E al doilea interviu pe care am onoarea să i-l iau, așa că n-o să insist prea mult cu prezentarea. Datorită traducerilor în limba română ale romanelor sale la Humanitas Fiction (în colecția Raftul Denisei), Evgheni Vodolazkin nu mai are nevoie de nicio prezentare. Despre Brisbane s-a scris între timp în presa culturală din România, inclusiv pe Bookhub. Pentru mine, Gleb Ianovski este portretul inadecvării, iar Brisbane este despre cum să devii un inadaptat adaptat. Detalii despre cum s-a construit romanul aflați citind interviul.
Traducerea simultană: Anton Breiner
Bucurie mai mare ca reîntâlnirea cu dvs. nu știu dacă am avut în ultimul timp! Acum 2 ani vorbeam alături, la Cervantes, despre Aviatorul și atunci mi=ați spus că următorul roman o să fie despre un muzician, dar sincer nu mă așteptam să fie vorba despre un chitarist de muzică clasică, ceea ce este o bucurie. Pentru că o spargeți niște prejudecăți! În mentalul colectiv românesc, universul muzical rusesc este împărțit în două mari părți: cea clasică – Ceaikovski, Prokofiev, baletul clasic -, iar de cealaltă parte folclorul. Și atât, în rest este un mare alb. Mă bucur că în felul acesta mai punem niște date pe acest câmp. De aceea toate întrebările mele o să aibă legătură strict cu personajul și mai puțin cu aspectul politic, pe care, sunt singură, vi le-au pus alții.
E foarte bine așa!
Procesul literar al unui muzician – e aici o cuprindere a două lumi, a două forme de existență prin artă, ba chiar a rezistenței prin artă. Literatura este de cele mai multe ori canvas pentru muzică. Dvs. ați procedat invers. Ați făcut din muzică fundal pentru un adevărat proces literar, dar unul în care nu există acuzator și acuzat, ci doar o conștiință care se autocuză. Care a fost punctul cel mai riscant al construcției literare, ținând cont de cele spuse aici?
Eu nu sunt un muzician profesionist, deși am terminat liceul de muzică la două instrumente diferite, chitară și domra cu 4 corzi, la fel ca și eroul meu. Deși n-am participat niciodată la concerte, n-a avut niciun fel de experiență de felul acesta, exercițiul acesta pe care l-am avut cu muzica și cu instrumentele au născut în mine o înțelegere a creației muzicale.
Corelarea între muzică și cuvânt e o corelare foarte ciudată. Pe de o parte, muzica există doar pentru că și în virtutea faptului că există cuvântul, dar pe de altă parte, cuvântul are propiile sale limite, dincolo de care nu poți exprima ceva decât cu ajutorul muzicii și această unitate a muzicii și a cuvântului crează ceva ce n-ar fi putut să creeze niciuna dintre arte luată de sine-stătător. Mi-a fost teamă că o să-mi fie greu să descriu muzica cu cuvinte și, într-adevăr, e aproape imposibil să o descrii de-adevăratelea. Cum ai putea să descrii mirosul unei flori? Cum poți să descrii frumusețea unei femei, atunci când frumusețea ei depășește limitele cuvântului? Și eu am ales următoarea cale: eu nu descriu, eu punctez. Dacă ar fi să prelungesc analogia cu femeia, atunci cele mai emoționante descrieri, de exemplu descrierile iubirii corporale, sunt, până la urmă, niște detalii. Felul în care, de exemplu, ea-și dă jos pantofii, expresia feței – curiozitate, pasiune – dar aici trebuie să te oprești, pentru că după aceea treci într-un domeniu vulgar. Singura șansă de a descrie ceva cu adevărat în artă este să nu descrii. Trebuie să dai anumite indicii, cu ajutorul cărora cititorul, pornind de la propria sa experiență, reconstituie totul singur și e important ca aceste puncte, aceste indicii să fie cele corecte. De exemplu, în roman vreau să descriu cât de bine cântă eroul sau fetița Vera; eu descriu asta uitându-mă la ce se întâmplă în sală și, până la urmă, n-o să fac altceva decât să repet ce-am spus deja: muzica nu se lasă descrisă.
Am bănuit existența studiilor muzicale. Sunt o melomană și ați descris foarte exact anumite părți care țin de învățarea instrumentului, dar fără să dezvrăjiți – marele merit al romanului. Ați pomenit de faptul că prin literatură noi punctăm, așa că fac iarăși o comparație, de data aceasta cu muzica, unde avem contrapunctul, ceea ce duce la două forme de exprimare și e ceea ce ați făcut și dvs în roman; ați menținut în permanență acest echilibru între muzică și literatură.
Timpul în muzică are cu totul alte valențe decât pentru un profan. De la unitate de măsură și până la durata ca atare a unei bucăți muzicale, el trece prin și peste muzician, iar una dintre marile probe ale unui muzician este stăpânirea lui. Gleb pare că a ajuns la asta convertindu-se, mie de acolo îmi pare că a început cu adevărat drumul lui ca muzician.
Aveți perfectă dreptate, muzica nu este un set de sunete; există oameni care din punct de vedere tehnic scriu foarte bine melodii, dar în spatele acestei capacități nu există niciun fel de profunzime. Poți să stăpânești foarte bine tehnica de scriere a poeziei, dar dacă nu există un conținut metafizic, atunci versul acela va fi un vers mort. În tinerețe am citit că Thomas Mann să temea să înceapă fiecare nouă carte și nu înțelegeam care-i problema, pentru că avea o tehnică, o virtuozitate absolut incredibilă. El se temea, de fapt, că nu va avea această componentă metafizică și acum eu înțeleg asta. Prin botez, Gleb ajunge să dobândească acest conținut metafizic pentru muzica sa, pentru că astfel el descoperă sensul vieții. Pentru că el era în depresie înainte, el nu înțelegea de ce trăiește și la ce servește toată muzica asta, de ce trebuie el să facă toate lucrurile acestea, când există și este sigură moartea care o pună punct tuturor eforturilor sale. Și existența vieții veșnice a lui Dumnezeu face ca muzica lui Gleb să fie adevărată, autentică. Asta-i dă forță! La vremea sa, Dostoievski a exprimat acest gând într-un mod oarecum ironic, prin cuvintele căpitanului beatnik, care a spus „Dacă nu există Dumnezeu, ce fel de căpitan mai sunt și eu?”.
Credit foto: Librăria Humanitas Brașov
Ați făcut referire la doi mari scriitori care-mi sunt foarte dragi. 🙂 Cei doi timpi narativi ai romanului ajung să se suprapună, la un moment dat. Trecutul ajunge prezentul din urmă. Este aici mai mult decât o parabolă, este despre cum nu știm să privim în viitor. Părintele care l-a botezat pe Gleb l-a învățat că moartea nu există. Și toate experiențele ulterioare compun Golgota lui pământească. Dacă privim astfel lucrurile, Gleb a fi un nefericit. Dar impresia mea este că el nici n-a căutat fericirea. El a căutat să înțeleagă.
Este un gând destul de profund! Pentru că el caută acel sens care poate să-i aducă, care reprezintă, de fapt, fericirea. La drept vorbind, căutarea adesea reprezintă fericirea! Pentru că căutarea este mișcare! Pentru că putem vorbi de un tip de cunoaștere, dar în momentul în care n-ai cunoaștere intervine o situație statică. Există mulți oameni care știu multe lucruri, dar cunoașterea aceasta este stearpă, nu este însuflețită. Ei amintesc de o enciclopedie care stă pe raft și care prinde viață doar în momentul în care cineva pune mâna pe ea, în căutările sale. Aici aș adăuga și faptul că fericirea în înțelegerea sa normală este un concept destul de static. În sensul acesta, a spune despre cineva că este fericit este practic un lucru groaznic pentru omul respectiv. Există romane cu final fericit, când toată lumea se căsătorește și toată lumea e fericită. Dar singurul lucru pe care un autor poate să-l facă la un astfel de roman este să pună punctul final, pentru că fericirea este încetarea mișcării, nemaivorbind de faptul că o fericire care să dureze veșnic nu există. De aceea, fericirea lui Gleb este mișcarea. El încearcă un lucru, al doilea, al treilea și, în cele din urmă, descoperă o cale care=l va duce la cea mai bună posibilă cunoaștere a lumii. Și aceasta este muzica. Și aceasta e calea lui! Dar, dintr-odată, ca într-un film cu detectivi, își dă seama că această cale pe care a descoperit-o se rupe. Și asta nu este întâmplător! Pentru că el a mers destul de mult pe această cale, suficient de mult, încât mișcarea să se transforme într-o stază. Și pe o treaptă superioară a cunoașterii el reușește să ajungă doar părăsind această Cale. El descoperă că există o stare superioară a sufletului, alta decât aceea când cântă la chitară. Există fericirea incredibilă pe care o dobândești atunci când îi ajuți pe alții!
Altruismul, da! Aici mi-ați adus aminte de Hesse cu Jocul cu mărgele de sticlă, pentru că și acolo fericirea nu este căutată, tocmai pentru că este un concept static, ci unul care blochează cunoașterea! Mi-ați provocat o emoție foarte puternică!
Brisbane e un titlu atipic pentru un scriitor din spațiul rusesc. Ghicesc aici intenția de a provoca cititorul să găsească legăturile între cele două spații. Oricare dintre cele două fac parte din categoria „prea îndepărtate, deci altfel” pentru europeni. Antiteza celor două lumi este în spatele poveștii de fond, la un moment dat nici nu mai este pomenit Brisbane-ul, pentru ca în ultima parte a cărții să se revină acolo. Dvs cât de bine cunoașteți (geografic vorbind) orașul?
Știți, eu și acum mă îndoiesc de existența lui! Uneori, sigur, răsfoiesc niște cărți, dar uneori mi se pare că este un oraș inventat. Ce-i drept, în ultimul timp tot întâlnesc oameni care au fost în Brisbane, dar nu mă grăbesc să-i cred pe cuvânt! 🙂 O fată din Suedia a făcut vâlvă pe Internet spunând că Australia nu există. Ea a explicat asta prin faptul că nimeni dintre cunoscuții ei n-a fost în Australia și, ca atare, Australia este o ficțiune. Când autoritățile britanice condamnau criminali, ei nu vroiau să le facă rudele se sufere, nu le spuneau: „John Silver a fost spânzurat!”, ci le spuneau „A fost trimis în Australia!”. Așa consideră și această fetiță din Suedia și m-am gândit „Dar de ce nu?”. Am vorbit până acum atât de mult despre inexistența Australiei, încât cred că asta o să mă prindă din urmă. Mă mir cum de ambasadorul Australiei la Moscova încă n-a început să protesteze. 🙂
Eu zic să vă dea o invitație! 🙂
Dar nu sunt convins că m-aș duce! Nu e bine să te duci în locurile la care ai visat!
Mi-ați adus aminte de Kant, care n-a ieșit niciodată din orașul în care a trăit, dar care cunoaștea foarte bine și putea să descrie impecabil locuri geografice pe care nu le-a vizitat niciodată. Până la urmă, este vorba de spirit.
Mai ales dacă ținem seama că orașul în care s-a născut s-a transformat în Kaliningrad! 🙂 Kant, nici în cea mai puternică fantezie a sa, nu și-ar fi putut imagina că o ajungă în Kaliningrad.
M-ați surprins, am spus-o la început, cu subiectul romanului. Tocmai am aflat și de ce acest personaj. Ce vă place mai mult: sonoritatea, dificultatea, tehnica sau comunicarea dintre chitară și alte instrumente?
La chitară îmi place foarte mult faptul că, spre deosebire de orice alt instrument muzical, ea poate să se apropie foarte mult de sonoritatea vocii umane.
Ca și violoncelul. Tot un instrument cu coarde.
Și violoncelul chiar într-o măsură și mai mare, pentru că are forme feminine. Dar chitara, totuși, parcă, este mai pentru muzica de cameră, este mai liniștită. Și nu toate instrumentele au posibilitatea asta. În plus, chitara este un instrument care există la întâlnirea între muzica înaltă, clasică și cântatul cotidian, obișnuit. Violoncelul te duce cu gândul la sala de concerte. Și chitara poate să existe acolo, dar poate să fie și la un foc de tabără, și la un cort, la o clasă de liceu, oriunde.
Devine un instrument de comunicare, până la urmă. Chitaristul ca muzician este un solitar. Gleb însuși este un solitar, deși în jurul lui gravitează tot soiul de personaje. Mie mi se pare esențială pentru un muzician solitudinea. La scriitori cum este? Între dvs, tatăl spiritual al lui Gleb, și el însuși au existat distanțări, îndepărtări? Cu alte cuvinte, cât de greu s=a lăsat arătat lumii Gleb Ianovski?
Într-un anumit sens, sigur, am pornit de la mine însumi și în planul comunicării și al singurătății am avut propria mea evoluție. În tinerețe eram un tip foarte comunicativ. Acum aproape că nu mai comunic deloc, cu nimeni. Nu pentru că aș fi un personaj byronic, romantic. Pur și simplu, la un moment dat comunicarea se epuizează. Pentru că omul asimilează atât de mult din lumea înconjurătoare, încât nu mai are nevoie de această lume înconjurătoare ca să o cerceteze. Omul poate să înceapă să cerceteze această lume înconjurătoare în sine. Practic, eu am încetat orice comunicare. Asta nu înseamnă că eu nu mai vorbesc cu nimeni, am foarte multe obligații, întâlniri cu cititorii, interviuri, emisiuni TV ș.a.m.d. Există, sigur, și un tip de comunicare afectivă, umană, dar aici mă limitez la familia mea. Și în sensul acesta Gleb Ianovski seamănă cu mine. El nu mai e atât de comunicativ în perioada când este deja celebru, dar nu celebritatea este explicația, pentru că și fără să fie celebru el ar fi încetat deja să comunice. Pur și simplu, de obicei, nu întotdeauna, dar de obicei, omul își îngustează cercul de comunicare. Într-un anumit sens, asta este o pregătire pentru moarte, pentru că în moarte omul pleacă de unul singur.
Da, aici este o formă de protecție. Pe de altă parte, exact ca și în muzică, este vorba de fructificarea tăcerii. Cea care te ajută să nu te trădezi pe tine și asta, într-adevăr, nu-i reușește oricui.
Fără tăcere nu există nici cuvânt. Ca atunci când scriem la calculator: nu există cuvinte fără spații. Pentru că dacă toate cuvintele textului s-ar uni într-un șir continuu, textul și-ar pierde calitățile. Sigur, limbajul ideal este tăcerea, așa cum tabloul ideal este Pătratul negru al lui Malevici. Dar asta nu înseamnă că fiecare om care desenează pătrate negre sau care tace este un creator ideal. Pentru asta el trebuie să ajungă la un vârf al artei reprezentative, astfel încât pătratul negru să conțină în sine toată experiența. Și dacă ar fi să ne amintim de icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, aceste trei chipuri reprezentate în icoană poartă un dialog. Ele știu tot ce-a fost și tot ce va fi. Ele n-au nevoie de cuvinte. Geniul lui Rubliov constă tocmai în aceea că el a reușit să exprime în icoana sa acest limbaj ideal. Aș spune și altfel: tăcerea care este mai presupus de orice cuvânt!
Numai dvs. puteați să mă trimiteți cu gândul la adolescența mea și o să vedeți cum se leagă întrebările. Eu am văzut Andrei Rubliov, filmul lui Tarkovski, când eram în liceu. Este o imagine acolo, când se scoate clopotul din pământ (de la copt) pentru a se urca în turla bisericii, pe care n-am cum s-o uit și țin minte că filmul m-a redus la tăcere pentru mai bine de o săptămână, atât de puternice au fost impresiile.
Iar acum trec mai departe, la următoarea întrebare: al doilea element al surprizei derivă din debutul acțiunii – perioada flower-power, New Age. Fac parte din generația care a crescut ascultând Ala Pugaciova (printre alții). Recunosc că nu știu nimic despre cum au fost receptate cele două mișcări sociale (îmi asum termenii) în URSS. Ne puteți spune câte ceva în acest sens?
Ce e interesant este faptul că în paralel cu Brisbane, în Rusia a mai ieșit o carte scrisă de Pavel Kursanov, care se numește Cel care aude clar. Și această carte este dedicată culturii rockului rusesc. Sunt multe elemente interesante în carte asta și, apropo, capitala rockului rusesc este Sankt Petersburg. Noi avem un post de radio care transmite muzică rock și dacă asculți mai mult de jumătate de oră simți că ai creierul pus pe bigudiuri. Pentru că, din punct de vedere melodic toate aceste cântece sunt similare, toate au niște pretenții, toate sunt la fel de formale. Într-un anumit sens, muzica pop te plictisește mai greu. În opinia mea, problema muzicii rock este că nu este suficient de profundă, mai ales dacă te uiți la rockul cu mesaj social, el are o durată de viață și mai scurtă decât muzica pop.
Dar, totuși, întrebarea pe care mi-ați pus-o mi se pare importantă, pentru că eu m-am gândit destul de mult timp ce fel de muzician să-mi aleg. Puteam să-mi aleg pe cineva cum a fost Rostropovich, violoncelistul, sau pe Iuri Başmet, puteam să-l iau pe Valeri Gherghiev cu care chiar am stat de vorbă în urmă cu două zile.
Vă invidiez! 🙂
Am fost la el la concert și după aceea am rămas în aceeași companie. Dar nu am ales, în cele din urmă, niciunul din acești mari muzicieni. Pentru că ei cântă o muzică a elitelor. Iar eu aveam nevoie de o muzică cu impact asupra maselor. Am nevoie de o muzică care poate că nu este atât de sofisticată ca muzica lui Rostropovich, dar care, în același timp, este capabilă să umple o sală de 15.000 de oameni, să-i ridice pe toți în picioare și să-i facă să înnebunească. Aveam nevoie de un om cu charismă, capabil să ducă în extaz tot publicul și, din păcate, nici vioara și nici violoncelul – dacă nu e vioara lui Vanessa-Mae – nu poate să facă asta. Eu înțeleg foarte bine ierarhia valorilor în muzică și înțeleg de ce Iuri Başmet este mai bun decât Vanessa Mae, dar aveam nevoie de această stare de extaz care este forma supremă de a influența o mare masă de oameni. Și, totuși trebuie spus, Gleb nu cântă o muzică oarecare, el cântă o muzică care se bucură de popularitate, dar e totuși muzică clasică. Într-un anumit sens, prototipul său a fost David Garrett; în Rusia, când mă mai întreabă cineva „dar de ce nu ți-ai ales ca prototip pe marele cutare sau cutare” eu răspund „pentru că n-aveam nevoie de el”. Pentru că trăim într-o epocă a conștiinței de masă și aveam nevoie de un om care să fie stăpân, dacă nu al minții, măcar al sentimentelor. Acesta este personajul Gleb Ianovski.
Este ceea ce spuneam la început: n-ați trivializat coborând standardul din punctul de vedere al muzici, ceea ce este o reușită.
Dacă eroul principal ar fi fost un violoncelist care ar fi interpretat ceva din Schnittke, Gubaidulina sau alt compozitor greu acccesibil, pur și simplu nu mi-ar fi ieșit dramaturgia romanului.
Credit foto: Mihaela Petre
„E groaznic pentru un gândac să trăiască pe spinarea unui rus.” Bănuiesc că ați mai primit întrebări legate de acest laitmotiv prezent în mai multe locuri din Brisbane. Eu n-o să întreb nici dacă astăzi lucrurile stau invers, nici de ce ați ales acest laitmotiv. Doar vreau să-mi confirmați dacă am dreptate: Gleb are de dus tot timpul această bătălie – cea dintre a fi un ucrainean ca sorginte și rus ca formație/educație. Ego-ul se va lupta tot timpul cu Alter Egoul său. Și ca să fie și mai interesante lucrurile, îi lăsați cititorului puterea de decizie în privința câștigătorului.
Într-un anumit sens da, așa este. Pentru că împăcarea acestor două stihii se întâmplă în sfera artei, a muzicii. Când un om ajunge la o anumită perfecțiune într-un domeniu, nu mai contează atât de mult dacă ești turc, american sau din Republica Congo. Omul devine un cetățean al nooseferei, e un termen al lui Vernadsky . Sau, folosind o imagine din romanul meu precedent, Aviatorul, el se ridică atât de sus, încât toate aceste amănunte care țin de etnie, cetățenie, apartenență statală nu mai au nicio importanță. Omul devine un fel de cetățean al lumii. Dar cel mai bine este dacă în cele din urmă el devine un cetățean al cerului. Important este doar să se ridice suficient de sus.
Ceea ce e de dorit, într-adevăr! Mulțumesc foarte mult!
Eu vă mulțumesc pentru minunatele întrebări!
Mă bucur că vă reinventați de la un roman la altul și mă bucur că vă păstrați acea trăsătură comună: aveți talentul de a pune în evidență amănuntul, fără să plictisiți, ceea ce nu-i reușește oricui!
Aici important este să știi măsura! Pentru că altfel ajungi să creezi un depozit de piese de schimb! 🙂
