Călătoria oamenilor Cărții – ochii lui Dumnezeu

Ca în Călăuza lui Andrei Tarkovski, începând un drum despre care se știe deja că nu este obișnuit, fiecare caută un lucru pe care-l consideră esențial, având o reprezentare clară a lumii – Răul este la fel de evident ca și binele.

Cei care călătoresc împreună se observă reciproc. Orice privire are un grad de indiscreție, fiindcă spațiul personal, practic, nu mai există. Cu o privire, te „muți” în viața celui alături de care călătorești. Un timp, sunt păstrate conveniențele. O perucă devine supărătoare din pricina căldurii, dar trebuie purtată cu demnitate. Renunțarea la perucă e o renunțare la prejudecăți – fără ea, marchizul pare chiar mai tânăr. Privindu-l, Veronica intuiește că rochia ei albă de ceremonie, păstrată cu grijă în bagaj, ca un lucru de mare preț, va fi îmbrăcată pentru acest bărbat, cu toate că ea altuia îi promisese că-i va fi soție, pentru un alt bărbat pornise la drum.

În această Călătorie a oamenilor Cărții, distanța este percepută subiectiv, măsurându-se, mai curând, în nerăbdarea cu care aștepți să ajungi la destinație. Marchizul plecat în căutarea Cărții pierdute trăiește în avans fiecare etapă ce trebuie parcursă, având o perfectă reprezentare mentală a traseului. El călătorește deja înainte de a fi pornit la drum. Dar fiecare călător are măsura lui, în funcție de temperament și de structura sa interioară. Timpul destinat călătoriei poate să aibă, de aceea, porțiuni mai line sau mai febrile, secvențe destinate lumii profane și momente greu de depășit. Nu e de mirare că, de multe ori,

„Călătorii se opreau în suburbii, pregătindu-se de intrarea pe străzile principale, la fel cum sâmbăta anunță duminica.” (p. 8)

Aproape că romanul recent premiatei cu Nobel, Olga Tokarczuk, nu are acțiune. Nu se întâmplă mai nimic în cale 200 de pagini, deși ne-am aștepta ca, un drum odată început, să ofere tot felul de aventuri. De fapt, călătoria aceasta este, mai curând, una interioară, spre sine. O călătorie este, simbolic, un labirint, păstrând sensul inițiatic al rătăcirii. Interesante sunt în roman  digresiunile psihologice sau filosofice, stilul sentențios, uneori, alteori plin de nuanțe, aluziv, anticipările și ieșirile din temă, consecință a deschiderii unor povești indefinite, cum indefinită este, până la capătul ei, viața, în general.

Câteva micronarațiuni inserate în pânza mare a cărții se pierd pe drum, destul de diluate fiind ca substanță epică. Sunt istorisiri care nu duc nicăieri. Cuvântul se oprește în loc, ori de câte ori se opresc și călătorii la vreun han, căutând vremelnic adăpost, un loc de odihnă și de refacere a planurilor total sau parțial compromise. Personajele care duc pe umeri aceste povestiri nu au viață lungă și apar în pagină episodic, aproape fără miză. Gauche este un astfel de personaj, căruia naratorul îi refuză, declarat, statutul de protagonist: „Gauche este în această poveste o apariție întâmplătoare. Nimic nu arăta că va lua parte la călătorie. El nu intra în plan” (p. 5).

Mai mult o vietate decât un om, Gauche este totuși singurul căruia îi este îngăduit (de către o forță care parcă prevalează asupra autorului) să termine călătoria. Gauche nu a vorbit niciodată. Plânsul lui nu este omenesc. La capătul drumului al cărui unic supraviețuitor este, Gauche descoperă graiul la care tânjise, graiul pe care-l visase, dar în care cuvintele îi fuseseră, până atunci, „ca un fum”, nelămurite contururi fantastice:

„Nu atât scopul este important la începutul călătoriei, cât deplasarea în timp și spațiu. Gândirea are atunci loc suficient pentru a putea să alerge leneș, iar văzul se așterne pe peisajul întins asemenea petalelor de mac în floare. Hotarele neliniștilor și ale temerilor devin mai blânde și mai conventionale. Lumea percepută dintr-un punct mișcător pare armonioasă și neschimbătoare că formă. În această prima noapte de călătorie, Gauche dormi în grajd, lângă cai. Noaptea era înăbușitoare și plină de foșnete. Caii respirau dormind în picioare. Gauche visă că le vorbea în cuvinte omenești. Cuvintele erau ca un fum și, odată rostite, le modela cu buzele în forme fantastice.” (p. 60)

Paginile de analiză a sufletului feminin sunt rafinate, devoalând anumite secrete prin punerea lor în discuție, exact în felul în care de Chevillon luminează cu un sfeșnic un perete aflat până atunci în întuneric, pentru a scoate la iveală un tablou de Uccello, capodoperă renascentistă – „Tu descoperi acum ce s-ar cădea să acoperi”. Teama de îmbătrânire, cea mai intensă dintre spaime, este un secret al lui Polichinelle. Alte secrete sunt  păstrate în continuare, din discreție, dar și din neputința de a distinge bine conturul de apă tulbure pe care-l ia frecvent sufletul unei femei care-și conduce viața după vise premonitorii:

„Este o poveste despre felul cum unele femei cred în forța izbăvitoare și neobișnuită a dragostei și despre felul cum sunt dezamăgite. Cum construiesc o lume din așteptări ca niște decoruri teatrale pictate pe carton. Cum îmbătrânesc și-și pierd siguranța de sine și, în disperare, se retrag într-o teribilă singurătate feminină. Cum, disperate, se decid uneori să lupte, singura armă fiind mișcarea din umeri, micile șantaje, refuzul patului comun, migrenele simulate, și manipulările sterile, de nimeni luate în seamă. Războaiele purtate de femei sunt războaie de copii mici, eroismul soldaților de lemn și al săbiilor de lemn.” (p. 17)

Călătoria oamenilor Cărții este un elogiu al sensului pe care-l dă cititorul, indiferent de gradul său de inițiere în arta comprehensiunii, paginii scrise. Ca toate ale lumii, Cartea își pierde statutul sacru, de obiect fundamental, metafizic, miez al inițierii. Nu mai este un vehicul al forței divine și nici călăuza  celor care înțeleg un text, în litera și în spiritul său:

„Cei care înțeleg metafizica textului trăiesc cu sufletul, deși rămân în lume cu trupul, într-o altă dimensiune. Puțini sunt inițiații. Mult mai numeroși sunt cei care disprețuiesc cartea.” (p. 48)

Terminându-și rostul, devenind inutile, în ciuda frumuseții lor, aceste personaje sunt abandonate, la un moment dat, la fel cum se întâmplă și cu bagajele. Nu poți lua cu tine decât ceea ce este esențial. De fapt, te iei doar pe tine într-o călătorie care începe de undeva, pe la mijlocul vieții, și se termină acolo unde pe harta existenței tale nu se mai arată niciun reper. Drumul nu e fără primejdii, are opriri și întorsături, stă sub semnul îndoielii și al amânărilor, dar până la urmă se lasă străbătut – mulți se pierd pe parcurs, puțin răzbesc, ajungând aproape de sanctuarul Cărții, unul singur încheie călătoria. La răspântii, sufletul-călător oscilează între a rămâne sau a pleca definitiv, iar în ezitarea aceasta suferința este răscumpărată miraculos, căci nu-i puțin lucru să vezi, ațintiți asupra ta, ochii imenși ai lui Dumnezeu:

„În agonie, simți o clipă cum îl învăluie din toate părțile căldura și o mare lumină. Își înalță privirea și văzut ațintiți asupra lui ochii uriași, neomenești, ai lui Dumnezeu.” (p. 27)

Călătoria oamenilor Cărții de Olga Tokarczuk

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom

Traducere din limba polonă: Constantin Geambașu

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 226

ISBN: 978-973-46-7984-3