsesc cu desăvârșire.
Așadar, ce s-a scris până acum despre liberalismul românesc? Discursul istoriografic autohton s-a pliat pe coordonatele pe care s-a deplasat PNL-ul, parcă mereu mai mult național și mai puțin liberal. Or, o istoriografie precum cea a noastră, dominată de mentalitatea naționalistă în scrierea istoriei și cu numeroase sensibilități de ordin hagiografic a îmbrățișat cu bucurie această retorică, sublimă la subrafață, dar găunoasă în fond. Evoluția liberalismului românesca a devenit astfel evoluția României moderne, destinul partidului confundând-se cu soarta țării, ale cărei destine le-a ipostaziat strălucit. Existența PNL-ului a fost acceptată ca atare, ca un produs primit de-a gata, o existență firească de natură a spulbera orice îndoială metafizică. De asemenea, a fost reliefat cu precizie conturul personalităților liberale, personaje eminament pozitive a căror carieră politică a devenit, în siajul acestei concepții simpliste, o misiune învestită cu sacralitate; o evoluție care refuza hotărât eventualele scăderi, altfel inerente naturii umane. Reconstituirea istorică s-a bazat în mare parte pe analiza acțiunilor sau discursurilor oficiale, discursuri parlamentare sau mesajele oficioaselor vremii, dar fără a cerceta mobilurile, contradicțiile sau tensiunea rezultată prin desfășurarea respectivelor fenomene.
O altă eroare majoră a unora dintre istoricii noștri, dar care a devenit loc comun al istoriografiei autohtone, este reprezentată de tendința de a merge în sens invers evoluției istorice. România Mare, de pildă, apare în urma acestor considerente drept o legitate istorică pentru înfăptuirea căruia a conspirat toată istoria noastră. Evenimentele comportă astfel o logică care le înlănțuie și le dezvoltă fără a mai fi nevoie de vreo interogație asupra naturii lor. Conjunctura, hazardul sau șansa istorică sunt astfel obliterate de necesitatea ce anulează scenarii alternative. Modernitatea pare un marș triumfal și neabătut spre țelul final, care nu putea fi decât acela care a fost. Iar, pentru că toate aveau nevoie de un numitor comun, acesta a fost identificat prin intermediul liberalismului românesc. Pe de altă parte, așa cum remarcam la început, nu se poate să nu relevăm o evoluție pozitivă recentă a scrisului istoric românesc, care capătă din ce în ce mai multă consistență și luciditate, inclusiv în ceea ce privește evoluția liberalismului românesc. Este cunoscut faptul că pentru o bună perioadă, din nou cu excepțiile de rigoare, cele mai pertinente lucrări au fost concepute de istorici străini precum Keith Hitchins, Catherine Durandin, Paul Michelson sau Alex Francis Drake. Li se alătură, însă, câțiva istorici și cercetători români precum Florea Ioanicioaia, Ovidiu Buriană sau Liviu Brătescu, care încearcă, deopotrivă cu competență și onestitate, să analizeze evoluția, natura, dar și sensurile liberalismului românesc.
Ceea ce nu s-a scris, însă despre liberalismul românesc ar putea ocupa cu ușurință rafturile unei imense biblioteci. Din cauze pe care am încercat să le schițăm pe parcursul acestei prezentări, analiza asupra fenomenului liberal eludează multe dintre aspectele sale fundamentale, fie din sfera ideatică doctrinară, fie din cea de acțiune politică. Mai grav însă pare să fie lipsa aproape totală a dorinței de înțelegere și aprofundare a liberalismului european, sub multiplele sale fațete. Oricâte nuanțe ar comporta liberalismul românesc în raport cu celelate forme de exprimare întâlnite în diverse spații istorice, oricât de profund original sau adaptat contextului ne poate apărea, oricât de serene personalitățile sale fondatoare și reprezentative, liberismul românesc nu poate fi niciodată analizat fără o înțelegere profundă a conceptelor care l-au făcut posibil și l-au multiplicat inclusiv în spațiul românesc. Majoritatea scrierilor despre gânditorii care au cercetat natura raporturilor dintre om și stat, om și societate, autonomia individului, libertatea pozitivă și negativă, drepturile naturale din spațiul nostru istoriografic sunt simple preluări din literatura de specialitate atunci când nu devin de-a dreptul clișee utile doar pentru a rotunji în mod fericit o anumită lucrare. Lipsește meditația serioasă, tensiunea drept consecință a interogațiilor fecunde, neliniștea metafizică sau curiozitatea intelectuală. Or, neînțelegera valențelor ideatice ale liberalismului în general nu poate decât să impieteze asupra cercetării istorice a liberalismului românesc. Cu atât mai mult cu cât fondul ideatic occidental s-a grefat pe o societate cvasiorientală, caracterizată de un important retard de dezvoltare, având așadar de recuperat totul în materie de civilizație și mai ales de cultură politică.
În primul rând, așa cum observa Daniel Barbu, pe urmele lui Norberto Bobbio, în puritatea sa filosofică, liberalismul reprezintă o critică sistematică a puterii. Oricât de paradoxal ar părea, liberalismului clasic, cel puțin în forma sa ideală, îi repugnă exercitarea puterii, chiar și atunci când o deține. Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut, remarca Lord Acton, care preciza, în marginea acestei reflecții:
„Nu pot să accept canonul potrivit căruia suntem ținuți să îi judecăm pe Papi și pe Regi cu prezumția favorabilă că nu pot greși ca și cum ar fi diferiți de alți oameni. Dacă este să formulăm o prezumție, aceasta ar fi în sens contrar, împotriva deținătorilor de putere; iar prezumția crește pe măsură ce puterea sporește. Responsabilitatea istorică trebuie să țină loc de lipsa responsabilității legale. (…) Oamenii mari sunt aproape întotdeauna oameni răi, chiar și atunci când exercită o influență și nu o autoritate: cu atât mai mult atunci când adaugi tendința sau certitudinea corupției de către o autoritate deplină. Nu este erezie mai rea decât acea potrivit căreia titularul este sanctificat de funcția pe care o ocupă.”
Cu alte cuvinte, nu poate exista o prezumție de „nevinovăție” pentru cei care exercită puterea, deoarece aceasta este însoțită aproape fără excepție de tentația acumulării a cărei pandant este violența, fie ea și simbolică. Liberalul clasic este senin, detașat, dar mereu dubitativ, critic, trecând prin filtrul luciidtății normative orice personificare a puterii. Întrebat de ce este liberal, scriitorul maghiar Gyorgy Konrad a răspuns:
„pentru că sunt sceptic în privința tuturor lucrurilor omenești, sunt sceptic cu privire la eul nostru colectiv, pentru că, în ochii mei, nu există nici un fel de instituții, persoane sau concepte care să fie sacrosante sau deasupra criticii, pentru că în gândirea omului nu recunosc nici un fel de obligații sau tabuuri. Pentru mine, liberalismul este, înainte de toate, un stil: lumesc, civilizat, personal, ironic.”
Liberalismul clasic cultivă individualitatea pe care o așează întotdeauna în centrul preocupărilor sale. În fond, ceea ce trebuie și poate oferi puterea publică, statul este garantarea libertății private, a stării autonome a individului. De aici decurge pasiunea liberală pentru limitarea intruziunii statale și cultivarea unicului, în detrimentul comunului. Indisolubil legate de această concepție sunt drepturile naturale și imprescriptibile ale omului, la fel cum centrală este proprietatea privată și garanțiile de securitate pe care aceasta le presupune. Traseul gândirii liberale nu a fost unul senin, lipsit de contradicții și frământări: pornit ca un construct filosofic, transformat într-o viziune economică ce privilegează piața liberă și virtuțile ei, acesta se cristalizează într-o doctrină politică ce încorporează acumulările respective pe care le întărește sau le redimensionează în funcție de necesitățile sale practice. Liberalismul pune în centrul preocupărilor sale domnia legii, separația puterilor în stat, încurajează toleranța și egalitatea în drepturi, la fel cum susține inițiativa individuală.
În mod evident, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie, drumul de la teorie la practică este lung, iar rezultatul poate comporta uneori trăsături radical diferite în raport cu intenția de la care s-a pornit. Natura umană, contradictorie și pragmatică, poate deturna ușor sensurile acțiunii poliutice, indiferent de principiile de care aceasta ar fi guvernată. Astfel, distanța între teoria și practica liberală este un subiect ce trebuie tratat și anlizat cu toată seriozitatea și cu toată obiectivitatea posibile. În lucrarea Contraistoria liberalismului, Domenico Losurdo ne dă exemplul lui John Calhoun, eminent om de stat, vicepreședinte al Statelor Unite la jumătatea secolului al XIX-lea, care apăra cu patos libertatea individului împotriva oricărei ingerințe statale, la fel cum susținea cu tărie drepturile minorităților. Pe de altă parte, în acord cu spiritul timpului respectiv, Calhoun era de părere că sclavia reprezenta „un bine pozitiv”, la care civilizația nu are dreptul de a renunța sub orice formă. În aceste condiții, se întreabă autorul, vicepreședintele american era liberal sau nu? Exemplele pot fi multiplicate la nesfârșit, mai ales în legătură cu spionoasa problemă a sclaviei.
Istoriografia noastră are datoria să-și pună aceste întrebări pentru a trasa contururile unei istorii a liberalismului românesc care nu s-a mai scris în integralitatea sa. Care a fost natura liberalismului românesc și cum se prezintă acesta în raport cu modelul său occidental? Care a fost distanța, evidentă, de altfel, între toeria liberală și acțiunea politică sau de organizare a statului? A existat cu adevărat un liberalism românesc sau acesta a fost o palidă copie a etalonului, o formă fără fond? Au fost cu adevărat exponenții liberalismului românesc liberali? Putem vorbi despre o elită liberală sau de o oligarhie, definită pe baza propriilor interese și scopuri, pentru care puterea era doar un mijloc?
Într-un studiu concis, dar relevant, Paul Michelson a atras atenția asupra a două chestiuni fundamentale pentru studiul liberalismului românesc. În primul rând, acesta remarcă prezența a ceea ce se poate numi cel mai important mit al discursului nostru istoriografic în legătură cu liberalismul istoric, căruia i se atribuie, așa cum am mai subliniat, fiecare moment esențial al istoriei noastre moderne și contemporane de la Revoluția din 1848 până la adoptarea Constituției din 1923. Or, parcursul liberalismului nostru este unul paradoxal: deși după anii 1860, România părea că se îndreaptă spre edificarea unui stat liberal, sub forma unei monarhii constituționale ce garanta drepturile și libertățile esențiale, constatăm, conform lui Michelson, la ciudata moarte sau dispariție a liberalismului românesc; ciudată pentru motivul că aceasta nu a survenit în urma unei presiuni externe fenomenului sau unei conjuncturi care îi bara acccesul la putere, ci tocmai în urma unei guvernări stabile de 12 ani, între 1876 și 1888, guvernare însă care va dilua substanța liberalismului autohton. Răceala care va surveni între I.C. Brătianu și C.A . Rosetti este cel mai relevant simptom al acestei realități.
În siajul acestei concluzii se poate analiza concepția economică a liberalismului românesc, una aflată în răspăr cu principiile liberalismului clasic, deși aceasta poate fi înțeleasă în contextul dificil al poziției României, independentă ca stat, dar dependentă sub multiple aspecte în raport cu marile puteri aflate în proximitatea sa. Cu toate acestea, principiul „prin noi înșine” denotă o concepție specifică, poate originală, dar mai degrabă cu consecințe dintre cele mai nefaste asupra economiei românești, care a rămas de-a lungul timpului una fragilă și neperformantă. Acestea cu atât mai mult cu cât, în pofida mitologiei istorice românești, țara noastră nu a fost niciodată „grânarul Europei”(cum foarte bine a demonstrat istoricul Bogdan Murgescu într-un volum care trata decalajele economice existente între România și Europa), iar situația țărănimii a fost una cel puțin dificilă, marcată de ample frământări sau chiar veritabile insurecții, precum au fost cele din 1888 sau, mai ales, din 1907.
De altfel, contrar criticilor care se pot aduce conservatorismului românesc, liberalii au fost cei care și-au asumat reprimarea acestei ample mișcări țărănești, cu toate consecințele cunoscute și în pofida faptului că Ionel Brătianu exprimase în discursurile sale mai mult decât empatie în raport cu situația mizerabilă a lumii rurale. Dintr-o anumită perspectivă, modernizarea lumii rurale, poate fi fără ezitări scrisă drept istoria unui eșec, cu atât mai dureros cu cât majoritatea copleșitoare a populației era de sorginte rurală. Un univers marginalizat, periferic, măcinat de sărăcie, boală sau alcoolism, așa cum ne dezvăluie rapoartele medicale ale epocii, descrise exemplar, de pildă, în lucrările și studiile domnului Constantin Bărbulescu. De fapt, ca să revenim la ideea de la începutul paragrafului, așa cum s-a afirmat, demitizarea nu presupune demolarea istoriei noastre și nici prăbușirea de pe soclu ale unor personalități excepționale, ci o apropiere mai senină, calmă și detașată, așadar obiectivă, față de realitățile trecutului nostru, așa cum a fost.
Rezumând, administrația și economia s-au aflat mereu sub un riguros control liberal. Banca Națională, administrația Căilor Ferate Române, Societatea de Credit Funciar Român au devenit veritabile fiefuri liberale, ducând la crearea unei rețele de dependență statală, dublată de inabile legi ale protejării industriei naționale: „un partid de patronaj cartelizat cu statul, încrustat în administrație dependent de contracte și funcții publice”, scrie Daniel Barbu.
În paralel, liberalii au căutat și au reușit întotdeauna să își subordoneze administrația printr-o centralizare excesivă, chiar și după formarea României Mari, când o soluție amplă de organizare statală ar fi fost mai potrivită. La fel cum, în 1909, liberalii au emis legi împotriva sindicatelor și dreptului la grevă sau cum, în perioada modernă, Ion Brătianu a creat Siguranța Generală a Statului, dezvoltată dintr-o simplă direcție a Ministerului de Interne, completată mai târziu, în perioada interbelică, prin înființarea de către Ionel Brătianu a Consiliului Superior al Apărării Țării și Serviciului Secret de Informații al căror rol era evident.
S-a făcut și se face mult caz în istoriografia noastră de adoptarea constituțiilor din 1866 și 1923, veritabile mostre de acte liberale iluministe și înaintate chiar în raport cu restul Europei. Totuși, aceste acte fundamentale, deși pozitive în formă, au rămas adeseori doar texte teoretice fără valoare practică. Exemplul cel mai elocvent îl constituie modalitatea de alegere a legislativului, întotdeauna controlată și dirijată, chiar și după introducerea votului universal. Crearea unei societăți puternice, conștientă de rolul său, nu s-a aflat, din nefericire, niciodată pe agenda liberalilor. Dimpotrivă, manevrarea masei electorale, împreună cu introducerea frecventă și nefirească a cenzurii și stării de asediu pare să fi dominat mentalitatea politică a celui mai important partid românesc. Legea primei electorale vine să completeze acest tablou.
În fine, să nu omitem un aspect mai puțin spre deloc discutat în literatura de specialitate: antisemitismul funciar al liderilor liberali. În pofida faptului că acesta poate fi contextualizat, atât elita noastră politică cât și cea culturală fiind în principiu antisemită, această atitudine nu consonează cu idealurile liberale, așa cum apăreau acestea în perioada romantică, a Revoluției de la 1848, de pildă. De altfel, liberalii nu trebuiau să caute prea departe: Carp și Maiorescu nu erau antisemiți, așadar nu se poate invoca unanimitatea. De altfel, liberalismul a suportat numeroase contestări din partea contemporană: de exemplu, istoricul clujean Ion Novăcescu a scris o carte despre linșajul mediatic pe care ziarul „Adevărul” l-a practicat în 1919 la adresa fruntașului liberal Ionel Brătianu. Chiar dacă un asemenea exercițiu presupune o doză importantă de exagerare și deformare a realității, câteva idei rămân valabile. Așa cum arăta Adrian Paul Iliescu, într-o foarte bună lucrare, Anatomia răului politic, elita noastră politică, inclusiv cea liberală a practicat atitudini iraționale: maniheism furibund, aversiune față de democrație, tendința acaparării de putere sau antisemitismul și xenofobia. Fără a minimaliza importanța influențelor externe, tradusă în destule consecințe nefaste, inclusiv de ordin teritorial, la o analiză atentă s-ar putea să descoperim nu fără surprindere, că una din cauzele retardului nostru de civilizație, sub toate aspectele sale, este imputabilă clasei noastre politice. Liberalii, de altfel, așa cum arăta același Daniel Barbu, au avut foarte multe idei, dar prea puține convingeri. Poate, într-adevăr, PNL-ul a fost prea puțin liberal și prea mult național, dar într-un sens înțeles profund greșit. Sigurcă procesul de modernizare a României este impresionant dacă îl raportăm la punctul de pornire. Dacă însă îl raportăm la ceea ce ar fi trebuit și putea să fie, rezultatul este mai degrabă dezamăgitor. În aceste condiții, ne putem noi întreba, au fost cu adevărat Brătienii liberali?
În mod cert liberalismul românesc are nevoie de o istorie sinceră, dezinhibată și lipsită de prejudecăți, în cadrul căreia accentul trebuie să cadă pe analiza riguroasă și interpretarea obiectivă, în limitele posibilului. Nu se va aduce, în acest fel, nici un prejudiciu liberlalismului, dimpotriva, mișcarea liberală românească va avea șansa să capete, mai mult decât până acum, consistență și vizibilitate istorică. În fond, istoria nu se judecă, dar lecțiile ei trebuie cunoscute.
Text citit pentru prima dată în cadrul Simpozionulu „65 de ani de la moartea lui Gheorghe Brătianu” desfășurat la Sighetu Marmației – 21 aprilie 2018.
